Marius ONICA






EPILOG




Ca să se răzbune, pictorul a desfășurat pe geamul ferestrei tabloul unui covor de zăpadă. S-a lăsat pe urmă să înghețe încet, acolo, pe scaunul din mijlocul încăperii. Toți presupun că așa s-ar fi întâmplat.





Aș vrea ca acesta să fie un caiet de însemnări, de mărturisiri, de scrisori, un jurnal al sentimentelor nepalpabile, ceva mut și sfânt. Poate în acest fel vorbele nu vor mai ascunde gânduri.







Cuprins


Prefață ………………………………………………………………………... 2

Capitolul 1 …………………………………………………………………… 3

Capitolul 2 …………………………………………………………………… 5

Capitolul 3 …………………………………………………………………… 8

Capitolul 4 …………………………………………………………………… 11

Capitolul 5 …………………………………………………………………… 13

Capitolul 6 …………………………………………………………………… 26

Capitolul 7 …………………………………………………………………… 25

Capitolul 8 …………………………………………………………………… 29

Capitolul 9 …………………………………………………………………… 30

Capitolul 10 …………………………………………………………………... 35

Capitolul 11 ……………………………………………………………………42

Capitolul 12 ……………………………………………………………………47

Capitolul 14 ……………………………………………………………………71

Capitolul 15 …………………………………………………………………... 89

Capitolul 16 ……………………………………………………………………102

Capitolul 17 ………………………………………………………………… 112

Capitolul 18 ………………………………………………………………… 114

Epilog, ca o scrisoare ……………………………………………………... 120

Epitaf ………………………………………………………………………. 124







“Trăim ca să cuprindem totul și să ne pierdem într-o zi…”
Dedicat lui Epa2, Buzău, 29.03.2004

Prefață

Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a o mai spune o dată: în ochii copilului care am fost.
– Bernanos –

“L
ook into thy heart and write, says the Muse to me…”. Mi se pare că Sidney a spus chestia asta… O să-i urmez exemplul. Că, de fapt, la asta se rezumă totul: accepți totul sau nu accepți nimic. Cale de mijloc nu există. Dar ce se întâmplă atunci când nu îți dai seama că ai totul și ajungi să te uiți în urmă și realizezi că acum ai nimic, și că ai ajuns într-un stadiu al vieții tale în care nu știi încotro să o iei și ce vei face în ziua de mâine, când până în momentul de față nu trăiai decât pentru clipa eternă? Eternă era atunci când tu credeai în ea.
Acest roman și-a început povestirea cu mult timp în urmă, acum câteva luni. Multe din întâmplări sunt trăite cu puține minute înainte de a începe să scriu unele pagini din istorisirea mea. Multe pagini au fost scrise cu sufletul atât de îngreunat de lacrimi, încât au dat, poate, o tentă pesimistă și o exprimare nu tocmai pitorească a sentimentelor. Dar de fiecare dată, fiecare cuvânt se rupea din sufletul meu și aveam impresia că rândurile sângerau și cuvintele aveau deseori o tentă cangrenară.
Am încercat în acest roman să îmi pun tot sufletul meu. Am vrut ca prin el să închei o perioadă importantă a vieții mele: câteva luni de la începutul lui ianuarie până la sfârșitul lui iunie. O perioadă care a însemnat în desfășurarea firească a vieții mele un moment de cotitură; eram aflat în fața unei răscruci. Pe unde să o iau? Încotro să mă îndrept? În brațele cui să cad? Unii au fost mai norocoși decât mine… alții, poate și-au găsit sfârșitul într-o sticlă de vin sau poate într-o mare învolburată. Unii au încercat să vadă dacă o asemenea suferință le dă aripi și și-au încercat norocul sărind de pe un bloc sau pod.
Aș fi vrut în momentele acestea ca iubita mea să intre pe ușă și să-mi spună: “Neața, ai terminat romanul? Ãsta despre ce mai e? Ce ți-a mai dibuit mintea acum?” și eu să o sărut încet pe umăr și să îi spun că e o altă poveste siropoasa de dragoste. Dar sunt nevoit să spun prezenței angelice din tocul ușii, închipuită de imaginația mea bolnavă, că faptul acesta e unul real și că prezintă o poveste al cărei actant am fost și al cărei final încerc să îl descopăr… închipuirea dispare la fel de repede cum a apărut… ca un vis… întocmai ca un vis…

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un prilej de adâncă tristețe. Orice om pe care l-am iubit și nu pot să-l mai iubesc înseamnă pentru mine un pas spre moarte. Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni am să mor. Voi, cei care știți că meritați dragostea mea, aveți grijă să nu mă ucideți. – Geo Bogza –

Acest roman a fost conceput inițial ca o declarație de dragoste. Voiam să fie finalizat în noaptea nunții și să fie jurământul meu de dragoste eternă ființei iubite. Visam să îl scriem amândoi și să avem puterea de a-l finaliza. Nu credeam că povestea se va întrerupe brusc, la un moment dat, și că meritul de a-l fi terminat va fi doar al meu. Dar se pare că întotdeauna rațiuni mult mai pure decât cea a lui Kant conduc lumea – mi-am permis să fiu ironic, doar mă definesc prin asta.
Așa că iată-mă aici, scriind ultimele cuvinte despre ceea ce avea să fie un epilog al unei povestiri. Ultime cuvinte care, paradoxal, apar la începutul cărții. Suntem construiți și dominați de contraste. Iar paradoxul ne e un alter ego. Ce mai contează unul în plus? Suntem construiți după sindromul dublei personalități: ne dedublăm și singularizăm în funcție de situație, iar rareori avem șansa să păstram în noi acea scânteie pură a ființei noastre: copilul din noi. Eu l-am pierdut… și acum încerc să îl renasc, ca o altă pasăre Phoenix.
Acum am să te introduc într-o lume în care, atunci când vei ieși, să îți pui întrebarea: ceea ce tocmai am citit și am simțit și am văzut cu ochii minții mele… a fost aievea sau doar o povestire născocită de o minte bolnavă? Deci, pregătește-te să începi să te îndoiești – despre asta e toată cartea. Oare merită să crezi? Să speri? Să vrei să iubești? Să simți că ești în al noulea cer fără să-ți pese că la un moment dat vei cădea și poate nu vei avea curajul să te ridici? După cum personajul povestirii mele va spune la un moment dat: nu ne definește ceea ce suntem, ci modul în care ne ridicăm după ce am căzut. Oare merită? Pune-ți ochelarii, dacă ești trecut de vârsta amăgirilor iubirii; ia-ți un bol cu floricele, dacă tu crezi că ceea ce vei citi în următoarele rânduri e doar o născocire; stai în colțul patului și plânge, dacă ai puterea să crezi că ceea ce urmează s-a întâmplat cu adevărat și intră în lumea mea!!!

Capitolul 1

Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi dacă mă voi bucura de răgazul necesar și voi avea liniștea care-mi lipsește acum. Deocamdată m-ar interesa altceva. De la contradicția că regretele îți permit să te crezi mai bun decât ești până la convingerea că toate nereușitele se explică prin faptul că nu ți-ai utilizat cum se cuvine calitățile nu e decât un pas mic. Pe care eu l-am făcut. La urma urmei lumea e plină de ratați. Câți ar putea spune că și-au văzut împlinite toate așteptările? Poate e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii ratat trebuie să fi avut niște visuri înalte, niște ambiții mari. Le-am avut? N-as putea să jur! Chiar dacă nu mi-am dat viața la câini, mă tem că am avut o idee greșită despre mine, prea romantică și mai ales îmbâcsită de prejudecăți. Am supraviețuit propriei mele morți și lumea reală nu mai are nevoie de mine, ceea ce ar trebui să mă elibereze de orice reținere.
– Octavian Paler –

S
ă vrei să crezi că se întâmplă cu adevărat, să vrei să crezi că ceea ce este aproape să se întâmple o trăiești cu adevărat tu, și nimeni altcineva și că nu este o născocire a minții tale într-o noapte când dorințele tale și tot ceea ce ai visat sau ai sperat vreodată sunt atât de nerăbdătoare să se transpună în realitate încât să producă un vis atât de real și atât de tangibil încât, atunci când te-ai trezit, te uiți lângă tine să vezi dacă mai poți simți mireasma trupului ei.
Nu am avut curajul să deschid ochii, nu am avut curajul să încerc să simt cu oricare din organele mele de simț. Mi-am înăbușit orice impuls care ducea la creier, fiindu-mi frică de ceea ce aveam să descopăr. Nu voiam ca ceea ce s-a întâmplat să fi fost doar un vis. Era atât de real. Puțin câte puțin încerc să mă dezmeticesc. Ochii mei se întredeschid și simt deasupra mea pe cineva. Doamne!, sper să nu visez din nou. Ada stătea peste mine, goală, sub plapumă. Îi simțeam părul pe pieptul meu, sânii striviți de corpul ei și picioarele ei peste mine. Era atât de ușoară; 1.64 m, cu un păr șaten deschis, cu șuvițe blonde, tuns până pe umeri, despletit. O văd peste mine și aș vrea să strig de bucurie. Colegii de cameră erau deja treji. Ãsta a fost motivul pentru care m-am trezit în primă instanță. Visam atât de frumos. Și parcă nu voiam să se termine atât de brusc. Mă mișc puțin, că mâna îmi amorțise peste trupul ei. Îmi aminteam frânturi de vise din seara trecută:
- Noapte bună iubire. Să mă strângi bine în brațe. Să nu mă lași să cobor jos de pe tine. Și să nu uiți să mă învelești. Vreau să te simt în brațele mele și să-ți simt mâinile pe spatele meu. Strânge-mă tare și nu mă lăsa să plec. Așa vreau să mă trezesc mâine dimineață…
Îmi așez mâinile pe spatele ei, încercând să o strâng cât de tare pot eu, dar în același timp încercând să o cuprind atât de mult încât să nu o doară. Îi șoptesc la ureche:
- Noapte bună iubire. E bine așa? Te doare? Vrei să strâng mai încet?
- Nu, e foarte bine așa. Mai mult nu vreau. Vreau să dorm în brațele tale așa până mâine dimineață. Și când mă trezesc, să te găsesc tot lângă mine.
- O să fiu aici iubire. Și o să te țin așa până când o să te trezesc cu un sărut.
- Mersic iubire. Să nu mă uiți până mâine dimineață, da? Și ce visezi să strângi în brațe.
- Nu mai e nevoie să visez, Ada. Acum visul mi s-a împlinit. Nu mai am nevoie de nimic. De absolut nimic.
- Te iubesc. Să ai grijă de mine în noaptea asta. Să nu mă dezvelești, ca să nu mă vadă colegii tăi de cameră dimineață dezbrăcată. Da?
- Stai fără grijă, iubire. Am eu grijă de tine. Te iubesc.
- Și eu te iubesc. Somn ușor iubire. Să nu mă uiți până mâine dimineață. K?
- Nu o să te uit. Somn ușor.
Mă sărută dulce pe buze, având încă pe limbă gustul ciocolatei pe care o mâncase cu vreo 2 ore înainte. O strâng bine în brațe și trag pătura mai sus, punându-i capul pe umărul meu, și o las să adoarmă.
Mângâind-o pe spate, în timp ce-mi aduceam aminte de toate astea, am reușit să o trezesc. Deschise doi ochi căprui mari, în care se reflecta toată ființa sa: bunătate, dorință, putere, iubire, sacrificiu. Puteai citi toate astea doar încercând să-i pătrunzi dincolo de cenușiul retinei și descifrând secretul ce se ascundea în sufletul ei. Puse mâna pe după gâtul meu și, sărutându-mă ușor, buzele ei încă având miros și gust de ciocolată, îmi spuse, văzându-mă cu ochii mari deschiși și care o priveau minunați:
- `Neața iubire. Ai dormit bine?
- `Neața… am dormit foarte bine… spune-mi că nu visez.
Deschise larg ochii și mă sărută din nou. Cu un zâmbet pe față, coborî puțin până ce am intrat în ea.
- Spune-mi că visezi acum iubire. Sau vrei să-ți mai demonstrez?
Neștiind ce să fac, cu colegii pe o parte, cu Ada pe altă parte, adică peste mine, vrând să facă dragoste cu mine, am spus cu jumătate de gură:
- Nu, nu vreau… adică vreau… dar acum nu cred că se poate. Te iubesc urâto! De ce ești rea? De ce mă chinui?
- Eu? Te chinui? Cum te chinui? Așa? spuse ea, mișcându-se peste mine, făcându-mă să regret că eram nevoit să stau cu 4 colegi în cameră.
- Da, așa. Fuck! Stai, oprește-te! Că nu mai pot rezista. Ești o urâtă! Dar te iubesc! am spus eu și am strâns-o iar în brațe aplecându-i capul peste umărul meu.
- Bine iubire. Sunt cuminte. Cum ai dormit?
- Am dormit bine. Știi, când m-am trezit, am crezut că visez. Am crezut că încă mai sunt în visul ăla frumos și că mintea mea e atât de sadică încât să mă facă să am un vis în vis.
- Nu a fost vis iubire. Nu a fost deloc vis. E pură realitate, așa cum e și iubirea noastră. Mă mai iubești? Sigur nu m-ai uitat?
- Te iubesc Ada! Te iubesc. Te-am strâns în brațe așa cum mi-ai cerut.
- Melsic ubile, spuse ea alintându-se. Melsi mut. Tânge-ma în bațe și lasă-mă să mai dom 2 minuți. Mă lasi?
- Iubire, dormi. Și stai aici lângă mine și nu mai pleca deloc.
Eram fericit. Viața mea luase o nouă întorsătură. O întorsătură care m-a maturizat într-o oarecare măsură. O vedeam lângă mine și nu credeam că poate fi ea, că pot să iubesc, că pot să o țin în brațe. Să fac dragoste cu ea. Era minunat. Era cel mai minunat sentiment si, în același timp, cea mai minunată perioadă a vieții mele, după noile standarde impuse de relativa vârstă a maturității. Aveam 20 de ani și credeam că aflasem până atunci cam tot ce se poate în legătură cu viața și cu relațiile interumane. Am crezut că timpul petrecut în umbră, ca și observator, mi-a dat un oarecare avânt față de restul semenilor mei. Credeam că reușisem să înțeleg mai bine decât majoritatea că încă mai există iubire, că merită, până la urmă, să speri că într-o zi, fără să îți dai seama, EA va trece pe lângă tine, și tu o vei opri, strângând-o de mână. Credeam că reușisem să înțeleg femeile și să înțeleg principiile după care se conduc și ceea ce caută. Aveam, în fond, atâția ani de observare și de studiu, nevoind să mă implic direct, obsedat și înfricoșat de ideea că dacă o voi face prea devreme, îmi voi arde aripile. Voisem să mai păstrez puțin în mine copilul care se zbătea cu înfrigurare să cedeze locul unei rațiuni mature și responsabile.
Stăteam lângă ea și încercam să-mi amintesc cum a luat naștere totul. Să îmi amintesc fiecare detaliu și să încerc să îmi fac mintea să accepte realitatea. Inima deja o simțea.

Capitolul 2

Toată viața m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine și ceilalți o barieră, am stat la pândă. Nu m-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea. Chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, am preferat de multe ori să-mi drămuiesc pasiunile, decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un animal afectiv, și chiar am fost, dar am pus lângă el ca gardian un animal rațional. Probabil aici s-a aflat sursa eșecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită. – Octavian Paler –

Z
i de noiembrie friguroasă, bla, bla, bla… Cred că nu te încântă ideea unei descrieri amănunțite a peisajelor și a locurilor despre care vorbesc. Așa ca nu o să îți încarc memoria sau o să-ți obosesc ochii cu descrieri inutile. Era doar o după-amiază ca oricare alta. M-am dus la net cu gândul să-mi fac un cont de sms. Sms-urile de pe telefon sunt scumpe, așa că netul ajută foarte mult. Era un site: www.sms.ac, de pe care puteai trimite sms oriunde în lume, două gratuite pe zi. Și ca să am mai multe credite, am completat un profil de pe site. Nu mai țin minte exact despre ce era vorba, că am șters de mult contul ăla. Știu doar că spuneam la un moment dat că iubirea e veșnică și că vreau să demonstrez asta. Și pentru a putea, aveam nevoie de ajutor.
După vreo două săptămâni primesc un mesaj pe telefon. Spunea ceva de genul că sunt un copil și că așa ceva nu există și că dragostea nu poate fi eternă. Ne-am trimis câteva mesaje și apoi am început să ne scriem mailuri. Numele ei îl aflasem de la identul mailului. Pe al meu încă nu îl știa.

