- Nu mă crezi, dar să știi că mă iubea prințesa mea, spuse menestrelul jerpelit în timp ce își turnă tremurător în paharul de lemn.
Râsete mai mult sau mai puțin reținute se auziră din jur.
Era o adunătură obișnuită de oameni pentru un han aflat undeva aiurea, localnici ce veneau să-și petreacă serile la un pahar de vorbă, călători ce aveau să pornească a doua zi spre cine știe ce alte zări cu ochii cârpiți de somn…
- Da, mă iubea mult prințesa mea, repetă încet menestrelul.
- Și era frumoasă ? întrebă un negustor de postavuri făcând cu ochiul asistenței ce se strânsese în jurul mesei.
- Mai frumoasă ca o dimineață însorită de primăvară, mai frumoasă decât cascada ce cântă pe muntele Amin, mai frumoasă decât tapiseria de stele ce sclipesc zâmbitoare noaptea în deșertul Arabiei…
- Hihihi, și zi așa meștere, tu și o preafrumoasă prințesă ! izbucni râzând și un țăran gras, cu o gușă asudată care strălucea roșie în lumina opaițului de deasupra mesei.
- Da, era prințesa mea…, se auzi răspunsul ca un oftat al menestrelului.
Un hohot de râs general și de nestăpânit porni în jurul mesei. Doi călugări, cine știe cum ajunși și ei pe acolo, aproape că răgeau ținându-se unul de altul.
- Ce să zic, fiule, ai fost un norocos, spuse unul dintre ei cu o voce groasă și puternică, obișnuită se vede mai degrabă cu înfierarea păcatelor credincioșilor de la amvon decât cu consolarea unui biet suflet singur într-un han aiurea.
Hangița, care se oprise din alergat de colo-colo pe timpul povestirii menestrelului, se apropie furioasă și îl luă de ureche pe țăranul cel gras strigând și la ceilalți:
- Ia, valea, măi bădăranilor, lăsați omul în pace ! Hai, măi țopârlanilor mișcați, mișcați ! urlă la ei cu vocea groasă în timp ce îi înghiontea ba pe unul, ba pe altul departe de masa cu pricina.
În fața intervenției atât de hotărâte nimeni nu se gândi nici măcar să opună rezistență, doar mai schimbară între ei câteva glume cu privire la sărăntocul de menestrel și prințesa lui de basm.
- Stătea la fereastră iatacului ei în fiecare seară ca să mă aștepte…, continuă încet menestrelul nedându-și seama că cei cărora li se adresase până acum nu mai erau în jur. Iubirea mea…
Hangița îl privi tristă și se așeză în fața lui. Își șterse cu un ștergar fruntea, se scutură ca și cum ar vrea să arunce în lături melancolia ce i-o insuflase povestea acestui călător și își aranjă cochetă câteva fire de păr ce evadaseră din strânsoarea cocului.
- Și cum arată ? întrebă ea curioasă.
- Are părul blond precum aurul rochiei Sfintei Fecioare ce este scoasă de Bobotează în Valencia în procesiune. De obicei are în el prinsă o floare, pe care îmi plăcea să o miros când îi mângâiam seara încet părul… Doi ochi albaștri clari precum lacul Alegote dimineața după o noapte liniștită, un zâmbet larg în care îți vine să te pierzi…
Hangița nu se putu abține să nu arunce o privire, în timp ce îl asculta, la ciobul de oglindă agățat pe unul dintre pereții înnegriți de funingine. Nu mai făcuse de mult acest lucru pentru că nu se mai recunoștea de mulți ani în ceea ce vedea. Nici acum nu mai găsi părul creț lung negru pe care îl știa, văzu doar un coc brăzdat cu fire argintii. Nici trupul cel vedea nu era al ei, era o închisoare de cărnuri și grăsime. Nici sânii nu mai erau aceia care fuseseră de atâtea ori sărutați, acum oare câți ani de iubitul ei, și degetele groase nu aveau nimic comun cu degetele ei subțiri pe care cândva, de mult, un inel alunecase. Doar sclipirea-i verde din ochi parcă era aceeași, aceeași cu a fetei care cânta fericită pe umărul vreunui cavaler îndrăgostit, seara, într-un han de aiurea.
Își simți ochii umeziți și îl privi pe amărâtul din fața ei cum continua să șoptească de unul singur despre iubirea lui. Deși, probabil că nu avea un sfanț, decise să îl lase să se odihnească într-o odaie. Îl ridică cu o mână de pe bancă, atentă să nu îi sfâșie și mai mult haina, îi luă în cealaltă mână bocceluța strânsă de lăută și târâș grăpiș îl duse sus pe scară spre o cameră.
…
- Nu mă crezi, dar să știi că mă iubea prințesa mea, spuse menestrelul jerpelit în timp ce își turnă tremurător în paharul de lemn.
Și în acest han alți oameni dar la fel de veseliți de nepotrivirea dintre arătarea povestitorului și istoria lui. Dându-și coate veseli îl bombardau cu: „Și cum arăta ?”, „Unde ?”, „Hai, zi”.
- Are părul întunecat precum pădurea prin care vrei să te pierzi în dogoarea unei zile de vară și cârlionțat de zici că sunt aracii viei coapte ce ne-a dat acest vin, are ochii verzi precum frunzele ce scot capul vesele primăvara pe crengile renăscute, un zâmbet pentru care ai călători până în Hades și înapoi, un glas ce te îmbată, degete subțiri care abia așteptam să le simt atingându-mă și un trup de zvârlugă… Iubita mea…

Din Nopti de Vama - Dan Nita, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2009