Wow... se pare că vrei să mă pui la cazne... tu vrei niște răspunsuri pe care nu știu dacă ți le pot da. Cred că răspunsul diferă în funcție de fiecare dintre noi. Fiecare avem un răspuns care se potrivește nouă și numai nouă. Acum o să încerc să-ți dau răspunsul meu… apoi o să cutez să ți-l cer și pe al tău. Primul mesaj pe care l-am primit de la tine a fost ceva de genul dacă știu ce e iubirea și cum capătă ea eternitate. măi... să fiu sincer, acum două luni am cunoscut și eu iubirea și în același timp, la puțin după aceea, am cunoscut și durerea pe care ți-o lasă în suflet iubirea neîmplinită. Eu cred că iubirea e veșnică. De ce? Pentru că pornește de la suflet. E singurul sentiment care implică în totalitate trup și suflet… și asta o face veșnică. Orice iubire lasă o urmă pe sufletul tău care va crește odată cu tine… nu o poți îndepărta și nu i poți aduce nici o modificare. Chiar dacă tipa de care m-am îndrăgostit m-a făcut să sufăr, nu o pot urî. Asta e iubirea... nici măcar ură nu se poate face deoarece odată ce ai iubit, sentimentul rămâne până ce sufletul se va disipa în eternitate. Cum capătă eternitate? E de ajuns să se aprindă o scânteie, să se întrețină, să devină foc și apoi singură devine eternă. Eternitatea poate durea dacă nu ești iubit... dar poate deveni și paradis dacă iubirea este împlinită și obiectul iubirii te iubește la rândul lui. Referitor la mailul tău... "Vrei să-mi spui că iubirea ne mistuie? Și dacă n-am avea puterea de a iubi chiar crezi că vom trăi veșnic? Cum se face că, în general, oamenii iubesc, și unii cu toată ființa lor? Nu sunt înspăimântați de moarte? Sau suferința, ca rezultat al iubirilor neîmplinite, aduce finalul tragic al celor care au crezut cu desăvârșire în magia dragostei?" Da, iubirea ne mistuie pentru că ne consumă pe noi înșine. Prin iubire ne dăruim celuilalt. Dacă iubirea ne este împărtășită, ne hrănim cu ceea ce ne dăruie celălalt. Dar dacă iubim doar noi, ne dăruim ființa celuilalt iar noi rămânem goi... și ne mistuim pe zi ce trece... poate ca am trai veșnic fără iubire... dar mă gândesc… fără iubire ar mai exista comuniune între oameni? Ar mai vrea omul să trăiască unul cu altul? Ar mai vrea ca ființa lui să se perpetueze în timp și spațiu? Nu... ar trăi doar pentru el... ar trăi poate mai mult, dar luat cumulat, când fiecare va muri, nu va mai exista viață pe pământ... deci NU, nu trăim veșnic fără iubire... însăși iubirea ne face să trăim veșnic prin urmașii noștri... se spune că un om e mort dacă nimeni nu își mai amintește de el... și ăsta e atributul dragostei... ne face să ne amintim de cei pe care i-am iubit odată. Iubesc pentru că ei cred că vor primi ceva în schimb... dar de multe ori ne înșelăm... ne amăgim cu vise și apoi ne mistuim... dar merită... acum, că am trecut prin asta, zic că merită. Chiar dacă suferim, merită să fi iubit odată... suferința te face ca a doua oară când iubești să alegi mai bine obiectul dragostei tale... așa până când dai de jumătatea ta... și până când iubirea ta se va împlini și îți vei da seama că nu ai alergat degeaba până acum... și ca a meritat totuși șuturile în fund de până acum... și totuși... erau doar încă niște pași înainte... să ne auzim cu bine... pa Ada.

După vreo câteva zile primesc răspuns și scriu alt mail:

Salutare Ada. În primul rând eu sunt Marius. Nu vreau să mi te adresezi cu “Brașov”. Nu sunt eu exponentul speciei mele sau al orașului în care locuiesc temporar. Acum să ne apucăm să puricăm mailul pe care mi l-ai trimis. Iubirea e motivul existenței noastre? Asta spui tu? Atunci noi ne-am născut pentru a iubi? Iar după ce iubim trebuie să murim? Dar cum se face că mulți mor fără să fi apucat să iubească odată, sau să fie iubiți, sau ambele în același timp? Ar însemna că viața e doar un alt stadiu în evoluția noastră sufletească... asta ar însemna că a fost ceva înaintea vieții acesteia și va mai fi și după... or, nu știu cât de adevărat poate fi. Cred în viața de după moarte... dar nu ca evoluție, ci cred doar în sensul religios, de tărâm al fericirii sau al groazei. Câți dintre noi știm să dăruim? Așa e... nu cred că mulți pot afirma lucrul ăsta... fiecare dintre noi știm că avem ceva al nostru, pe care nu-l mai are nimeni altcineva... și asta ne face speciali... pentru că nu există o ființă perfectă… aceasta ar fi un om care să aibă trăsăturile tuturor celor din viață. Dar acesta va fi un monstru. Și tocmai că nu suntem perfecți ne face să ne căutam unul pe altul. Știm să dăruim. Dar dăruim atunci când știm că darul nostru este bine primit și păstrat așa cum se cuvine. Ne dăruim pe noi înșine, dar deseori nu primim nimic în schimb... și rămânem goi. Da, e adevărat... dacă iubești pe cineva, lasă-l să plece… dacă se va întoarce, înseamnă că te iubește. Aici îmi place ce ai afirmat... deseori uit lucrul ăsta și am de suferit de pe urma lui. Știu că atunci când iubesc îmi doresc cu ardoare să fiu și eu iubit la rândul meu... dar nu mereu se întâmplă așa... sau cel puțin nu foarte des... și asta ne macină puțin câte puțin... animalul când îl alungi nu se mai întoarce... dar suntem oameni și știm că trebuie să ne întoarcem chiar dacă suntem alungați. Stă în formația noastră sufletească, să fim alături de cei ca noi și să încercăm să ne integrăm în turmă. Nu știu dacă ți-am spus, dar am iubit o singură dată. Și nu am reușit să văd cum este să fii iubit de persoana iubită. Dar știu că iubirea mea pentru ea va rămâne veșnică. Pentru că pur și simplul fapt că iubesc m-a făcut să-i dau ceva din făptura mea... iar când conștientizez faptul că îmi lipsește ceva, mă gândesc la ea... și asta conferă eternitate iubirii... eternitatea care se numește viața omului... că nu putem percepe eternitatea dincolo de materialul în care ne limitam cu toții... suntem o bucata ruptă din divinitatea care ne-a creat. Și am fost înzestrați cu o părticică din ceea ce face ca divinitatea să fie atotputernică: iubire. Singurul lucru care ne dă viață și care ne ridică până la stele este iubirea... așa cum bine spunea cineva... iubirea ne-a fost dată de Dumnezeu pentru a ne putea ridica până la El...
Toate cele bune Ada... dacă treci până pe 20 decembrie prin Brașov, poate avem ocazia să ne vedem... dacă nu... să rămânem doar două proiecții virtuale. Pa

Cine este tipa pe care am iubit-o și care nu a vrut să-mi primească iubirea? Pe scurt, era o tipă super de treabă, super inteligentă și simpatică. Avea doar 16 ani, dar a reușit să-mi fure inima. După vreo 6 luni de chin, am primit în sfârșit răspunsul că nu poate să fie cu mine și că nu merită să mai alerg. Când a plecat, mi-a spus: “Marius, dacă cineva nu te iubește așa cum vrei tu, asta nu înseamnă că nu te iubește cu toată ființa lui”. Cam asta a fost tot… a fost poate o iubire. Sau după cum spunea cineva, “a total insanity”?! Cine știe?! Acum să vedem ce spune firul povestirii…
Pe data de 3 decembrie, trimit un alt mail… îmi povestise câte puțin despre prima ei iubire și despre faptul că ea nu-l iubește pe Ionuț, actualul ei prieten și tipul cu care stătea de aproape 4 ani. Cândva, în perioada asta, am vorbit pe net o noapte întreagă, un calup de 8 ore, și atunci am simțit primele scântei a ceea ce avea să devină o iubire magică și adevărată, o iubire totală. În seara aceea eu venisem pe net ca să caut niște cărți pentru limba engleză, povestite, bineînțeles. E o plictiseală. Știți și voi, cei care sunteți la litere sau care încercați să vă bateți capul cu bibliografia “obligatorie” impusă în scoli și licee, fără să vă insufle și plăcerea de a le citi. Vă spune să citiți, vă obliga să faceți asta, dar nu vă spune că acolo găsiți o lume în care de multe ori puteți evada și visa…
Să vă spun ceva despre mine. Am făcut un liceu economic. Acum sunt student la litere, cu chiu cu vai, și mă confrunt de multe ori cu bibliografii obligatorii. Cărți plictisitoare, sau cel puțin aparent plictisitoare, pe care profesorii nu știu să le facă accesibile și interesante. Ne batem capul în teorii și decriptări de text și am uitat care e plăcerea textului: aceea de a evada, de a da un nou sens viselor și trăirilor. Până în clasa a 12-a nu știam ce e aia o carte. În clasa a treia aveam media generala puțin sub 7. Eram o rușine pentru părinții mei. Până în liceu, când am reușit să înțeleg că sunt la școală, iar școala este făcută să încerci să-ți umpli spațiile goale din cap nu cu jocuri pe calculator sau ieșiri inutile la o bere în timpul orelor de curs, ci cu informații ce odată și odată or să-ți trebuiască, eram un pierde-vară. În clasa a 11-a am avut o profesoară de română care a reușit pentru prima dată să ne pună cartea în mână și să ne facă să înțelegem că ceea ce citim e ceea ce suntem. A reușit să ne facă să înțelegem că, citind ceva, suntem parte din lumea aceea și personajele iau rând pe rând înfățișarea și personalitatea noastră.
Dar de ajuns despre mine. Cartea asta nu este despre mine. Este despre EA… spuneți-i cum vreți: iubire, pasiune, total insanity, Ada. Acum, în momentul de față, eu nu-i pot da nume… tot ce văd sunt doar umbre, rămășițe de vise și chipuri fără formă.
Ajunsesem pe la 3 decembrie, nu? Ei bine… o să transcriu mailul pe care mi l-a trimis în dimineața aceea, la ceva timp după prima noapte în care am vorbit deschis și ne-am împărtășit gânduri și impresii și vise. Nu o să redau discuțiile din primele nopți. Vreau ca această lucrare să fie conformă cu realitatea. Dar ca orice operă de ficțiune, există și anumite părți care nu au scăpat de mirajul beletristic.

Am citit gândurile tale... da... pot să spun că e chiar dificil... dacă vrei un sfat, ti-l pot da... tu nu-l iubești pe Ionuț dar îl iubești pe celălalt! Ce îți spune inima? Eu zic să ți-o urmezi... să îl lași pe Ionuț și să reiei relația cu celălalt... dar mă gândesc și la el... te iubește și ești cu el de ceva timp... și o să-i frângi inima... dar știi și tu... nothing is fair in love and war... așa că... URMEAZÃ-ÞI INIMA... dacă celalalt te primește înapoi... de ce să nu te duci la el și să fii fericită? Sau poate celălalt nu e demn de tine? Poate că te va dezamăgi și apoi o să regreți ... sau poate că o să regreți dacă nu o să-l părăsești... te-am pus în ceață...? da, pentru că cea care hotărăște ești tu... eu am vrut doar să îți zic că indiferent ce decizie ai lua, trebuie să știi că nu exista cale de întoarcere și trebuie să fii foarte sigură de ceea ce faci... nu știu ce pot să-ți zic mai mult... doar că nu are rost să-l mai minți în continuare... are și el demnitatea lui... și să afle că atâta amar de timp nu a fost dorit ci doar te-ai complăcut într-o relație... așa că doar tu decizi... și sper să faci alegerea corectă... pe curând Ada... și sper să faci ceea ce e bine pentru tine... că asta contează... nu că scopul ar scuza mijloacele... ci că înainte de toate trebuie să ne facem noi bine și să facem rău cât de puțin posibil aproapelui... că nu ne putem sacrifica la infinit... toate cele bune Ada...

Am încercat să o ajut să se decidă. Nu merita ca Ionuț să sufere, și mai ales să nu știe că ea nu-l iubește. Am încercat să o fac să ia o decizie, ascultându-și inima. Pe atunci nu știam că ea și-a călcat întotdeauna pe inimă. Sfatul meu era al unei terțe persoane. Dar ce chin să te afli în locul uneia din persoanele implicate în acest triunghi!

Capitolul 3

Tăcerea are farmecul iluziei, iluzia farmecul viselor și visele te fura realității. Rămân așa ore în șir, suspendată între cer și pământ, cu speranța într-o mână și cu visele în cealaltă, aștept… să înceapă visul în care eu nu-mi recunosc nici o vină și, dac-ar fi, aceea-i c-am iubit și oameni, și păduri, și munți, și ochi de copil înlăcrimați… doar de asta vinovată sunt la nesfârșit…

C
e faci străine? Astăzi sunt mai tristă ca niciodată. Totul e confuz și lipsit de viață în jurul meu și nu-mi rămâne decât să mă ascund pentru o vreme în locul care mă cheamă de fiecare dată… sufletul meu, aici mai păstrez, ca pe o comoară, o lume străină celorlalți, frumoasă, fără păcat.
Aș vrea să plouă. Să mă înec în ploaie și lacrimi, să mă sfâșie vântul și când mă voi trezi, nimic din ce am fost să nu mai existe, să-mi culeg bucățile din făptura mea și să încerc să le pun la loc în aceeași ordine și atunci redevin ce-am fost.
Străine, mă îndrăgostesc de visele tale, de gândurile tale și în final de tine, pentru că nu te pot separa de ele și nu ai puterea de a mă opri și apoi vei vedea ca nimic în jurul tău nu mai există pentru că te-am acoperit în întregime. S-ar putea să regreți că mi-ai dat șansa de a-ți citi visele… La fel de bine s-ar putea să nu-ți pese, dar vreau să știi că-ți voi folosi visele fără a le strivi.
E târziu și în liniștea nopții strâng singurătatea în brațe, într-un colț pe care nu-l voi părăsi niciodată. Închid ochii… ``tăcerea are farmecul iluziei, iluzia farmecul viselor și visele te fură realității``. Rămân așa ore în șir, suspendată între cer și pământ, cu speranța într-o mână și cu visele în cealaltă, aștept… să înceapă visul în care eu nu-mi recunosc nici o vina și, dac-ar fi, aceea-i c-am iubit și oameni, și păduri, și munți, și ochi de copil înlăcrimați… doar de asta vinovată sunt la nesfârșit; în care eu alerg prin livezi nesfârșite pline de flori, în care eu, obosită, mă întind pe iarbă și privesc cerul care parcă niciodată nu a fost atât de frumos; visul în care eu sunt fericită cu toată așteptarea și suferința pentru că nimeni nu mă poate răni. E visul în care știu să plâng, iubirea e atât de frumoasă dar în același timp atât de intangibilă. ``Îngerii își păstrează locurile străvechi, de miști o piatră, doar fâlfâie o aripă. Voi, cei cu fețele înstrăinate pierdeți acest moment splendid!`` la fel cum pierdeți și farmecul iubirii. Nu te întrebi niciodată cum ai fi fost dacă nu ai fi simțit iubirea? Nici măcar nu-mi amintesc dacă existam înainte de a o cunoaște, chiar dacă implică mai mult iluzie decât realitate, mă simt bine când am ce iubi chiar dacă am fost totdeauna judecată pentru simplul fapt că mai cred în Feți-frumoși, zâne și palate. E ca și cum o parte din mine refuză realitatea dar, dacă n-ar fi atât de limitată și rea, poate că aș iubi-o…chiar și tu ai spus că mă umilesc; eu nu văd lucrurile chiar așa… e chiar atât de ieșit din comun să-ți mulțumesc și să-mi cer scuze că ți-am furat clipe din existență? Nimeni nu te-a obligat să comunici cu mine și cred că te considerai cumva dator să-mi ridici moralul (ca să nu zic că ți-era milă). Mi se pare normal să-ți spun măcar atât. Nu știi cât de mult înseamnă pentru mine oamenii care visează și care încă mai cred în iubire.
Cândva, cu șase ani în urmă, m-am îndrăgostit… da, eram o puștoaică atunci numai că aveam adânc înrădăcinate în mine iluziile iubirii… le-am moștenit de la tatăl meu și eram fericită; dar nici o clipa nu am uitat că iubirea în doi nu e veșnică. Ne-am cunoscut la jumătatea unui octombrie cu gust de gutui și m-am îndrăgostit de el din prima clipă. Sufeream pe atunci cumplit pentru că vara dispăruse un om care nu a meritat moartea și îmi plăcea să mă plimb noaptea aiurea, fără nici o țintă. Alteori mă așezam în mijlocul unui cerc desenat pe asfalt privind printre lacrimi cerul. Încercam să înțeleg de ce unii oameni nu pot fi veșnici. Învinovățeam întreaga lume pentru ce se întâmplase, chiar și pe Dumnezeu. Într-o astfel de seară l-am întâlnit și m-am îndrăgostit fără să pot controla ceva; îmi plăcea pur și simplu… se citea multă tristețe în privirea lui cenușie și semăna cu un zeu. Ieșeam în fiecare seara, împărțeam frânturi din dezamăgirile fiecăruia, îl iubeam fără ca el să fi știut, mi-era suficientă existența lui; uneori îi atingeam mâna, ca din greșeală, să-l simt aproape și cald. Ne-am sărutat pentru prima data mult mai târziu și mă rugam să oprească timpul cumva sau să-l mai fur realității pentru încă câteva clipe. Știam că voi suferi, știam că nu va dura o veșnicie, dar nu aveam puterea să plec, era totul pentru mine: trăiam prin el, visam pentru el și aș fi mers până la capătul lumii, dacă ar fi existat, doar ca să-l văd. Plângeam nopți întregi, plângeam zile nesfârșite, pentru că îl iubeam. Ne-am despărțit după câteva zile, simțeam că așa se va întâmpla, cred că îi era teamă că-l voi sufoca. Nu mi-am dorit să nu mai exist, dar voiam să plec undeva departe și să mă liniștesc, sa-mi spun că totul va fi bine, să întreb singurătatea “de ce?” Ne-am întâlnit după câteva zile și mi-a dat un fel de plic, pe care nu am avut curaj să-l desfac decât la mai multe ore după aceea. M-am așezat pe pământ și am îndrăznit să-l deschid. Era o poezie frumoasă, dar nu știam ce vrea, așa că l-am căutat. Era trist… m-a privit de parcă nu mă văzuse de mult și m-a luat în brațe… mă strângea la piept, simțeam că nu ar fi vrut să mă lase să plec niciodată. Am rămas așa mult timp…Și apoi a început să ningă liniștit, ningea pe străzi, ningea peste noi, totul radia în jurul nostru. Nu am vorbit nimic… ne priveam și atât; știam că vom rămâne împreună. Am dormit liniștită în acea seara. A urmat o iarna în care ne-am iubit și fiecare clipa era unică, primăvara a trecut prin noi ca o scânteie… nu vreau să-mi amintesc. A venit vara și iubirea a rămas în noi, dar încă mai plângeam nopțile pentru că simțeam că se va sfârși; încercam să mă concentrez la prezent, dar noaptea totul devenea crâncen, rămâneam singură. Am rămas împreună și până în următorul octombrie, care în acest an avea gust de tristețe. A plecat și ne întâlneam foarte rar… îmi doream să mă sfâșii în două; o parte să poată pleca cu el și cealaltă să rămân la școală…eram din ce în ce mai tristă… nimic nu mă încânta, nimic nu conta în afara prezenței lui, priveam dezinteresată și cerul. Mă plimbam prin ploaie, voiam să mă topească, să-mi alunge durerea, să-mi acopere lacrimile, să mă facă să uit. L-aș fi urmat și dincolo de moarte. În ultima perioada era din ce în ce mai trist, și într-o seara m-a luat pe genunchi, ca pe un copil, și a început să plângă. Chiar nu știam ce să fac, simțeam că vrea să-mi spună ceva important și cumplit pentru mine. Mă strângea în brațe ca pentru ultima dată. A început să vorbească șoptit, nu înțelegeam nimic… a ridicat privirea spre mine și era cel mai trist om pe care l-am văzut vreodată. Mi-a spus atunci că și-a întâlnit prima iubire și că nu mai putem fi împreună. Eram pregătită pentru astfel de lucruri și nu am schițat nici un gest, nici un mușchi nu s-a mișcat… doar sufletul meu s-a sfărâmat în milioane de cioburi. Își dorea să-i reproșez ceva, să țip, să mă descarc, dar în același timp știa că nu am să fac asta vreodată. Știam că ține la mine și, dacă ar fi putut, m-ar fi furat lumii și singurătății, dar l-am lăsat să plece fără să mă gândesc la mine… îl iubeam prea mult ca să-l țin lângă mine… știam că nu ar fi fericit. A plecat și nu ne-am mai văzut câteva zile. Nu mai aveam nici lacrimi, nu mai aveam nimic… totul pierise odată cu el. Eram mulțumită că este fericit, că se iubesc… nu puteam să-i cer să mă iubească pe mine… ciudat, dar nu m-am simțit trădată… doar cumplit de singură. A trecut într-o seară, voia să mă vadă, voia să mă țină în brațe și să nu mai sufăr, îl priveam în tăcere... mi-a recitat o poezie despre dragoste… nu-mi mai amintesc decât un vers ``te-am căutat în piața de flori dar / acolo nu era decât inima mea în lanțuri``. Voiam să plece, dar fără să-l gonesc, mai bine se deschidea pământul și mă înghițea. Liniștită, l-am ascultat când îmi spunea să am grijă de mine și să nu-l iubesc, pentru că nu merita. Nu asta am vrut… pot să-l iubesc și fără ca el să fie lângă mine… nu-i ceream nimic, nu voiam nimic de la el, doar să mă lase să-l iubesc…Simțeam că-i pare rău că m-a rănit, chiar dacă nu i-am spus-o… știam că e nefericit acum, dar nu puteam să mă întorc la el. S-au certat mai târziu cred, după o lună, și m-am întâlnit cu el …era trist… mi-a spus ca ea nu-l iubește …nu a reușit să mă rănească... puteam fi împreună din nou, dar nu am putut…suferisem prea mult, deja mă obișnuisem cu absența lui și am ales să rămân singură. Așa era mai bine pentru mine. Ne-am întâlnit după doi ani… nici nu aveam curaj să ne atingem… încercam să discutăm lucruri banale dar nu reușeam... nu se schimbase deloc, ne-am plimbat și am ajuns la el, unde, bineînțeles, s-a produs ceea ce ne doream amândoi. În acea noapte am trăit doi ani: ne-am iubit, am plâns, și în zori ne-am pierdut. A fost unic. Ne-am întors fiecare pe drumul său… L-am mai văzut, dar îl evit… cred ca e mai bine ca unele lucruri să nu aibă final…știe ca îl voi iubi mereu. Papa”.

Eram acasă când am primit mailul asta. Știu ca imediat după ce am citit mailul, am fost și i l-am arătat surorii mele. Mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut să îl vadă și ea. Evident, i-a plăcut. Se citea atâta suferință în el, în cuvintele ei. Mai târziu îmi spunea ca e doar un inginer, nu un scriitor. Se pare unii pot fi mult mai mult decât se vede pe fața lor. Daca te uiți în ochii ei, simți mirosul de teamă a veșniciei. Un mail la al cărui sfârșit am lăcrimat. Pe bune! Am simțit puterea sacrificiului, am simțit durerea de a fi învins, am simțit iubirea în totalitatea ei perversa. În cuvintele de mai sus am simțit adevărata Ada, de care, peste puțin timp, aveam să mă îndrăgostesc pentru veșnicie.

Ce rost mai are cântecul păsărilor când poți să auzi lângă tine glasul iubitei? Ce rost mai au bătăile orologiului ce anunță trecerea timpului când poți să auzi bătăile inimii iubitei ce măsoară imensa dragoste ce-i porți? Ce rost mai au frigul, ploaia, furtuna, vântul când căldura iubitei te face să te simți întotdeauna bine și la adăpost de forțele răului? Ce rost mai are moartea, când știi că ea va fi mereu lângă tine, uniți de-o dragoste curată și sinceră, ca două suflete pereche ce au străbătut intemperiile timpului și care s-au regăsit după o lungă și obositoare căutare?

Mă întreba odată ce urmează după veșnicie, ce urmează după ce aceasta veșnicie se va termina. Nu am știut ce să răspund atunci. Poate pentru ca atunci când eram lângă ea, sau doar cu ea, doar simțeam… inima poseda cugetul și eram doar doi îndrăgostiți iubindu-și propriile vise. Acum știu ce urmează… acum îți pot răspunde Ada: urmează o nouă veșnicie. Și dacă asta se va termina, va urma alta… și alta… și alta… până ce sufletul ne va fi pierdut într-una din cămăruțele neantului. Sau poate până ce veșnicia pe care o visam la momentul acela se va dovedi, într-o seară cu doar două stele pe cer și cu o lună muribundă, doar câteva clipe care ne-au furat realității. Sau poate până ce nu voi mai avea puterea de a visa și de a îmi creea propria realitate căreia să mă subjug. Și poate atunci nu va mai durea tăcerea solitară a pașilor mei.

Capitolul 4

Îngerii își păstrează locurile străvechi, de miști o piatra, doar fâlfâie o aripa. Voi, cei cu fețele înstrăinate, pierdeți acest moment splendid!

A
ș fi vrut ca oricare din noi să fi simțit o astfel de iubire măcar o singura data în viața lui. Să fiu sincer, nu cred ca se poate muri din iubire. Asta se întâmplă doar în povești. Doar acolo iubirea e atât de pasională și de fierbinte încât acaparează tot sufletul, încât te retragi într-un colț al tău, îți iei perna în brațe și aștepți să mori. În viața cea de toate zilele te consolezi. Fiecare din noi am avut partea noastră de suferințe. Fiecare din noi am avut iubiri înflăcărate și pasiuni pierdute măcar o data în viață. Fiecare din noi am ales un colț al nostru, și când nu se uită nimeni și nu ne bagă nimeni în seamă, simțind că trebuie să fim lăsați în pace, strângem perna în brațe, și cu pumnii strânși plângem. Plângem după zile întregi de suferințe și întrebări sfredelitoare, întrebând singurătatea “De ce?”. Plângem uitându-ne în depărtare și așteptând ca ea să dea un semn de viață… un telefon… un mesaj… un sărut de “noapte bună”… ceva… să simți că nu e chiar totul pierdut. Și totuși, viața e o curvă, așa că trebuie futută. There`s only one way in and only one way out. Mai mult nu există și mai mult nu putem cere…
Evident, cursul povestirii noastre nu trebuie curmat, așa ca o să continui dacă îmi dai voie să nu mai vorbesc alandala și să îmi expun punctul meu de vedere cu privire la experiențe existențiale. Nu sunt aici ca să le comentez, ci să le expun așa cum simțurilor mele le-au fost revelate faptele. Că tot veni vorba de continuitate, zilele trecute, am văzut un film pe Hallmark despre indieni. Filmul se numea “Dreamkeeper”, traducerea fiind “Păzitorul viselor”. Era vorba despre un bătrân indian, unul dintre ultimii povestitori rămași în viață care face o călătorie cu nepotul său, pentru a îl împăca cu tatăl sau. Bunicul moare și nepotul preia rolul de povestitor al legendelor străvechi. Ceea ce m-a marcat a fost formula de început a fiecărei povești: “Eu vă spun povestea așa cum mi-a fost mie povestită de bunicul meu, iar lui de bunicul lui, căruia la rândul lui i-a fost povestită de bunicul lui, care, de fapt, a fost primul povestitor…”. Așa fac și eu acum: vă transmit povestea pe care simțurile mele au simțit-o și destinul mi-a făcut-o cunoscută, dar sper să îmi iertați interpelările de rigoare, deoarece nu mă pot abține să comentez unele fapte.
Și așa am ajuns undeva în jurul sărbătorilor Crăciunului, moment de bucurie și de împăcare a tuturor, moment de odihnă și relaxare. Fiind din Buzău, student în Brașov, venise vremea ca eu să mă car acasă. Voiam doar să mai vorbesc o noapte cu ea, să îi mai aud vocea măcar pentru o clipă, să o mai simt în spatele monitorului rece și neînsuflețit, pentru că știam că dacă ajung în Buzău, nu mai puteam petrece ore în șir în fața calculatorului conectat la internet. Nu de alta, dar nu aveam net acasă, și ai mei nu își puteau închipui că băiatul lor drag și iubit stătea atâtea ore în fața calculatorului vorbind cu străinii. Așa că trebuia să mă reduc la o oră, poate chiar două pe săptămână. Urma să fie o perioadă dificilă. Dar nu mai dificilă ca cele care urmau să vină. Eram doar două proiecții virtuale care își împărtășeau visele și trăirile de zi cu zi și încercau să găsească fiecare în celălalt un prieten de nădejde. Asta până într-o zi, când am așteptat-o la gară și urma să sosească de la Iași. Dar asta într-un capitol viitor. Până atunci, ai de suportat câteva săptămâni de vacanță cititorule.
Așa că am stabilit să vorbim într-o miercuri, înainte de sărbătoarea Crăciunului, când eu aveam să plec acasă. Dar a intervenit ceva. Luni, la școală, o colegă s-a hotărât să plece mai devreme cu o zi, și fiindcă trebuia să călătoresc vreo 8 ore cu personalul până în Buzău, cu schimbare în Ploiești, am încercat să aduc discuția cu o zi înainte. Așadar, intru în cameră hotărât, și pun mâna pe telefon, deoarece era la încărcat. Formez numărul și sun. Gabi, colegul de cameră, mă vede că sun și întreabă:
- Opa, ai dat de bani? Cum de suni pe cineva?
- Poi, ea merită, Gabi. Chiar merită…
După câteva secunde, Ada răspunde:
- Alo?
- Da. Ce faci? Sunt Marius.
- Știu ca ești tu! Ce faci? De ce ai sunat? mă întrebă ea mirată.
- Am vrut să îți cer… dacă poți… să vii azi pe net, în seara asta la 23:00, în loc de mâine… deoarece s-ar putea ca mâine să plec la Buzău și să nu apucam să mai vorbim.
- Da, cum să nu?! Ne vedem la 23:00 străine.
- Bine, atunci ne auzim deseară. Să ai grija de tine și să nu întârzii, da?
- Da, bine străine. O să ne vedem deseară. Pa.
- Pa Ada.
Și am închis. După câteva clipe mi-am dat seama că vocea ei era foarte schimbată. De fapt, nici nu știam cum poate să sune vocea ei, nu o auzisem niciodată. Niciodată nu cutezasem să cred că vreodată o să fie ceva mai mult decât o discuție pe net, când fiecare din noi căuta un vis fugar de care să se lege. Pentru prima oară îi auzisem glasul. Și era ceva straniu la ea. Avea un fel de aer de timiditate, o voce tremurândă și nesigură. Ca un copil care vorbește pentru prima oară cu cineva pe care nu-l cunoaște. Să fiu sincer, nici eu nu eram mai presus. Aveam și eu inima la fel de strânsă ca și ea. Dar am reușit să îmi mențin calmul, și nu știu dacă ea a sesizat senzația de teamă din vocea mea. Nu am întrebat-o niciodată. De fapt de ce am sunat? Puteam la fel de bine să-i trimit un mesaj sau să îmi amân plecarea. Că puteam să fac asta. Dacă nu reușeam să vorbesc cu ea în seara aceea, nu aș fi plecat ziua următoare la Buzău, și aș fi convins-o pe colega de grupă să vină și ea tot atunci. Dar poate că am vrut să o aud, poate că am vrut să îi simt vocea în urechea mea. Sau poate… poate era ceva mai presus de mine și de ceea ce trebuia să fac eu, pentru că de telefonul ăsta a depins toată evoluția relației noastre viitoare, care, de fapt, din momentul ăsta a început să se înfiripe.

Da, primele săruturi, primele jurăminte
Pe care două ființe muritoare le schimbară între ele pe pământ,
Se petrecură la poalele unui copac desfrunzit de vânturi
Pe-o stâncă dezagregată.
Luară ca martor al bucuriei lor trecătoare
Un cer mereu înnorat care se schimbă în fiecare clipă
Și stele fără nume pe care propria lor lumină
Le devora neîncetat.

Vine seara, și vorbesc cu ea. Șase ore de conversație care au trecut ca prin farmec. Printre altele, mi-a spus că dacă nu o sunam eu, ea nu ar fi putut să mă sune. Spunea: “De multe ori străine am pus mâna pe telefon și am vrut să te sun. Dar de fiecare dată întrerupeam apelul, înainte de a apuca să sune. Nu am putut, pur și simplu…”. Poate pentru că nu a vrut niciodată cu adevărat. De telefonul meu a depins tot ce a urmat. Când să plecăm de la calculatoare, mă întreabă dacă o las să mă sune să îmi spună “Noapte buna!” acum și în serile ce vor urma. Am acceptat cu mare bucurie.
Ajuns în cămin, primesc telefon de la ea.
- Elop, străine, îmi spuse ea cu o voce caldă.
- Neața, răspund eu. Te-ai ținut de promisiune.
- Am zis că te sun, străine, și te-am sunat. Am vrut să îți urez “Noapte bună și vise plăcute!”.
- Mersi mult Ada, mersi mult. Îmi pare bine că ai sunat.
- Străine, ne auzim și mâine seară, și în fiecare seară ce va urma de acum înainte. Îmi dai voie, nu?
- Ada, dorința ta e lege pentru mine. Îmi pare bine că mă suni. Îmi place să îți aud glasul.
- O seară plăcută străine. Și ce visezi, să mă strângi în brațe, da?
- Așa o să fac Ada. Așa o să fac. Somnic ușor și ție. Vise plăcute…
- Ne auzim mâine străine. Pa!
- Pa Ada.
Cam asta a fost tot. Prima urare de “Noapte bună”, prima seară când am adormit cu vocea ei în gând și cu imaginea ei întipărită pe retină. Prima dată când visele mi-au fost tulburate de o imagine, de o singură imagine… ea, stand cu un genunchi ridicat, așezată pe jos, cu mâna la tâmplă, îmbrăcată în tricou alb și pe deasupra o cămașă în carouri și cu pantaloni albi. Avea părul prins în creștetul capului cu un elastec roz, ca și cămașa, și stătea în cerdacul casei părintești, privind în depărtare. Imaginea aceea m-a bântuit până când am reușit să o văd pentru prima dată în carne și oase, pentru prima dată cu rucsacul în spate coborând din tren. Dar asta e o altă poveste, căreia îi va veni rândul odată.

Capitolul 5

Străine, mă îndrăgostesc de visele tale, de gândurile tale și în final de tine, pentru că nu te pot separa de ele și nu ai puterea de a mă opri și apoi vei vedea că nimic în jurul tău nu mai există pentru că te-am acoperit în întregime.

A
m în față, ca pe un film, viața mea trăită alături de Ada până acum. În momentele mele de singurătate, în momentele mele când voiam doar să îmi arunc inima și să se facă țăndări și să nu mai simt niciodată nimic, în momentele astea îmi rula totul în fața ochilor. Mai dădeam înainte, sau înapoi, mai puneam un stop-cadru când voiam să îmi întipăresc în minte anumite momente sau chipuri, anumite cuvinte sau expresii ale feței. Vedeam în fața mea un film neterminat, al cărui regizor, producător și mai ales unul din personajele principale eram eu, dar al cărui scenarist nu am avut niciodată puterea să întreb cine este. Era mai presus de puterea mea să încerc să schimb anumite lucruri sau fapte, sau să încerc să fac următoarea scenă pe placul meu. Viața nu e așa. Viața nu e ca o carte, în care îți propui ceva, și tu, ca și autor, ai în mâinile tale soarta tuturor personajelor. Am încercat întotdeauna să cred că ceea ce mi se întâmplă este în mâinile unei ființe care este mai presus de înțelegerea mea. Unii o numesc Noroc, alții Soartă, alții îi zic doar simplu Ființa Suprema. Eu îi zic Dumnezeu. Așa am fost învățat de când eram în scutec și așa am procedat până acum, când sunt în fața calculatorului, într-o zi de 31 martie 2004. Așa am vrut întotdeauna să cred, pentru că dacă nu crezi că nu totul depinde de tine, că nu totul stă în puterea ta, în mâinile tale, că nu totul îți aparține și se închină voinței tale, atunci ajungi ca fiecare greșeală, fiecare lucru rău să-l pui pe seama a doi factori: tu sau aproapele tău. Să fim serioși: fiecare din acești factori au și ei o parte din vină, dar vina nu aparține numai lor. Am vrut să câștig la loterie, eu am vrut din tot sufletul, dar numerele mele nu au ieșit. Am greșit eu, că nu am sperat mai mult și că nu am crezut cu destulă tărie că, dacă vreau, pot? A greșit calculatorul că a ales anumite numere pur și simplu aleatoriu? Sau a fost decis de o ființă destul de puternică încât să ne controleze pe amândoi? Așa că nu totul depinde de noi, dar cea mai mare parte, da. Am crezut întotdeauna că destinul are aceeași putere ca liberul arbitru. Destinul ne arată calea de urmat, îți dă un impuls, îți arată un semn, dar nu te obligă să te duci acolo. Fiecare decizie pe care o luăm ne aruncă într-un univers paralel. Spre exemplu, sunt într-un bar și văd o tipă că se uită la mine și ridică paharul. Fiecare e de acord că ăsta e un semn că este interesată de mine. Ãsta a fost destinul, că ne-a adus pe amândoi în același loc, în același timp. Depinde de mine dacă îi răspund la fel și mă duc la masa ei, sau dacă întorc privirea și o ignor. În primul caz mă văd peste câțiva ani căsătorit și cu ceva copii, sau poate că mă văd undeva prin Veneția cu ea de mână într-o gondolă. Dacă îi refuz avansul, mă văd pe mine în alt bar, cu altă tipă, aceeași chestie, sau poate undeva departe, profesor universitar și burlac convins. Fiecare decizie pe care o luăm ne schimbă viața și ne aruncă într-o altă lume, în care alte încercări și alte obstacole sunt de învins. Oare câte am pierdut până acum?
Sper că nu te-am plictisit cu tentativa mea filozofică de a explica de ce ni se întâmplă ceea la care noi suntem martori și actanți. Dar cum orice povestire nu poate fi plană și să decurgă pe făgașul: început - cuprins - încheiere, deoarece devine plată și, la sfârșit, plictisitoare, încerc pe cât posibil să condimentez puțin timpul acordat povestirii acestei perioade minunate din viața mea cu unele comentarii, gânduri și fapte ce îmi survin la simpla amintire a ceea ce s-a întâmplat cu o bucată de vreme în urmă.

Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele.

Am rămas cu povestirea mea la momentul când trebuia să plec acasă în vacanță. Nu o să te plictisesc cu fapte sau descrieri ale unor lucruri care nu au legătură cu acțiunea principală a acestei întâmplări, că știu că și eu sunt ca tine, atunci când dau într-o carte de o descriere sau de anumite părți care consider că nu au nici o relevanță, ci sunt puse acolo doar de umplutură, să nu plictisească cititorul, ci să îl mai relaxeze și să îi mai abată atenția de la pur și simpla curgere a evenimentelor.
Obișnuit ca în fiecare zi să mă duc să mă plimb sau să fac ceva, să vorbesc cu colegii de cameră sau să plec pur și simplu la școală, cele 2 săptămâni de vacanță au fost cât de cât plictisitoare. Se apropia sesiunea de examene, și oricum nu-mi luasem nimic la mine de învățat, pentru că știam că nu o să învăț nimic, așa că tot timpul mă uitam la televizor, citeam sau mă jucam pe calculator. Așa am citit în vacanța aceea “Magicianul” și “Mantisa” de John Fowles, cărți care mi-au plăcut în mod deosebit. “Magicianul”, pentru că prin subiectul ei m-a transpus într-o lume a irealului, a teatrului, ceva gen “Furtuna” de Shakespeare. Iar “Mantisa”, pentru că era oarecum erotică, despre un… nebun, să-l numim așa, care avea tot felul de viziuni și se supusese la un experiment erotic în mintea sa.
Îmi place să citesc, așa cum am spus ceva mai înainte. Evadezi într-o lume în care numai tu ai acces și care se conduce după regulile tale. Am avut momente când aveam nevoie de vise, aveam nevoie să îmi fac un scop, să îmi aleg o țintă, și luam în mâini o carte și încercam să mă transpun în mintea unui personaj și să acționez după regulile autorului. Povești de dragoste, romane cu substrat filozofic, toate mă făceau să visez și să vreau să fiu altfel decât vedeam normalitatea la vremea aceea.
Apropo de normalitate, am întrebat de curând o amică ce o cunoscusem de curând ce înțelege ea prin normalitate și nu a știut să-mi răspundă. Nu înțelegea întrebarea. Se pare că nu trebuia să fii “normal” ca să poți pune întrebarea asta sau să răspunzi la ea. Se pare că totuși făcea parte din categoria principală, a majorității, extremele nefiindu-i pe plac. Păcat că sunt atât de mulți…
În fiecare zi primeam mesaj de la ea și mă suna în fiecare seară să-mi spună “Noapte bună!”. În fiecare zi, așa cum promisesem, mă duceam la calculator și îi scriam câteva fraze, încercând să mi-o apropii, să o simt acolo lângă mine, să o iubesc. Și am sfârșit prin a simți asta.
O iubeam. Mă îndrăgostisem de ea din prima noapte când am vorbit împreună și ne-am propus ca acea noapte să fie magică și să fie singura noapte în care limitele dispar și timpul nu mai are valoare, și distanța nu mai contează. În fond, erau 500 km între noi, dar în noaptea aceea am simțit-o lângă mine, ca și cum am fi vorbit față în față, nu prin intermediul unui sistem binar de 1 și 0 care ne transmitea gândurile, dar luându-le din căldură viului grai. Mă îndrăgostisem de ea și încercam să o fac să simtă acest lucru și să îmi răspundă la fel.
Pe parcursul acestei vacanțe i-am trimis câteva mailuri, în fiecare sâmbătă, când vorbeam cu ea două ore, mailuri pe care vei avea ocazia să le citești în decursul acestui capitol.
Ea planificase cu familia ei să petreacă sărbătorile Anului Nou la Vatra Dornei, împreună cu sora ei și cu verișoarele și verii ei, ca în fiecare an. Cât aș fi vrut să fiu acolo cu ea! Eu mi-am petrecut cu părinții mei și cu grupul de prieteni care îmi mai rămăseseră în locul acesta uitat de mult.
Începusem să o iubesc, și de acum, fiecare lucru pe care îl scria, fiecare cuvânt pe care îl spunea, însemnau pentru mine totul. Așa că am început să scriu sms-urile pe care mi le trimitea, în agenda mea, atunci când căsuța era plină. Și primul sms scris a fost acesta: “Sunt nedezmembrată deocamdată. Te iubesc străine și nu mai râde de mine pentru că te mușc! Pupici iubire”
Mesajul asta a fost trimis după ce s-a dat cu schiurile pe pârtie. Cu vreo oră înainte mă sunase.
- Neața iubire. Ce faci?
- Uite, sunt la televizor, mă uitam pe la un film.
- Ahamz, iar vegetezi, plantă ce ești!
- Altceva nu am în program. Tu?
- Uite, acum sunt pe marginea pârtiei și urmează să mă dau cu schiurile. Te-am sunat să îți spun că te iubesc și că mi-e dor de tine, că s-ar putea să nu apuc să îți spun după aceea. Mi-e frică. Sper să ajung cu bine jos…
Am început să râd.
- Iubire, stai fără grijă. Daca e să cazi, nu face nimic, că nu are ce să se rupă. Ești doar piele și os. Și dacă vezi că o să cazi, alege și tu o țintă, să nu cazi singură.
- Mersi mult. Ce grijă ai de mine! îmi spuse ea cu puțină ironie.
- Dacă nu eu, atunci cine? Ai grijă ce faci, da? Să-mi dai mesaj când ajungi jos, să vedem dacă mai ești întreagă.
- Da. Te iubesc. Să nu uiți asta! Ai grijă de tine străine.
- Și tu iubire. Să nu-ți rupi picioarele.
- Am pornit. Te iubeeeesc!!!
Și a închis. Și primesc apoi mesajul de mai sus. Acum îmi aduc aminte de niște poze pe care mi le-a trimis mai apoi, în care era pe schiuri în fund, și pe spatele pozei scria ceva de genul: “Se pare că asta e singura poziție în care știu să mă dau cu schiurile”. Asta era unul din motivele pentru care o iubeam. Era amuzantă și câteodată se comporta ca un copil alintat. Și îmi plăcea atât de mult… Și avea 24 de ani.
Pe 3 ianuarie primesc două mesaje. Nu trebuie să mai menționez că în fiecare zi primeam cel puțin un mesaj și mă suna de cel puțin o dată. Simțeam că mă iubește și că are nevoie de mine. Ceva ce nu mai simțisem până în zilele acelea.

Încă nu am adormit, așa că îți mai pot spune că te iubesc. O să strâng în brațe perna și o să cred că ești tu. Somn ușor străine.
Chiar dacă mă uiți până mâine, să știi că tot am să te iubesc. Poți să mă ții în brațe? Câteva clipe te rog… Cred că cer prea mult acum. Pupici mulți peste tot.

Îi plăcea să fie ținută în brațe, îi plăcea să fie alintată, îi plăcea să fie sărutată. Îi plăcea ca să strângă în brațe și să se simtă în siguranță. Așa știa că nimeni nu va interveni între noi și nu ne va despărți. Asta am aflat-o mai târziu.
Când deschid telefonul dimineață, mai găsesc două mesaje:

Neața iubire! Nu prea pot să dorm. Astăzi, pentru câteva minute, chiar te-am pierdut și a fost cumplit… de fapt voiam să-ti spun că te iubesc. Muah! Învelește-te… Neața. Mulțumesc pentru îmbrățișarea de aseară. În dimineața asta nu mai fac pretenții așa mari. Te pupic peste nas, peste tot, ca să te trezești. Love you!

Astea erau mesajele pe care le primeam în fiecare dimineață, în fiecare dimineață altele, dar în care simțeam același lucru: că mă iubește. Și nu e lucru insignifiant să simți că cineva te iubește și mai ales să fii sigur că ceea ce simți e adevărul.

Mă dezlipesc de calculator câteva ore, respiră cât ai timp. Þi-am spus că te iubesc în ultimele minute? Te iubesc străine. Pa.
Am să-ți spun noapte bună iubire și somn liniștit. Să visezi frumos. Te pupic dulce, dulce de tot. Muah. Ai simțit?
Te iubesc chiar dacă nu pot să te țin în brațe și nici nu pot să-ți dau pupici. Poate mâine sunt mai aproape de tine.
Neața, de ce nu ești lângă mine? Dacă te-as fi găsit aici nu mă dezlipeam de pat. Nu ești, așa că plec la școală. Imaginează-ți că ți-am dat pup înainte de a pleca.
Vreau să mă ții în brațe acum. Să te descurci, dacă nu, plâng. Aici ninge leșinat și eu vreau la tine. Te iubesc mult. Cine le împarte pe toate? Spune-i să te aducă aici, te rog…

Într-o zi am fost cu sora mea la un simpozion de epigrame cu niște colege de-ale ei, și la întoarcere ne-am bătut cu zăpadă. Când am vorbit din nou cu Ada, i-am spus că m-au bătut fetele cu zăpada. Mai târziu îmi spune: Iubire, îmi pare rău că nu am fost acolo când luai bătaie cu zăpadă! Le-aș fi putut ajuta pe fete. Pupici! Când am citit mesajul ăsta am început să râd. Era foarte amuzant. Începutul îmi dădea de înțeles că mă compătimește și că este alături de mine, dar de fapt doar voia să fie rea. De asta o iubeam. În fiecare clipă mă surprindea cu ceva și în fiecare clipă mă făcea să o iubesc mai mult.

Un “da” al ei însă ar fi singura mea dorință. Acest “da” m-ar lăsa să înțeleg că în sufletul meu trebuie să existe nu doar ascunzătoarea sumbră, unde să mă închid cu melancolia mea, ci și un loc unde să aduc bucuria atunci când îi voi aparține.
– Kierkegaard –

Aveam de făcut vreo 4 proiecte pentru vacanță și mă cam disperaseră. Erau ele interesante, dar era mult de lucru și acasă nu aveam chef să lucrez. Dar Ada știa mereu să aleagă cuvintele potrivite pentru a-mi da putere să continui: Învingătorul spune totdeauna: poate fi dificil, dar e posibil. Învinsul spune totdeauna: poate e posibil, dar e dificil. M-a făcut să cred în puterile mele și să lupt să termin proiectele. A fost întotdeauna acolo lângă mine și întotdeauna știa ce să spună pentru a mă motiva. Uneori nu era nevoie de cuvinte pentru a face asta. Pur și simplu trebuia să se uite la mine cu o privire pe care nu voi putea în vecii vecilor să o descriu, dar care mă făcea să intru în pământ uneori.

Misiune: ține-mă în brațe câteva clipe și vor părea o eternitate. Minte-mă că mă îmbrățișezi și eu o să te mint că te cred.
Nu mă întreba de ce te iubesc. Asta simt, fără să vreau să știu cât o să dureze sau ce va fi. Poate voi iubi totdeauna. Asta a durut. A durut pentru prima oară ceva în relația noastră. Nici măcar nu o cunoșteam, nici măcar nu știam cum arăta în realitate dar ne iubeam și nu conta ziua de mâine. Eu nu eram așa. Nu puteam trăi după regula “carpe diem”. Nu puteam face așa ceva. Pentru mine însemna mult prea mult ca să las viitorul nostru în mâna sorții. Poate că pentru ea asta conta. Să se simtă bine perioada aceea, fără să conteze și fără să lupte pentru ceva ce va fi, pentru o țintă anume. Trebuia să fie fericită atunci când voia, cu riscul de a nu mai fi la fel și mâine. Pentru mine durată și eternitate nu își aveau rostul. Nu însemnau nimic. Era o iubire pe care o simțeam veșnică, eram în sfârșit FERICIT.
Fericire… ce cuvânt frumos? Oare ce înseamnă? O altă lecție de filozofie? Nu mă pot abține. Ce e fericire? Nu știu… să vedem ce înseamnă iubire, și apoi simt că voi răspunde la întrebarea “ce înseamnă fericire?”. Am fost întrebat ce simt dacă tot spun ca o iubesc pe Ada. Ce simt când iubesc? Adevărul e ca nu poți să știi ce simți, nu poți explica. Tot ce îți vine în minte sunt doar clipe, imagini rătăcite, frânturi de cuvinte. Nu poți explica TOTUL prin PARTE. Ce simți când iubești? Simți că nu vrei ca ea să fie departe de tine, simți că ea este acolo lângă tine, chiar dacă este la sute de kilometri depărtare. Simți ca trebuie să lupți, să crezi că vei face totul ca să fie bine și să meargă bine ceea ce ai început, simți că vrei să duci totul până la capăt. Oare nu în asta constă iubirea? Să lupți? Să crezi că va fi veșnic? Să o faci să fie veșnică? Oare faptul de a iubi pe cineva și de a fi iubit de cineva nu constă oare în a te simți mereu în legătura cu cineva? Când plânge el, să lăcrimezi tu? Când îl doare pe el, să suferi tu? Când râde el, să-ți tresalte ție inima de bucurie? Când doarme el, să închizi tu ochii? Iubiții mei, uitați-vă în mintea voastră și în inima voastră și spuneți-mi dacă nu e adevărat.
Cu câteva zile înainte să ajungă la Brașov, îmi trimite un mesaj: Aș putea măcar spera că toate vor fi ușor de depășit? Cred în totul sau nimic. Calea de mijloc nu e satisfăcătoare. A fost momentul în care m-am speriat cu adevărat. Momentul în care m-am îndoit pentru prima dată că nu avea să fie așa de ușor cum credeam la început că va fi. Că ne vom iubi și că totul va fi bine. Pe atunci visam. Și visam fără să-mi pese câtuși de puțin că realitatea avea și ea un cuvânt de spus.
În dimineața dinaintea sosirii ei la Brașov îmi spune: E dimineață aproape. Te-aș putea mușca de buze ușor, atât cât să mă simți. Te-aș ține în brațe până te-ai trezi. Te iubesc Marius. Nici a mia parte nu ți-o imaginezi. Crede-mă Ada când îți spun că îmi imaginam mult mai mult dinainte chiar de a-ți da tu seama că simți ceva pentru mine.
După cum promisesem, în fiecare zi aveam porția de mărturisiri pe care i le făceam în scris. Mă așezam la calculator și începeam să scriu. La sfârșitul săptămânii, toate se concretizau într-un mail și lua calea virtuala.

Așa cum am promis, mă apuc să-ți scriu în fiecare zi. În fiecare zi o să îți dai seama care sunt sentimentele mele față de tine... În fiecare zi o să-ți dai seama cât de mult însemni pentru mine și cât de mult te iubesc... în fiecare zi o să-ți dai seama că dacă ai fi fost lângă mine aș fi fost cel mai fericit om din lume... Sunt pe tren și am adormit... mă trezesc și văd un mesaj... era simplu... scria doar "te iubesc"... dar mesajul asta mi-a umplut inima de fericire... era prima dată când auzeam cuvintele astea din gura ta... nu de fapt auzite, ci scrise de mana ta... m-am simțit iubit... mă simțeam ca și cum ai fi fost lângă mine și aș fi auzit asta din gura ta... dar nu o să dureze mult și o să le pot auzi din gura ta, spuse din sufletul tău...
Pe tren am venit cu o colegă de grupă... nu voiam să vin sigur... era mult prea mult de stat singur prin tren... ajung în Buzău... funny, că abia mi-l mai aduceam aminte... eu vin acasă cam din 3 în 3 luni... și deja încep să uit orașul... am trecut cu autobuzul pe lângă un parc și noi încercam să ne amintim cum se numește parcul... au trecut vreo 2 minute până să ne dăm seama care era numele lui... încet, încet o să uit orașul... o să uit omenii, o să uit totul... stau și mă gândesc că în anul 1 mă duceam acasă din lună în lună... cred că o să ajung să mă duc acasă doar o dată pe an... mai ales că vreau să rămân în Brașov... o să vin acasă și o să mă întreb dacă într-adevăr ăștia sunt părinții mei, dacă într-adevăr ăștia sunt frații și surorile mele... dacă asta e casa în care am locuit atâta timp... dacă ăștia sunt vecinii... dacă ăsta e orașul... dacă ăsta mai sunt eu... nu știu... încep să mă schimb... și nu știu dacă în bine...
Þin minte că în anul 1 eram la locul meu... eram mult prea retras... mult prea închis în mine... apoi încetul cu încetul mi-am dat drumul... în anul 3 am ajuns la cămin... piatra de încercare... aici am devenit altul... am început să înjur... să vorbesc prostii... și îmi dau seama că nu e bine... așa că încep să redevin ceea ce am fost... în clasa a 12-a dacă înjuram, mă înroșeam tot și nu puteam spune nici măcar “naibii”... acum unele cuvinte îmi ies ușor din gură... dar sper să se rezolve cât de curând, pentru că știu ca nu e bine... Dar să continui cu jurnalul meu... :P }}}}}}}}}}}{{{{{{{{{{{
Dimineața... primesc un mesaj de la tine... " neața străine! Te simți în dimineața aceasta mai aproape de vise? Daca da, ai câștigat mulți pupici peste tot! Pa! Miss you!" Nu am vrut să-ți reamintesc mesajul, știu că nu îți place... l-am scris mai mult pentru mine... pentru că îmi place să te aud și să te simt lângă mine... mereu... da, mă simt mai aproape de vise... mă simt mai aproape de tine, pentru că tu ești acum visul meu... tu îmi ocupi nopțile... cu tine în gând mă culc noaptea și cu tine în gând mă trezesc ziua... ești primul gând după înviere și ultimul înainte de moarte... și cum eram aproape de vise... am primit și pupicii... orgasmici de-a dreptul... parcă te simțeam pe trupul meu... parcă îți simțeam buzele și limba cum îmi măsoară fiecare centimetru din trupul meu... și mă simțeam atât de bine... și nu voiam să mă trezesc... aș vrea să îți pot trimite și eu mesaje... aș vrea să le poți vedea... de trimis pot trimite... am 5 conturi de myx plus cartela de orange plus un cont pe sms.ac. dacă sunt pe net, îți pot trimite câte 15 mesaje pe zi... dar nu le poți vedea... aș vrea să îți fi reparat display-ul...
Am mai primit un mesaj de la tine... "dacă îți spun și azi că te iubesc, mă urăști? Mulți, mulți pupici și mai comunicăm. Pa!" Să te aud în fiecare minut că-mi spui că mă iubești și tot nu m-aș sătura... te-aș iubi și mai mult... și te-aș lua în brațe de fiecare dată și te-aș săruta... și ți-aș șopti la ureche că eu te iubesc mai mult... tu o să mă contrazici, și eu la fel... o să ne batem cu pernele... tu o să mă ochești cu perna, eu o să te pedepsesc cu o bătăiță la poponețul gol și apoi nu o să mai rezistăm și o să facem dragoste... nu mă satur să te aud mereu... A venit seara... vorbesc cu tine la telefon și nu vreau să închizi niciodată... dar mă gândesc că nu poți vorbi mult... și mă întristez un pic... dar mă gândesc că o să vină și altă zi și îmi trece... cât de mult îmi place să-ți aud vocea... cât de mult îmi place să te aud vorbind, să te simt că mă iubești... să aud cum îți tremură vocea când îți spun că te iubesc... să te aud cum taci... să ne auzim cum nu ne găsim cuvintele și tăcem amândoi într-un zgomot mut de iubire adevărată...
A venit iar dimineața... mă trezesc... îți dau bip... nu răspunzi imediat... îmi dai mesaj... da, nu te las să dormi, pentru că sunt rău... sunt rău, urât, deștept, frumos, bogat, sărac, fraier, dulce, romantic, bădăran... da... câte puțin din toate... dar știi deja asta...
Și te stresez cu bipuri pentru că nu vreau să dormi... sau te-aș lăsa să dormi pentru că știu că așa mă visezi pe mine... realitatea doare... da... când ne trezim și nu ne vedem unul lângă altul... sau vedem pe altul lângă noi... doare... și visăm iar... și nu vrem să ne trezim niciodată... așa suntem mereu aproape...
E vreo 12 acum... și trebuie să mă apuc cândva de lucru... că am multe de lucru în vacanța asta... dar nu am chef... așa că las pe altădată... așa am făcut mereu... am lăsat totul pe ultima clipă... oricum, mă descurc eu, că m-a făcut mama puțin deștept... Acum te las... o să mai intru deseară să mai scriu câte ceva... dacă nu, sigur mâine dimineață... abia aștept să te mai aud încă o data... iubire...
Am găsit ceva prin fișierele mele... am multe chestii... pe care le găsesc ți le trimit... treptat...
"i'm staring at the window but i don't see it. i'm standing on my chair but i don't feel it. i'm staying în my bed but i'm not sleeping. the rain starts fallin' little blue tears all around crystal skyes seems to me how long does a tear live? how long do we feel sad? will my heart stop crying? i'm waiting for a shiny rainbow, i'm waiting love and peace, waiting for a sunshine to blow the darkness. i'm waiting someone to make me feel loved. till then i keep on watching the blue crystal rain tears."
Nice, isn`t it? Da...
Boring... boring... boring... de vreo două zile stau și frec menta... noroc că am găsit de-asta gata frecată... :P și e și mai boring... o să încep de luni să învăț și să-mi fac proiectele pentru facultate... am vreo 4... o să reușesc...
Mai sunt câteva minute și trebuie să plec la net... să ne gândim la o încheiere... dar dacă stau să mă gândesc mai bine... nu o să pun încheiere... pentru că nu o să închei nimic... o să continui în fiecare zi... așa că o să o las așa... îți zic doar : să ne auzim cu bine data viitoare... și poate poți să vii acum pe net... dacă nu, sâmbăta viitoare la 10. te-am sărutat dulce, peste tot, unde vrei tu, mai ales acolo unde nu are acces multă lume... :P Ne mai auzim... papa
Încă ceva... Nu te iubesc ca pe un trandafir sau un topaz, nu te iubesc ca pe garoafa de foc trimisă-n ceruri, te iubesc așa cum trebuie iubite lucrurile întunecate, în secret, undeva între umbră și suflet, te iubesc fără să știu cum... sau când... sau unde... te iubesc simplu, fără mândrie sau complexe, te iubesc pentru că altă cale nu găsesc, atât de mult încât mâna ta pe pieptul tău devine mâna mea, atât de mult încât atunci când tu închizi ochii eu adorm.
PS: pozele le comentez într-un alt mail... ce dulce ești...

E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgostești, să nu-ți cauți pereche într-un astfel de oraș în care soarele se stinge cu atâta melancolie.
– M. Eliade –

M-am decis totuși să îți trimit mailul... nu o să mai intru sâmbătă... o să intru luni, când ești și tu la Iași, poate apucăm să mai vorbim live... așa că lectura plăcută...
neața... stau și mă uit la poza ta... goală, ținând o pernă în mână... cu buzele strânse... stau în genunchi în fața ta și-mi aștept sentința... sunt aici, pe covor, ca în fața unei zeițe... te uiți la mine... mă aștept să-mi zici să mă dau la o parte, să pier din calea ta... dar tu nu... tu... tu mă chemi la tine... buzele tale îmi șoptesc să vin la tine... arunci perna și îmi spui că vrei să mă strângi în brațe... că mă vrei la pieptul tău... ah... cât aș vrea să fii aici lângă mine... dar să nu mai visez... câteodată doare când visezi prea mult... și acum am visat prea mult... să îți spun ce am făcut azi... poate că e destul de plictisitor... dar dacă îți povestesc ceva din experiențele mele, te simt mai aproape de mine... azi vreau să îți vorbesc mult... și o să fac asta... am fost la net... da, nu ai putut să vii, și am înțeles asta... dar te-am simțit lângă mine... am văzut pozele... îți stă bine blondă... dar brunetă și cu șuvițe roșcate... (dacă am greșit culorile să mă ierți) arăți super bine... și vorbesc serios... și standardele mele sunt foarte ridicate... așa... nu am putut să descarc toate fotografiile... dar le-am văzut pe toate... le-am scos pe toate pe desktop dar când să le copiez... îmi arătau că au câte 8 și 9 mega... :)) cu programele pe care le aveau ăștia instalate... nu am putut face nimic... oricum, le-am văzut pe toate și crede-mă că nu ai de ce să te simți complexată... chiar îmi place cum arăți... foarte mult... chiar foarte mult... am copiat doar ce mi-ai trimis jpg... nici nu recunoștea calcul bmp-urile... dar de văzut le-am văzut... și am rămas marcat... în sensul bun... acum stau și mă uit iar la poza ta... am pus-o pe desktop... scriu și mă uit la tine... am micșorat notepad-ul și fiecare cuvânt își caută aprobarea în privirea ta...
așa... am venit de la net cu sora mea... a primit un mesaj de la un tip și l-am citit… când am ridicat ochii, fiind înalt, am dat cu fruntea într-o prelată de la o taraba... și tocmai m-am făcut cu un zbenghi în frunte... a curs ceva sânge... râdea sor`mea de mine să se prăpădească... ce rău e să fii și înalt... sau, dacă nu ridicam capul, nu mai aveam acum o rană pe frunte... bine că am făcut o poză așa fără zbenghi... că mi se pare că o să rămână o cicatrice... oricum, nici eu nu-mi regret deciziile... și nici ceea ce mi se întâmplă... sunt foarte impasibil... eu râdeam și nu-mi păsa că 5 oameni râdeau în spatele meu... oricum... când mă gândesc, începe să mă doară... așa că nu o să mă mai gândesc...
am venit acasă, am luat video-ul de la o rudă și am văzut și eu casetele de la nuntă... acum vreo lună am avut o nuntă... ai mei au cununat și a trebuit să ajung și eu... și m-am uitat la cum arătam... în costum... de arătat arătam bine... dar mare mai eram... eram cel mai mare de acolo... parcă eram bodyguard-ul nunții... apropo de asta... să povestesc ceva... când am fost atunci la o băută cu prietenii... când am intrat în cameră, erau în pat doi care se giugiuleau... pe tipă o cunoșteam, venea des pe acolo... dar pe el nu. Și cum erau paturi libere, au rămas pe acolo... când am venit eu pe la 3 a.m. el s-a ridicat și a plecat... a fost destul de amuzant... mă gândeam că s-a speriat de mine... că mă văzuse așa de mare... dar am aflat dimineață că trebuia să fie acasă, că ai lui nu știau unde e plecat...:)) anyway, aici trebuia să schițezi un zâmbet... oricum, mi-a părut bine ca te-am auzit azi și îmi pare bine de fiecare data când te aud... mi te imaginez cu telefonul în mână și cum îți sticlesc ochii când îți spun că te iubesc... offf... e greu... mi te imaginez iar cum îmi spui că nu contează ce a fost sau ce va fi, cum mă strângi în brațe și îmi spui că mă iubești... și eu o să mă bucur... și o să te îmbrățișez... și o să ne iubim,... pentru că știm că amândoi suntem sortiți unul altuia... `till death do us apart... ne auzim mâine iubire... aștept telefonul tău... te iubesc Ada... până când moartea ne va despărți...
neața again... azi o să-ți vorbesc despre ceva ce ador să fac... ador să mă uit la televizor... și nu sunt un couch potato... îmi place să mă uit la filme... știi chestia aia ca “there is no book so bad but something good may not be found in it”... așa și cu filmele... din fiecare am avut de învățat câte ceva... așa am învățat limba engleză... mă uitam la filme și încetul cu încetul am ajuns să nu mai citesc subtitrarea... de obicei nu mă uit de două ori la același film... dar unele filme merită văzute de mai multe ori... poate o să apuc să îți arat și ție cum să te uiți la un film bun, după ce se termină să te simți marcat câteva ore bune... sau chiar câteva zile... de asta îmi place... uneori, un film bine făcut întrece o carte bună... oricum, asta e una din plăcerile mele... îmi mai place să joc șah, baschet și să citesc... ordinea este aleatorie... cred că atât am avut de spus pentru azi... azi îmi citești mailul... sper să-ți fi plăcut... oricum... vreau să știi că mă uit la pozele tale și îmi dau seama că te iubesc... de mult nu am mai simțit așa... te iubesc Ada... asta în caz că nu ți-am spus azi asta... da, am vorbit aseară și până la urmă te duci la Vatra Dornei... distracție plăcută... și să te mai gândești la mine din când în când... și să știi că aștept pozele... am mail pe domeniul meu... și mai pot face încă 24 de mailuri... în total 250 mega de mailuri... așa că eu am unde să le stochez... toate cele bune pentru azi... papa
hi... i`m back... încă o zi plictisitoare... nu ești sănătoasă!... am vorbit ieri un sfert de ora... ei, vezi... mie nu-mi plac oamenii normali... și dacă pe tine te iubesc... do the math... nu ești normală... :PP limbuța urâtă ce ești... și mică ... și urâtă,... și mică... și slabă... și urâtă… și mică... :PP ah, cât pot să te iubesc... știi... iubesc din nou și mă simt bine... măcar să am șansa să te-am lângă mine și să îmi văd iubirea împlinită... și să zic că am tot ce am vrut vreodată... mă doare capul... cred că de atâta plictiseală... iar nu am făcut nimic azi... am stat și am frecat menta... așa de plictisit sunt încât nici să mă gândesc la tine nu am mai putut... :)) mint... mă gândesc la tine mereu... aș vrea să înceapă odată școala și să te am lângă mine... să te strâng în brațe... să îți spun la ureche cât de mult te iubesc... azi nu sunt în dispoziția de a scrie romane... așa că încerc să încarc câteva rânduri cu gânduri răzlețe... și tot ce îmi vine în minte e că vreau să fii lângă mine... doar atât... e de ajuns? altceva nu îmi doresc... ne mai auzim și în altă zi... sau poate azi... mă uit iar la pozele tale... și încerc să mi te imaginez lângă mine... papa muahhhhhhhhhhh
neața... o nouă zi... azi o să vorbesc despre noi... stau și mă gândesc cum am reușit să ne întâlnim... printr-un simplu sms... chiar nu știu ce te-a determinat să îmi trimiți sms-ul ăla... și poate odată o să aflu... când am văzut că ești din Iași am zis să intru în rol... să vedem... că sms-ul era mult prea fain și mult prea filozofic pentru a nu accepta provocarea... așa că am intrat în joc și am continuat... și iată că s-a ajuns aici... și îmi pare bine... citeam undeva că suntem înconjurați de universuri paralele... fiecare decizie ne transpune într-un alt univers... dacă alegeam să nu răspund la sms-ul ala, viața mea ar fi fost alta acum... poate mai plictisitoare, poate mai exciting... dar important e că am făcut alegerea... acum stau și mă gândesc că dacă nu făceam pasul atunci... acum cine știe unde aș fi ajuns... nu aș mai fi avut șansa să iubesc... șansa să TE iubesc... și mă bucur pentru asta... oricum... mă bucur că acum suntem așa, și ne iubim... și nu mi pasă de viitor... te iubesc Ada... și vreau să știi asta... ne mai auzim... papa

Blue crystal rain tears… un timp, vreo luna cred, asta însemnam pentru ea, sub numele asta mă înregistrase în messengerul ei.

Neața again... mă uit la pozele pe care azi de-abia am reușit să le iau... în poza aceea în care ții în brațe un ursuleț... ești atât de dulce... îmi place... foarte, foarte mult... și aș vrea să mă ții și pe mine în brațe și să mă alinți ca pe ursulețul ăla... Þi-am trimis mailul azi... și o să încerc ca celelalte să fie cel puțin mai lungi ca cele de până acum... să vedem cum merge inspirația mea... o să te sun azi mai pe seara... îmi lipsește vocea ta... așa că o să te sun eu, că mi-au băgat ăia doi dolari, dar deja a pus stăpânire sor`mea pe ei... oricum, ce-i al meu e pus deoparte... așa că vreau să îți spun eu, poate nu primul, dar cu siguranță printre primii, să îți spun eu "Crăciun fericit" ... așa că ne auzim deseară... papa
neața ... a trecut și prima zi de Crăciun... a fost destul de frumos... cadoul meu de Moș a fost ca mi-au încărcat cartela cu 10$ și am primit bonus 1.6 $ și am primit și bonusul de 2 $... aveam la un moment dat 14.48$ hehe... la ora asta mai am vreo 11$ :PP așa e de sărbători, mesaje peste mesaje... oricum, mă bucur că am putut să zic tuturor prietenilor mei “un Crăciun fericit”... ai zis ieri că mă suni mai încolo, dar nu ai mai sunat... am așteptat telefonul tău... dar se pare că nu ai mai putut... sper că nu te-ai supărat... oricum, aștept să ne mai auzim ... mi-e dor de tine... de-abia aștept să vină luni să ne auzim amândoi, să fim on-line... și să pot vorbi cu tine o oră întreagă... }}}}}}}}}}}}{{{{{{{{{ cât de mult îmi lipsești... te pupic dulce Ada... până nu mai pot... papa
ți-am recitit mailul... ai avut o poveste de dragoste impresionantă... ai iubit și ai fost iubită... chiar dacă pentru puțin timp... dar te poți lăuda cu asta... orice șut în fund e un pas înainte, cel puțin așa gândesc eu... și e un mod de gândire sănătos, spun alții... dacă am putea avea și noi cel puțin o poveste de dragoste așa de frumoasă... aș fi cel mai fericit din lume... nu știu dacă ție îți place să fii sufocată... știu doar ca vrei să sufoci... ți-am spus de multe ori că te iubesc... dar asta simt acum... știi ca mă uit la pozele Andreei și nu mai simt nimic? și care credeam că nu mă mai vindec niciodată... acum te iubesc pe tine... și mă bucur pentru asta... și sper să mă iubești și tu și să trăim o poveste așa cum ne-am imaginat amândoi... devin mult prea melancolic, așa că închei aici... te iubesc Ada... }}}}}}}{{{{{
nu știu ce să mai scriu... mă gândesc că mai e puțin și voi putea să te vad... și inspirația nu mă mai ajută... nu mai sunt liniștit... sufletul meu arde de dorință... te vreau lângă mine... nu mai suport... }}}}}}}}}}}{{{{{{{{iți trimit ceva care mi-a plăcut... le-am primit și eu din alte părți și acum le dau mai departe... sper să-ți placă și să ai timp să citești...
Demult, undeva pe Pământ, s-au adunat toate calitățile și simțurile omenești. Când Plictiseala a căscat pentru a treia oara, Nebunia, nebunatică, a propus: "Hai să ne jucăm de-a v-ați ascunselea!" Intriga și-a ridicat ispitită sprâncenele, iar Curiozitatea, neputând să se rețină, a întrebat: "V-ați ascunselea? Ce mai este și aceasta? Este oare vreun joc?" Nebunia a explicat că-și va acoperi ochii și va număra până la un milion, în timp ce toți ceilalți se vor ascunde, iar când numărătoarea va lua sfârșit, primul ce va fi găsit îi va lua locul și astfel jocul va continua... Entuziasmul a luat-o la dans pe Euforie, iar Bucuria a executat într-atât de multe tumbe, încât chiar și Îndoiala s-a lăsat convinsă, ba mai mult, chiar și Apatia cea mereu bosumflată și neinteresată... Însă nu toți au acceptat să ia parte la această activitate; Adevărul a preferat să nu se ascundă: "De ce să mă ascund, dacă până la urmă tot voi fi descoperit?" Aroganța a considerat acest joc ridicol (ceea ce o deranja mai mult era faptul că ideea nu-i aparținuse), iar Lașitatea a preferat să nu îndrăznească. Unu, doi, trei, a început Nebunia să numere. Prima care s-a ascuns a fost Lenea, care, ca întotdeauna, s-a culcat în spatele celei mai apropiate pietre. Credința s-a înălțat spre cer, iar Invidia s-a ascuns în umbra Triumfului, care prin propriile sale forțe a ajuns în coroana celui mai înalt copac. Generozitatea aproape că nu reușea să se ascundă, fiecare loc pe care îl caută părând să fie mai potrivit pentru un prieten de-al ei decât pentru sine. Un lac de cristal? Locul ideal pentru Frumusețe! Scorbura unui copac? Locul perfect pentru Rușine! Rafala unui vânt? Locul magnific pentru Libertate! În sfârșit Generozitatea s-a ascuns într-o rază de soare. Egoismul, dimpotrivă, și-a găsit un loc convenabil chiar de la început, însă numai pentru el! Minciuna s-a ascuns la fundul oceanului (adevărata minciună, în realitate s-a ascuns după curcubeu!), iar Pasiunea și Dorința în craterul unui vulcan. Neatenția... pur și simplu a uitat unde s-a ascuns... dar aceasta nu este atât de important! Când Nebunia a ajuns la 999.999, Dragostea nu își găsise încă o ascunzătoare pentru că fusese atât de ocupată ... până când a observat o tufă de trandafir, și, profund impresionată, s-a ascuns între flori. "Un milion!" a numărat Nebunia și a început să caute. Prima pe care a găsit-o a fost Lenea, la numai trei pași. După aceasta Credința a fost auzită discutând cu Dumnezeu despre teologie, iar Pasiunea și cu Dorința au fost văzute făcând vulcanul să vibreze. Într-o secundă, ea a găsit-o pe Invidie, deci nu a fost greu de dedus unde se ascundea Triumful. Egoismul nici nu a trebuit să fie căutat, căci a ieșit singur la iveală, dintr-un cuib de viespi. Mergând atât de mult, i s-a făcut sete, și venind înspre lac, a descoperit-o pe Frumusețe. Cu Îndoiala a fost și mai ușor, căci aceasta sta cocoțată pe un gard, neputând decide unde să se ascundă. Astfel i-a găsit pe toți, Talentul - în iarba tânără, Frica - într-o peșteră întunecată, Minciuna - în spatele curcubeului (iarăși o minciună... Era totuși la fundul oceanului...), chiar și pe Neatenție, care a uitat pur și simplu de joacă. Numai Dragostea nu putea fi găsită. Nebunia o căutase în fiecare tufiș, fiecare râuleț, pe piscurile munților, și, când era aproape gata să renunțe, a zărit tufa de trandafiri înfloriți... Cu un țepuș ea a început să îndepărteze crenguțele ghimpoase, când deodată auzi un strigăt ascuțit: spinii au împuns ochii Dragostei. Nebunia nu știa ce să mai facă pentru a-și cere iertare, a plâns, a rugat, a implorat și chiar s-a oferit să-i fie ajutor și îndrumător. Începând cu acea zi DRAGOSTEA E OARBÃ și NEBUNIA O ÎNSOÞEȘTE MEREU.
ZIUA UNUI PESIMIST
Se trezește unul de dimineață din cauza unor bubuituri: se crăpa de ziuă. O caută pe nevastă-sa în pat și n-o găsește: o furase somnul. Se duce la baie și se uită în oglindă, dar oglinda se face țăndări: aruncase o privire. Se uită într-un ciob de oglindă și se vede tot tăiat pe fața: îl tăia o pișare. Pleacă la serviciu și pe drum vede două tipuri de oameni: unii care scădeau în înălțime (pe ăia îi rodeau pantofii) și alții care dispăreau pur și simplu (pe ăia îi fura peisajul).
Ajunge la serviciu și își vede toți colegii lipiți de tavan: purtau discuții la nivel înalt. La un moment dat se dezlipesc și cad toți deodată: căzuseră de comun acord. Se enervează și pleacă de la serviciu. Pe drum, îl vede pe unul lipit de asfalt și vreo doi care trăgeau de el să-l dezlipească: era sărac lipit pământului. Mai încolo îl vede pe unul căruia îi cădeau urechile, nasul, ochii: era putred de bogat. Se hotărăște să se sinucidă și se aruncă de pe un pod în apă; apele se dau la o parte și cade pe uscat: nu era în apele lui. După aceea se hotărăște să se îmbete; merge într-un bar, dar intră cu capul tăiat în două: făcuse cum îl tăiase capul. Mai apoi se aude o bubuitură: căzuse seara.
Întrebări inteligente
1. De ce "prescurtare" este un cuvânt așa lung ?
2. De ce soldații Kamikaze purtau o cască ?
3. De ce se sterilizează acele cu care se fac injecțiile condamnaților la moarte ?
4. Care este sinonimul cuvântului " sinonim " ?
5. De ce nu există mâncare de pisici cu gust de șoarece ?
6. Dacă nimic nu se lipește de teflon, cum e lipit teflonul de tigaie?
7. De ce balerinele merg mereu pe vârfuri? Nu ar fi mai simplu să angajeze balerine mai înalte ?
8. Vreau să îmi cumpăr un bumerang nou. Cum pot să scap de cel vechi?
9. De ce localurile deschise non stop au încuietori?
10. De ce avioanele nu sunt fabricate din același material din care sunt făcute cutiile negre ?
11. Cum poate avea Donald nepoți dacă nu are frați sau surori ?
12. Adam avea buric ?
13. Daca Superman este așa de deștept, de ce își ia chiloții peste pantaloni ?
14. Când faci fotografii cu Mickey la Disneyland, omul din interiorul lui Mickey zâmbește ?
15. Când o mașină merge, aerul din interiorul pneului se învârte ?
16. Dacă o pisică pică mereu în picioare și o bucată de pâine cu unt cade mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine unsă cu unt de spatele unei pisici și o aruncăm pe fereastră?
17. Ce culoare are un cameleon când se uită într-o oglindă?

Dincolo de cer sunt visele celor care încă mai au puterea să creadă în fulgi de nea, zâne, Feți-frumoși, ochii tuturor care încă mai au speranță.

Azi sunt fericit... am reușit să vorbesc o oră jumate cu tine... ce bine a fost... mă bucur că ne iubim amândoi... sper doar ca totul să fie bine... să ne putem vedea, să ne putem iubi și să nu conteze ceea ce va urma... te iubesc Ada... și știu că simți, pentru că și eu simt asta... și pentru că suntem sortiți unul altuia... ah, cât pot să te iubesc... te vreau lângă mine... nu să te strâng în brațe 5 minute... ci o veșnicie... Now multiply it by infinity and take it to the depth of forever, and you will still have barely a glimpse of what I am talking about. Atât de mult te iubesc... ne mai auzim Ada... ți-am spus azi că te iubesc? Nu de ajuns...
Te iubesc!!! Îți trimit ceva ce am găsit de curând în agenda mea
IN VÂRTEJUL NOROCULUI
Seară... Seară tristă de iarnă cu vânt ce suflă puternic prin odăile sufletului, cu praf în ochii plânși ai anului, cu iluzii risipite pe aleile parcului, dar și în sufletul meu. Totul e mort în jur, dar amintirea nu a încetat să existe. Totul e altfel și totuși parcă e la fel, ca și când trecutul s-ar repeta dorind să răzbune clipele de singurătate în care timpul îmi părea o mare minciună. Parcă te văd stând în fața șemineului, cu inima zburând spre trecut, dar cu gândurile rătăcind în altă istorie, gânduri ce te frământă zi și noapte, gânduri ce nu te lasă să uiți... să uiți ce-ai trăit cândva. Privești ceasul cu aceeași grimasă de întotdeauna… nu e ora fixă. Dai vina pe soartă: pur și simplu, azi nu ai noroc. Încerci să reînvii trecutul cu un murmur dezamăgit. Nu reușești și te gândești că ghinionul nu te va părăsi niciodată. De fapt, și atunci, tot ghinionul ți-a distrus muntele de nisip al iluziilor, dar de această dată îți promiți că vei reuși să retrăiești momentele de fericire eternă.
Focul ce se joacă prin cotloanele șemineului îți arde cu flacăra lui crudă orice fir de speranță iar vântul încearcă să-ți fure gândurile și să-ți atribuie altele. Te împotrivești cu toată forța ce a mai rămas în inima ta, căci nu vrei să te transformi într-o ființă efemeră fără trecut și viitor care se risipește prin clipele Timpului. Nu... Te-ai hotărât! Ești ceea ce ești și vei fi ceea ce-ai fost: un înlănțuit al destinului. Ești la fel de singur ca și pe vremuri, degeaba încerci să te consolezi. Suferi la fel de mult de maladia "omului pierdut prin istorie", ca toți cei care încearcă să uite de trecut. Ești singur, deși ții în mână trandafirul roșu. El înflorise odată, devenise minunăția naturii, purtase pe aripile sale frumusețea dragostei. L-ai regăsit după atâta timp mort, chinuit de greutatea paginilor prăfuite, ce i-au distrus petalele fragile. Te întrebi instinctual: "Oare tu l-ai distrus?"
Șuieratul vântului nu-ți lasă timp de gândire că oricum nu ai chef de întrebări filosofice ce nu-și au rostul. Îți spui că destinul ți-e fatidic, că te-ai născut într-o zi cu ghinion, că asupra ta planează o stea malefică. Orice, numai adevărul nu! Realizezi că te minți, dar timpul trece, aceeași privire rece asupra ceasului îți dă de înțeles că timpul rămâne în loc sau că privirea îți joacă feste: "Oare am ajuns să zbor deasupra timpului?" te întrebi, dar fără dorința de a afla și răspunsul. Mai privești încă o data ceea ce fusese odată simbolul iubirii tale și începi să-i smulgi pe rând petalele cu o cruzime care și pe tine te înfioară.
"Mă iubește!" și simți cum înăuntrul tău renaște copilul care ai fost cândva, care nu a uitat să creadă în Moș Crăciun, în farmecul sărbătorilor de iarnă, în magia demodatului "te iubesc!".
"Nu mă iubește!", te auzi răstind aceste crude cuvinte și simți cum cristalul sufletului pur începe să se spargă sub greutatea durerii ce planează asupra sa, cum muntele inefabil al suferinței îți apasă umerii și nu te lasă să respiri. Uiți de libertate, de fericire, de râsul isteric al veseliei, de tot ce a fost odată frumos.
"Mă iubește!" și speranțele redevin prezente, visele realitate, iar vântul ce-ți răscolea gândurile se îmblânzește. Preferă să-ți ofere șansa de-a nu-ți uita trecutul. Aprinzi zâmbind o țigară și încerci să te refugiezi în farmecul acestei clipe, căci știi că vei auzi din nou nemilosul "Nu mă iubește" ce deja și-a făcut loc printre suspinele tale. Frămânți țigara cu atâta patimă, ca și când ea ar fi vinovată de eșecurile tale, și uiți de fapt de momentele calde pe care viața ți le poate oferi. Ai terminat de mult și petalele trandafirului, care acum zac neputincioase pe covor. Dar tu continui șirul acelorași vorbe fără înțeles care îți macină inima.
Afară vântul a încetat și el de mult timp să mai bată, gândindu-se că și mâine e o zi. Poate că vreodată vei înceta și tu să te mai chinui, să-ți lași sufletul să se odihnească și să-i dai șansa de a primi o nouă iubire. Poate că se va ivi în primăvara ce va veni. Poate că vei descoperi și surâsul binevoitor al ghioceilor în razele călduțe ale soarelui, în parfumul aerului plin de speranță, în ciocul vreunei păsări ce se întoarce la tine cu o scrisoare și-ți va șopti încet la ureche: "Ai așteptat-o deja prea mult! Deschide-ți sufletul să primești fericirea!"
Sunt aici... singur... în lumea mea... unde plouă cu lacrimi fierbinți... mă gândesc la tine... secundele curg... mult mai încet ca odinioară... când eram lângă tine... dorul macină secundele... încearcă să le facă să treacă mai repede... dar ele se încăpățânează... nu vor și nu vor... parcă se opresc în loc... suferința mea devine din ce în ce mai vizibilă... de ce nu pot fi lângă tine... să ne iubim... să fim unul...
Ploaia nu pare că încetează... cu cât înaintez mai mult în lumea mea, cu atât devine mai intensă... privesc în sus... picurii îmi acoperă ochii... nu mă lasă să văd nimic... privesc în față... picurii îmi inundă privirea... privesc în jos... de astă dată picurii de ploaie ți-au format chipul... mă așez în genunchi și mă rog... mă rog ca secundele să curgă mai repede... mă rog ca tu să fii din nou a mea... mă rog ca chipul de la picioarele mele să nu se șteargă niciodată... rugămințile nu-mi sunt ascultate... mă trântesc la pământ... încerc să te cuprind... nu reușesc... ce amăgire... de ce? încerc să merg mai departe... nu pot... ceva mă ține pe loc... ceva mă trage înapoi... trebuie să lupt... dar puterile mi-au slăbit... cad la pământ cu fața către cer... picurii îmi șterg lacrimile de pe obraz... cu ochii ațintiți spre cer îți mai rostesc încă o dată numele... apari în fața mea ca o nălucă... privirea mea se stinge... păstrând chipul tău... sufletul meu îți ține de cald... te acoperă de ploaie... inima mea îți oferă un culcuș cald unde să dormi... corpul meu... corpul meu devine o amintire... o amintire păstrată și acum în fiecare picătură de ploaie... soarele cu razele lui îmi mângâie fața... închid ochii... îmi imaginez... și te văd pe tine... ești chiar în fața mea... mâinile tale ating delicat pielea feței mele... buzele tale îmi șoptesc ceva în taină... apoi le ating delicat pe ale mele... încerc să mă retrag, crezând că e un vis... dar tu mă tragi înapoi și mă săruți și mai pasional... încep să cred că ești reală... îți simt căldura corpului tău, mirosul pielii tale... dar deodată mă cuprinde un fior rece... o ploaie de primăvară își face apariția... soarele nu mă mai mângâie cu razele lui... tu nu mă mai mângâi, însă picăturile reci ale ploii mă treziseră la realitate, nu erai decât un vis... un vis prea frumos pentru a deveni realitate... încerc să mă resemnez... dar ploaia trece și soarele își face din nou apariția, dar de frică să nu te pierd din nou nu mai închid ochii... nu mai las razele să-mi mângâie fața, însă încă îți mai simt atingerea, buzele mele încă te mai doresc... dar parcă n-ar fi de ajuns atât, parcă lipsește ceva... te caut în fiecare stea ce îmi veghează drumul ce îl străbat în fiecare noapte spre tine și în fiecare vis ce-mi tulbură somnul. Te caut în fiecare așternut ce-mi mângâie trupul în fiecare noapte toridă departe de tine. Te caut în fiecare dimineață lângă mine, când mă trezesc, sperând ca visul meu alături de tine să nu se fi sfârșit. Te caut în fiecare rază de soare ce-mi mângâie părul și-mi închipui că tu ești aici și te joci în părul meu. Te caut și te găsesc în fiecare pală de vânt ce-mi alintă fața și în fiecare zână ce-mi fură inima. De fiecare dată când simt bătaia vântului, îmi imaginez că tu ești aici cu mine și mă mângâi. De fiecare dată când ating un lucru, mă gândesc că te ating pe tine și încerc să mi te apropii. De fiecare data când aud vântul șuierând printre copaci, îmi închipui că mă strigi tu și că vrei să mă ai lângă tine. Timpul care ne desparte devine din ce în ce mai slab și se pierde în negura amintirii. Vom fi în curând aproape. Doar câteva ore ne mai despart și vom fi împreună și ne vom strânge în brațe și ne vom săruta. Așa cum numai noi știm și cum numai noi așteptăm de o viață. Iubirea mea, vin către tine. Primește-mă așa cum primești însăși viața. Și vom fi împreună și nimic nu ne va despărți.

ISPITE DULCI

Atâtea umbre-mi țin cărarea
Și mă-mbie să le-ascult
Legând în părul tău ca marea
Sărutul florilor de vânt.
Și noaptea-mi poartă-atâtea vise
Din ochiul lunii lunecând,
Când raza stelelor aprinse
Te dezvelește tremurând.
Când șoapta-ți picură fierbinte
Și-n palma ta mă pierd tăcut,
Gustând pe buza ta cuminte
Ispita primului sărut.
Când vraja ta e încă vie
Deși luceafărul s-a stins
Lăsând pe tâmpla mea pustie
Ispita ultimului vis.
Dar nu le-ascult; îmi sunt străine
Ci roua de pe trandafiri
O-ntreb de pot să-mpart cu tine
Ispita singurei iubiri.

- anonim -

Într-un noian de frunze îngropat apăreai în visul meu din zori călătorind printre anotimpuri ne-ncetat și întorcându-ți privirea rareori, te îndepărtai de sufletu-mi dorind neliniștii în mine să dai viață și lacrima s-o vezi înmugurind... zâmbeai obosită și-nvăluită de ceață... am tresărit și ochii i-am deschis: fereastra inundată de lumină era în fața mea... și am cuprins cu privirile-mi triste bolta senină... în clipa aceea tu erai absentă și nu voiam nici să te am, nici să te pierd... nu mai voiam să știu nici de trecut, nici de prezent, ci-am scris "A FOST" în culorile unui... gând... azi caut anotimpuri ce poartă flori de soare sau stele de zăpadă ori frunze care mor, cu dimineți și dragoste ce-apare, cu seri, în care visul meu devine dor... aș fi vrut de revelion, la ora 11.59 să te sun și să îți spun multe... să-ți mărturisesc dragostea... dar se pare că rețeaua nu a vrut să fie cu mine... ce aveam eu în cap era să îți vorbesc așa, din inimă, și cu patos, încât să îți aud lacrimile cum se preling pe obraz... și să îmi fi spus cu ochii în lacrimi că mă iubești... dar când în sfârșit te-am prins... toata vraja momentului se pierduse... nu îmi mai găseam nici cuvintele... cred că arătam destul de stupid... tot ceea ce am vrut să iasă nu a ieșit... a ieșit un fiasco... mi te imaginam cu telefonul în mână, după ce m-ai ascultat câteva minute, cu ochii în lacrimi și fără cuvinte... după ce spuneam ce aveam de spus aș fi închis telefonul... iar tu, după ce îți treceau emoțiile sau imediat după mine, mi-ai fi spus că mă iubești... dar asta e... nu a fost să fie... și sper să mai am ocazia asta vreodată... acum te las... mâine mă duc la net... și o să vorbim acolo...

NOI

Mă privești, te privesc și apoi
Mă săruți, mă alinți, mă ignori
Te privesc, te doresc, îți vorbesc,
Ești a mea, sunt al tău, te iubesc!
E târziu, ne mințim amândoi,
A fost un vis cu noi doi...

Și așa am ajuns la momentul în care, peste numai câteva zile, Ada avea să coboare din tren, într-o vineri frumoasă de 16 ianuarie 2004. Dar consider că acest capitol are o întindere destul de mare, așa că o să mă opresc aici pentru seara aceasta. Știu că poate vă este somn și nu vreți să păreți lipsiți de respect pentru lucrarea mea, așa că așteptați să terminați măcar un capitol până ce lumea viselor să vă acapareze. Așa că închideți ușurel cartea, așezați perna, strânge-ți-vă iubirea în brațe dacă sunteți fericiți să aveți una, urați-i “somn ușor” și sper să mai deschideți și în seara viitoare următorul capitol. Somn ușor!

Capitolul 6

Viața nu e o operă de artă. E mai degrabă un bazar, în care găsești de toate, inclusiv nimicuri. Dealtfel nu știu cum ar arăta o viață care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naștere de o moarte și în care unii au mai mult noroc, alții mai puțin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător. M-aș putea compara eventual cu o mică uzină de visuri, numai că visurile mele nu au avut ambiții practice și au fost de cele mai multe ori prea cuminți, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu mărețe. – Octavian Paler –

I
mi amintesc prima oară când i-am spus că o iubesc. Eram acasă, în vacanță, și îmi telefonase. De fiecare dată suna în jurul orei 21:00, când eu eram la televizor uitându-mă la un amărât de film. Mereu se scuza că mă deranja de la film. Așa era mereu. Îmi amintesc că înainte să închidă i-am spus că o iubesc… deodată nu mai spuse nimic. Era o liniște totală. Pentru vreo 5 secunde am tăcut și eu din gură. Apoi am întrebat-o:
- Te-a deranjat că ți-am spus asta?
- Nu… dar…
- Dar ce? Dacă nu vrei, nu o să îți mai spun niciodată…
- Nu Marius, nu e asta… dar nu pot să ți-o spun…
- Ce să-mi spui? Că mă iubești?
- Da Marius. Nu pot să îți spun că te iubesc… nu pot să îți spun prin telefon, cel puțin nu acum.
- Nu face nimic Ada. O să aștept până o să îmi poți spune.
- Te rog frumos să nu te supi, dar pur și simplu nu pot. Nu pot.
- Ada, nu mă supi. Simt ca mă iubești și asta contează. Da? Așa că nu îți mai fă griji. Când o să îmi poți spune că mă iubești, atunci o să savurez momentul. Da? Te iubesc.
- Știu străine. Mersi mult. Ai grijă de tine. Somnic ușor.
- Somnic ușor iubire. Ai grijă. Te iubesc.
Și a închis. A fost superb. Prima oară când i-am spus că o iubesc și ea a rămas tăcută. Pur și simplu nu știa ce să spună. În mesaje îmi spunea că mă iubește. În scris își putea exprima sentimentele. Și față în față. Dar până la urmă a putut să zică și la telefon.
In noaptea de Revelion am vrut să o sun la miezul nopții. Pregătisem o poezie și voiam să îi spun câteva vorbe. Pregătisem îndelung chestia asta. La ora 00:00 am sunat-o. “Ne pare rău dar rețeaua este ocupată…”. Disperam. Nu știam ce să fac. Am insistat cam vreo ora, până ce am reușit să o prind.
- Alo, Ada? La mulți ani!
Eram supărat.
- Da. La mulți ani iubire. Am vrut să te sun la 12 dar nu am putut să te prind.
- Știu iubire. Asculta-mă puțin. Nu vreau să vorbești, doar să asculți, bine?
- Bine. Ascult…
- Ada, pregătisem o poezie, pregătisem ceva fain pentru noaptea de Revelion. Am vrut să fie ceva special… am vrut ca la cumpăna dintre ani să te țin de mână… să te țin în brațe… să ne uitam înapoi și să vedem ce a fost… să ne uitam înainte și să ne imaginăm cum va fi. Am vrut… am vrut să fiu cu tine, să fiu acolo lângă tine când bate miezul nopții și să îți spun că am intrat într-un nou an… dar care nu conta pentru ca noi aveam să ne iubim veșnic…
- Marius…
- Ascultă-mă te rog, Ada.
- Bine…
- Am vrut să… să te strâng în brațe Ada, să pășim amândoi în anul nou ce venea… mai ales să te privesc în față și să îți spun că te iubesc… că va fi bine și că vreau să fiu acolo. Te iubesc Ada… și dacă mi-aș fi dorit să fiu undeva acum… acel loc ar fi acolo… cu tine. Te iubesc.
- Te iubesc. Nu știu ce să zic…
- Nu zi nimic Ada. Am vrut doar să îți spun ceea ce simt. Ai grijă de tine, da?
- La mulți ani străine. Mersi de telefon.
- La mulți ani. Te iubesc…
Planul meu de la început a fost să îi spun acele chestii în câteva minute și să îi închid telefonul, ca să aibă timp să se gândească la ceea ce am avut de spus. Dar eram nervos la momentul ăla și nu am putut să respect tot ceea ce aveam de gând. În drum spre casă, când mă întorceam de la cheful de Revelion, după hoinăreala de vreo oră și ceva prin oraș, mă sună Ada și vorbim vreo jumătate de oră. A fost fain. Uitaserăm amândoi de chestia cu rețeaua și cum nu am putut să ne auzim la ora 12 fix, dar acum eram doar noi doi și iubirea noastră… și nimic nu mai conta.
Acum am ajuns să fiu în autobuz. Cu vreo oră în urmă am plecat de la cămin. Nu mai puteam să aștept. Nu mai puteam să stau să aștept până ce vine ora când trebuia să o iau de la gară. Așa că am luat-o încet spre gară, și apoi am luat un autobuz. Să vă spun ce era în mintea mea? Oare nu e de închipuit? Aveam să o întâlnesc pentru prima dată față în față, aveam să nu mi-o mai închipui, să nu o mai visez pe baza pozelor. Aveam să o strâng în brațe… God! Mă simțeam ca un puști de 16 ani care are pentru prima dată întâlnire cu o fată.

Poate era o noapte rotundă când nu ne mai cunoșteam, când tot ce s–a scris s-a uitat, când plecând dintr-un punct ajungi de unde ai plecat. O noapte ce întârzie, punând pe figură fixitatea uitată, uitând frumosul posibil, cum poate l-au uitat mulți.

Voiam să mă îmbrac elegant, să îi cumpăr un trandafir sau pur și simplu să fac ceva să nu par banal. Dar m-am răzgândit. Cu toate că prima impresie conta, am vrut să fie o impresie reală, nu în haine de gală, nu în diferite ipostaze. Eram îmbrăcat în haina groasă de iarnă și în blugi. Dar nu a contat. Eram eu. Se îndrăgostise de mine, nu de ceea ce părți din mine încercau să scoată la iveală.
Stăteam pe peron și mă gândeam oare cum va fi… Oare se va sui înapoi în tren și va pleca? Oare aveam să ne recunoaștem? Oare…? Și iar oare…? Nu știam ce să fac… sau să spun. Pierdut în gândurile mele, am auzit trenul cum intră în gară. Nici nu am auzit când l-au anunțat. Știu doar că trebuia să ajung la vagonul 1. Consult tabela cu distribuirea vagoanelor și pornesc spre câmpul D al peronului. Trenul se oprește… Oameni încep să coboare din tren. Fiecare aștepta pe cineva, fiecare avea să ia pe cineva de acolo sau să se urce să plece altundeva. Numai eu aveam să fiu diferit: trebuia să întâlnesc acolo pe iubirea vieții mele, pe care nu o mai văzusem niciodată în carne și oase.
Oprește trenul… și o văd coborând după câteva secunde din tren. Avea în spate un rucsac și o geantă în mână. O geacă portocalie, un tricou pe dedesubt și o pereche de pantaloni maro îi acopereau trupul. O vedeam cum se oprește puțin în loc și se uită în depărtare. Eram la o distanță de vreo 50 de metri de ea. Mă apropii puțin și o văd că ezită. Mă văzuse oare? Oare avea să se urce înapoi în tren? Și să nu o mai văd niciodată? Făcu câțiva pași spre mine și apoi continuă să meargă normal până ce am ajuns unul în fața celuilalt. Niciunul nu știa ce să facă. Am stat câteva secunde față în față și apoi ne-am luat în brațe. Am luat-o în brațe și am încercat să o sărut pe umăr. Avea geaca descheiată și tricoul larg la baza gâtului, așa încât am putut să o sărut pe umărul gol. Mirosea atât de frumos, chiar dacă făcuse cu trenul vreo 10 ore. A încercat să mă sărute… eu nu am avut curajul să încerc. Am sărutat-o lung, pe buze și am simțit pentru prima oară gustul de gumă amestecat cu ciocolată. Era atât de dulce. Nu mă mai săturam să îi gust buzele dulci, sau poate era doar ciocolata. Am fost rău, nu? That`s me!

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
Și-a aruncat dintr-o dată
Imaginea copacilor indiferenți și goi
Pe care-o lăsa să-l străbată.
Oh, ne-am azvârlit strigându-ne pe nume
Unul spre celălalt, si-atât de iute
Că timpul se turti între piepturile noastre
Și ora, lovită, se sparse-n minute.

Am stat în gara aceea cred că vreo 2 ore. Se făcuse noapte. Încă puțin și nu mai circulau troleibuzele. Am schimbat doar câteva cuvinte. Voiam doar să o strâng în brațe și să nu mai conteze nimic. Și sentimentul era reciproc…
- Te iubesc. Spune-mi că nu visez și că ești chiar aici, lângă mine.
- Sunt aici străine… Sunt aici și nu voi pleca… Sunt aici… Te iubesc.
- Te iubesc Ada… Nu-mi vine să cred că ești aici… O să fie bine totul… nu?
- Da, o să fie bine străine… O să fie totul bine… Te iubesc…
Doar atât. Doar atât am putut să ne spunem. Puțin timp după ce a plecat trenul nu mai era nimeni pe peron. O lună plină… începuse să ningă puțin. O noapte de ianurie, neagră, pe peron, cu Ada în brațe. Nu voiam altceva, nici pentru momentul acela și nici pentru momentele viitoare. Începusem să îngheț, dar nu îmi păsa. Ne țineam în brațe și nu mai conta nimic altceva. Treceau locomotivele pe lângă noi, ducându-se la depou, și ne “fluierau”, dar nouă nu ne păsa. Nu ne păsa deloc. Am stat cam două ore acolo apoi am luat taxiul până acasă. A fost superb, așa cum trebuia să fie. Și asta a contat.
Am stat în pat mai tot timpul. Voiam doar să ne ținem în brațe. Când ne săturam de vegetat, plecam la o plimbare. Am fost pe lângă Turnuri, am fost la Predeal, am fost pe Tâmpa, sau doar ne plimbam aiurea prin oraș. Eram doar noi doi, încercând să nu ținem cont de timpul scurt pe care aveam să îl petrecem împreună.
Când am fost pe Tâmpa, am fost la Panoramic de am văzut Brașovul de sus. O priveliște superbă. Dacă aveți ocazia să ajungeți în Brașov, să nu ratați frumusețile acestui oraș. Cum poți să nu iubești într-un oraș ca ăsta, când îl vezi așternându-se la picioarele tale, cu luminile de veghe care te îndeamnă să fii liber, că el te ocrotește, când vezi luna în spatele Bisericii Negre, cum poți să nu iubești într-un oraș romantic ca ăsta, mai ales dacă ai lângă tine ceea ce ai căutat toată viața ta? Cum poți să nu iubești când vezi că fiecare loc pe care îl vizitezi, a doua oară pare mult mai interesant ca prima dată și vrei să te așezi în poala iubitei și să fii sigur că va fi bine. VA FI BINE! Puternice cuvinte, nu? Daca ai ajuns să le crezi, să nu le mai dai drumul, să nu te mai îndoiești niciodată de ele. Poate oricare dintre voi va avea mai mult noroc.
După cum spuneam, eram sus acolo și mă uitam de pe terasa aceea. M-am apropiat de gard și Ada mă trăgea înapoi. Îi era frică de înălțime, spunea ca nu e sigură platforma și s-ar putea să cad. Voind să mă dau mare, m-am suit pe platforma aceea, pe gard, cu un picior în afară. S-a albit dintr-o data la față și s-a așezat jos pe niște pietre. Nu știam că se sperie așa de tare și că ține atât de mult la mine. M-am dus lângă ea.
- Ce e? Ce s-a întâmplat?
Nu spunea nimic, doar avea capul în mâini, și stătea jos. Am luat-o în brațe și am întrebat iar.
- Ada, ce e? Te-ai speriat că m-am suit acolo?
Nu putea să vorbească. Doar dădu din cap afirmativ.
- Dar e sigură platforma aia. Nu aveam cum să cad de acolo. Nu aveai de ce să te sperii.
- Nu e așa, spuse ea, cu o voce scăzută. Nu e sigură, ai văzut cum se mișcă.
- Dar e sudată și e sigură.
- Nu e. Cine știe ce s-ar fi întâmplat. Dacă era altcineva, nu m-aș fi speriat așa, dar erai tu. Și mi-era frică că o să cazi de acolo.
- Dar nu aveam cum să cad… îmi pare rău iubire, îi spusei eu, luând-o în brațe. Îmi pare rău…
- Sa nu mai faci asta niciodată, auzi? Să nu mai faci asta niciodată! îmi spuse ea încă albă la față. Nu vreau să te văd cum ești în pericol. Mă sperie.
- Bine Ada, îmi pare rău. Am exagerat. Am văzut că te sperie chestia aia și am vrut să pun puține paie pe foc, să îți arat că nu se întâmplă nimic.
- Nu face nimic. Mi-a trecut. Dar m-am speriat. Parcă te vedeam deja picat jos și încercând să ajung la tine.
- Îmi pare rău. Vrei să ne întoarcem?
- Nu. Mai stai puțin aici cu mine, în brațele mele. E frumos aici. Vreau să te țin în brațe.
- Bine. O să stau în brațe. O să te țin în brațe. Îmi pare rău, încă o dată.
- Nu face nimic iubire… A trecut, îmi spuse ea, sărutându-mă ușor pe buze. Numai să nu mai faci asta.
- Nu o să mai fac, promit…
A fost un moment destul de penibil. Când am văzut-o toată albă și cum s-a tras înapoi de pe mijlocul platformei și s-a așezat pe o piatră, albă ca varul, m-am speriat. Nu știam că putea să țină atât de mult la mine și că în adâncul sufletului ei își face griji că aș putea păți ceva. Era un sentiment nou. Nici măcar la mama mea nu am simțit așa ceva. Nu pentru că nu era destul de iubitoare ea, Doamne ferește!, dar că eu sunt destul de rece și am făcut aproape întotdeauna totul singur. Dar despre asta poate că voi vorbi vreodată. Acum mă invită sora mea la o porție de cartofi prăjiți și trebuie să mănânc, că nu am mâncat nimic astăzi și e deja seară, și își fac ai mei griji. Ce să-i faci, trebuie să o fac și pe asta. Nu vreau să îi îngrijorez și mai mult.
După plimbările lungi pe care le făceam, veneam și făceam câte un duș fierbinte și ne băgam în pat și ne țineam iar în brațe. Era atât de frumos. Îmi plăcea să o privesc la duș, cum picăturile de apă caldă se scurgeau pe trupul ei, cum stătea cu mâinile pe pereții camerei de duș, simțind cum apa destul de rece îi dezmierda corpul. O priveam cum își da părul pe spate și cum se uita la mine, puțin rușinoasă, puțin ispititoare, puțin parșivă. Îmi plăcea să o privesc acolo, sub picăturile de apă. Deseori mă băgam și eu și ne imaginam ca facem dragoste în ploaie. Îi plăcea ploaia. Îi plăcea să vadă ploaia, să simtă ploaia, și cu timpul a ajuns să îmi placă și mie și să o identific cu ea. Mai ales că piesa “Ploaia” de la Cargo a fost lansată pe vremea când noi începeam să ne cunoaștem și că a fost prima melodie – pardon, piesa – pe care am ascultat-o împreună. Devenise piesa noastră. Mă sunase într-o zi, eram în gară, spre Buzău, și îmi spuse să ascult. Mi-a pus piesa asta, și eu am certat-o că de ce consumă banii. Am fost un prost atunci că am făcut asta, dar încă nu realizasem faptul că banii nu contau. Ea voia doar să îmi arate ceva ce îi place foarte mult, să îmi dezvăluie puțin din sufletul ei, iar eu am stricat momentul. Se supărase, dar târziu am aflat.
De ce am corectat mai sus, în loc de melodie, am pus piesă? Tot ea m-a învățat și distincția. Până atunci foloseam melodie în asociație cu tot ce însemna muzică sau versuri. Ea mi-a atras atenția că melodie e doar linia melodică a unei piese, piesa însemnând și versuri și linie melodică. Știam asta, dar încă nu eram destul de preocupat să îmi schimb atitudinea. Dar am sesizat că trebuie să dau importanță și acestor chestii. Că, de fapt, little things matter the most!
Nu mai scap de sora mea, așa că trebuie să mă duc să mănânc. În capitolul următor o să vă povestesc o seară, în care noi am vorbit și ne-am deschis sufletele, ne-am spus secretele cele mai adânci și cele mai profunde trăiri, seara în care nu am mai fost străini și care ne-a apropiat foarte mult și, în primul rând, seara în care am simțit pentru prima oară, profund și fără cale de întoarcere, că mă iubește și că sunt iubit. Așa că dacă aveți răbdare, o să aflați ce m-a făcut să cred cu adevărat că ceea ce simțim unul față de celălalt este cu adevărat IUBIRE.

Capitolul 7

Pe sub razele lunii veneau
Atât de pierduți de parcă visau.
Cânta undeva, cineva la vioară
Frumusețea albastră a nopții de vară.
Pe sub razele lunii treceau
Atât de ușor, de parcă pluteau.
Cânta undeva, cineva la vioară
Frumusețea nebună a nopților de vară.
Pe sub razele lunii se duceau
Atât de pierduți, de parcă mureau.
– Geo Bogza –

C
ititorule, am stat cam mult timp departe de tine. Mi-ai atras atenția că nu am scris nimic în acest capitol și că am pus doar titlul și atât. Îmi pare rău, dar circumstanțele au făcut în așa fel încât să nu pot scrie mai mult. Și unde ar mai fi fost factorul suspans? Surpriza? Sentimentul acela de nerăbdare care ne ține cu respirația tăiată când suntem concentrați la maximum la un lucru și vrem să aflăm situația lui viitoare? Nu am mai avut timp să vin și să îți depăn continuarea povestirii mele. Dar cum ceea ce vreau să fie cartea aceasta este extrem de important, iată că am ajuns iar aici în fața ta. Sper să îmi ierți această scurtă absență. Sper că nu am lipsit cam mult, nu? Dacă ai răbdare, o să ai șansa să mă asculți. Așa că așează-te confortabil și primește cuvintele mele…
Am promis capitolul trecut că vei afla ce m-a făcut să dau o șansă iubirii noastre, așa că trebuie să mă țin de promisiune. Ați simțit vreodată, atunci când v-ați uitat în ochii iubirii fiecăruia dintre voi, că vreți să vă pierdeți în momentul acela în brațele ei și că vreți să rămână așa pentru o veșnicie? Să o vedeți stând în fața voastră, să îi priviți căpruiul ochilor și să citiți în ei o iubire nemăsurată și a cărei foame nu poate fi astâmpărată pe veci? Ați avut măcar ocazia să faceți lucrul acesta? Mie mi s-a întâmplat și veți afla și voi puțin mai târziu despre puterea unei priviri, despre puterea unor ochi ce te fixează și ar vrea să te devoreze pe loc.
A doua zi în compania ei a fost minunată; după cum am spus mai sus, am fost prin multe locuri, ne-am plimbat ca doi nebuni îndrăgostiți care se duc să arate lumii iubirea lor. Cea de-a treia zi a fost rezervată odihnei. Am vrut doar să ne ținem în brațe cât mai mult, deoarece următoarea zi avea să plece la Iași. A fost momentul mărturisirilor. Ne-am iubit mult în ziua aceea. Făceam dragoste și apoi vorbeam despre fiecare din noi, despre familia noastră, despre prietenii noștri, despre problemele noastre. Și apoi ne iubeam din nou. Nu voiam ca ziua aceea să se mai sfârșească vreodată. Nu voiam ca să o mai las să plece din brațele mele nici măcar să se ducă să-și tragă bikinii pe ea. O voiam acolo, goală, lângă mine, cu brațele în jurul meu, încercând să mă cuprindă cât mai mult, voind parcă să mă contopească cu ființa ei. O voiam acolo, să o simt, să o iubesc și să nu mai plece. Dar știam că dacă avea să fie așa, ar fi însemnat că totul ar fi fost perfect, deci era ceva în neregulă. Când totul merge ca pe roate, când nu există momente când vrei să strângi perna în brațe și să îi dăruiești toate lacrimile tale, când vrei să fii singur și să te gândești doar la ea, dacă nu există suferință, atunci să fii sigur că ceea ce simți nu e dragoste. O dragoste, dacă nu este încercată la tot pasul, acea dragoste nu poate rezista mult. Dacă nu mă crezi, cititorule, poate vrei să încerci chestia asta. Dar eu nu te sfătuiesc. S-ar putea să doară, și s-ar putea să doară tare.
Am vorbit despre orice, dar ceea ce trebuie să îmi aduc aminte în legătură cu ziua aceea este că ne-am deschis unul altuia sufletul. Pentru prima oară a vorbit cu mine față în față, deschis, despre ceea ce avea pe suflet. Mi-a zis de fostul ei prieten, Ionuț, și de relația lor de patru ani. Mă iartă dacă ceea ce relatez în continuare nu este perfect conform realității, dar încerc să îmi aduc aminte detalii. Era o relație care a început de la sine. Ea îl ajuta pe el să ia bacul și să intre la facultate și să se țină de carte, iar ei devin prieteni și iubiți. Poate că iubiți e prea mult spus, că Ada nu l-a iubit niciodată, așa a spus ea și eu o cred, dar a fost o relație de aproape patru ani, în care au trecut prin multe. Nu vreau să vorbesc despre Ionuț. Nu vreau personaje negative sau pozitive în acesta carte, ci le voi aminti dacă prezența lor va avea vreo importanță în desfășurarea subiectului. Tot ce vreau să spun este că adevărul indubitabil e acela că nu îți dai seama de ce ai lângă tine până când nu îl pierzi. Și Ionuț a făcut asta.
Þin minte că a trebuit să o țin în brațe mult, să îi vorbesc ușor, până să o conving să îmi spună de copilul pierdut. Avea doar 21 de ani. Avortul îl făcuse exact de ziua ei de naștere. Stătea în brațele mele și plângea…
- Nu te merit străine, zicea. Nu te merit. Nu merit ca vreodată să fiu fericită. Am făcut lucruri teribile la viața mea și nu știu dacă voi merita vreodată să fiu fericită. Mă căiesc pentru lucrul ăsta toată viața și nu merit să simt nici măcar un dram de fericire, dar o viața întreagă?!
- Ada, nu mai vorbi așa. Te rog. Nu mai plânge. Spune-mi ce s-a întâmplat.
- Nu pot… nu îți pot spune. E un lucru ce l-am făcut acum 2 ani și care mă doare, mă doare tare…
Până la urmă îmi spuse. Avea lacrimi în ochi. Vorbea cu lacrimi în ochi și eu o strângeam în brațe. Îmi vorbise de copilul pe care îl dăduse spre moarte, cum în fiecare zi se ducea la spital, dar nu avea curaj să o facă. Mult mai târziu îmi spune: Întotdeauna mi-am călcat pe suflet străine. Întotdeauna…. Când am auzit cuvintele acestea, m-am gândit inevitabil la episodul acesta. A făcut sacrificiul ăsta pentru a-și termina facultatea. Și-a călcat pe inima, cum de altfel o va mai face, pentru a putea realiza ceva cu viața ei. Era o copilă. Era o copilă pe atunci. Mă uit la poza ei, cu un zâmbet mare pe fața și cu Mârlex, motanul ei, pe care întotdeauna am crezut ca îl cheamă Mârtex. În casa de la țară, cu motanul în brațe, plină de fericire. Cel puțin așa credeam eu, așa se vedea din poză. Nu era așa. Era în perioada imediat următoare a avortului. Mai târziu îmi arată o altă poză, pierdută, cum se uita pe geam. Sufletul ei plângea, și mult timp după aceea a plâns, singură, în colțul ei, cu perna în brațe, așa cum făcea întotdeauna. Niciodată nu am depins de nimeni. Niciodată nu am vrut să depind de cineva. Asta mă făcea vulnerabilă… îmi scrie ea mult mai târziu. Întotdeauna și-a călcat pe inimă pentru a face ceva din viața ei, pentru a fi cineva, pentru a termina un lucru început, cu toate că nu mereu asta era singura cale, dar niciodată nu s-a uitat în inima ei. Pentru ea, nu conta asta, nu conta că ea suferea pentru o decizie luată în alt plan decât cel sentimental. Nu conta că lăsa ceva în urmă. Ea doar stătea și plângea în momentele de respiro, plângea în colțul ei, apoi își ștergea lacrimile și o lua de la capăt. Până la următorul moment în care inima o durea… așa era ea... așa a fost dintotdeauna…
Parca o văd și acum, cum cu ochii în lacrimi îmi povestește viața ei. Cum cu ochii în lacrimi vrea să se ridice să se îmbrace și să plece la Iași. Voia să-și calce iar pe inimă. Voia ca să plece, știind ce lucru groaznic a făcut și crezând că nu este vrednică de iubirea mea. Dacă cineva ar fi fost vreodată îndreptățit să primească tot ce am eu de oferit, aceasta ar fi fost Ada. O văd cum încearcă să se elibereze din brațele mele și să plece. O strâng mai tare la piept și îi spun că o iubesc, și că nu are rost să plece.
- Dă-mi drumul. Trebuie să plec. Nu merit să fiu aici. Nu TE merit. Nu merit iubirea ta…
- Ada, te iubesc. Nu vorbi așa… Ai făcut odată o greșeală pe care ți-o regreți amarnic. Pentru oricine există iertare. Pentru oricine există o a doua șansă. Sunt aici pentru tine Ada. Sunt aici pentru că amândoi am ales să fim aici. Nu contează ce ai făcut acum câțiva ani, nu contează ce ai făcut înainte să mă cunoști pe mine. Ce contează este faptul că simt că mă iubești și că te iubesc… Tot ce contează este că ne iubim acum. Momentul de față contează Ada.
- Mă iubești? Mă iubești încă, știind că am făcut ce am făcut?
- Te iubesc Ada. Și nimic nu va schimba asta.
- Te iubesc Marius. Te iubeeeeesc, îmi spuse ea, strângându-mă în brațe și apoi făcând dragoste parcă mai puternic, mai pasional, parcă nu ne-am fi văzut de câteva săptămâni.

Femeile frumoase sunt iubite și după ce s-au dat, desfăcând picioarele ca niște bacante, și după ce au înșelat, și după ce au revenit. Femeile care înseamnă destinul unui om […] își încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului. – Camil Petrescu –

O iubeam… o iubeam atunci mai puțin cum o iubesc acum. Cine nu a iubit niciodată poate spune că nu există grade de comparație în iubire. Ba există! Sunt momente în viață când vrei să strigi că iubești mai mult ca ieri, că iubești mai mult chiar decât clipa trecută. Poate că nu există iubire mai mare sau mai mica, dar sunt clipe în care ai sentimentul că ceea ce simți în momentul acela este mai mult decât ai simțit în momentul trecut sau de ce vei simți într-un moment următor. Așa că o iubeam, așa cum puteam iubi atunci, când o vedeam lângă mine, goală, doar a mea, și cum stătea agățată de mine, ca și când ar fi fost între două lumi, gata să cadă, și nu știa ce să aleagă.
Așa eram și eu. Știam că e departe. Știam că e din Iași, care e la 500 km de Brașov. Știam că poate nu aveam să o mai văd vreodată. Știam că nu aveam curajul să îi mai cer să vină înapoi. Și credeam că poate nici ea nu va avea curajul să îmi ceară să o primesc o a doua oară. Am căzut amândoi de acord să nu ne pese de ce va fi, să nu ne gândim cum va fi mâine, să trăim clipa de fericire care ne este oferită și să tăcem din gură.

Este cât se poate de ciudat ca două lucruri atât de opuse, cum sunt fericirea și nefericirea, au în comun ceva: dorința de tăcere. – Kierkegaard –

Era mai bine. Cel puțin așa credeam pe atunci. Până într-un moment. Într-un moment pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Un moment care, atunci când mă gândesc la el, mă face să simt că o iubesc din ce în ce mai mult, cu toate că acum ea e la 500 km depărtare, poate în brațele altcuiva sau poate regretându-și greșeala făcuta, și că momentul acesta se petrecea în urmă cu 3 luni. Un moment în care, trezit din somn, deschid ochii și o văd peste mine, pe marginea patului, cu picioarele sub ea, stătea și mă privea cum dorm. Un moment care a ținut câteva secunde, dar care va rămâne în memoria mea o viață întreagă, și poate și mai mult. O întreb:
- De ce nu dormi? De ce te uiți la mine?
- Nu mi-e somn iubire. Îmi dai voie să mă uit la tine? Poate așa îmi vine somnul!
- Bine iubire…
Mă sărută și eu adorm la loc. Peste câtva timp, nu știu cât, poate că a fost o oră, poate două… poate o noapte întreagă, mă trezesc iar. În aceeași poziție, Ada mă privea… se uita la mine cu ochii ei căprui mari, în tricou și atât, cu mâinile pe mine și mă fixa prelung.
- De ce nu dormi? Stai de mult așa?
- Nu, de puțin timp. Nu mi-e somn iubire.
- Dar trebuie să dormi și tu. Hai și te culcă.

To see the World in a grain of Sand
And Heaven in a wild Flower
Hold Infinity in the palm of your Hand
And Eternity in an Hour. – Blake –

O iau în brațe și o culc lângă mine… Nu am întrebat-o atunci de ce mă fixa așa. Dar târziu îmi spuse că voia ca imaginea mea să se întipărească în mintea ei, pentru că a doua zi avea să plece. Acum, când mă gândesc la asta, inima începe să-mi bată cu putere. A fost momentul decisiv, care și-a pus amprenta pe dragostea mea pentru Ada. A fost momentul în care nu mi-a mai păsat de timpul prezent, și de ceea ce va fi în viitor. În momentul acela mi-am dorit să se întoarcă. În momentul acela mi-am dorit pentru prima oară cu adevărat să nu mai plece niciodată. Îmi aduc aminte de privirea ei, obișnuită cu nopțile nedormite, dar o noapte dedicată mie, o noapte în care câteva ore a stat și m-a fixat pe mine. O noapte în care pentru ea contam doar eu, doar noi, doar iubirea noastră. O noapte magică. Că într-adevăr, a fost magică!!!
Nu mi-am dat seama de asta pe loc. Târziu, după ce a plecat, și încercam să analizez tot ce făcusem și spusesem, încercam să-mi amintesc fiecare detaliu al timpului fericit petrecut alături de ea, atunci mi-am dat seama că acea privire, acele câteva secunde ce le-am furat ochilor ei, au clădit în mine o iubire veșnică. Nu am mai fost privit așa în viața mea. Nu mai fusesem până atunci privit în modul acela niciodată, să simți că fiecare trăsătura ți se desprinde din tine și se alcătuiește în fața ta, în ochii persoanei iubite. A fost ceva magic. A fost ceva ce m-a schimbat pentru totdeauna și m-a făcut să lupt pentru iubirea noastră. Să nu mai conteze doar clipa, să nu mă mai bucur pentru clipa de fericire ce mi-o oferă prezentul, ci să și vreau ca acea clipa să țină veșnic. A fost pentru prima oară în care mi-am făcut vise, în care… pentru prima oară când… când m-am imaginat alături de ea în pat, și copilul nostru venind și sărind în pat. Aceeași noi, poate puțin mai maturi și cu sufletul puțin mai plâns pentru toate câte am avut de îndurat, dar aceeași noi, cu aceeași dragoste profundă, în pat, ținându-ne în brațe. Același “Neața” somnoros, același sărut de trezire și dragoste uriașă, dar mereu diferit, pentru că ne iubeam din ce în ce mai mult. Ea nu știe asta, nu știe când a luat naștere visul acesta. Știe doar de el, i l-am spus într-o zi. Și mi-a fost frică. Pentru că ea nu poate gândi așa de departe. Eu vreau o dragoste eternă și ea nu știe dacă îmi poate oferi așa ceva. Nu știe acum… dar eu voi avea răbdare până ce va fi sigură că ceea ce vrea de la viață voi fi eu și doar eu, până ce va fi sigură că singurul lucru care contează este doar dragostea noastră și restul va veni de la sine, pentru că vom lupta amândoi. Până atunci doar sper și lupt să fie bine.
Mult timp după aceea, în momentele în care nu eram sigur dacă mă iubește cu adevărat, când soarta ne punea la încercare, îmi aduceam aminte de clipa asta. Și automat spuneam în gândul meu: Mă iubește!… Mă iubește cu adevărat!!! și parcă totul părea mai bun și mai frumos.
Au fost primele zile magice din viața mea. Primele zile în care m-am simțit cu adevărat iubit de o femeie, când mi-a plăcut să fiu ținut în brațe și să strâng în brațe. A fost prima femeie cu care am făcut dragoste și care a meritat să fie cea dintâi. Tot ce pot spera este să fie și singura.
A venit momentul în care a trebuit ca acceleratul de Iași să o ia de lângă mine. Mergem să facem duș, cu durerea în suflet. Mai aveam câteva ore. Doresc o să o ung eu cu lapte de corp, și lucrul asta ne excită pe amândoi, și sfârșim prin a face dragoste pe ușa de la dulap, după perdea, în timp ce un coleg de cameră era la masa și scria niște cursuri. În momentele acelea de pasiune, a picat cu zgomot recipientul în care era laptele de corp, și a trebuit să ne oprim, să nu dăm de bănuit, doar pentru a continua după câteva secunde, când Vali se întorsese la cursurile lui. A fost “scurt dar intens”, așa cum îi place Adei să zică. Era o ultima clipă de plăcere furată timpului și realității crude…
A sosit trenul în gară, ne sărutăm câteva minute până când se anunță plecarea… când mai erau câteva secunde până ce trenul să plece, Ada îmi spune:
- Zi-mi “La mulți ani!”
- Ce să zic? Ce?
- La mulți ani!
- La mulți ani? Pentru?
- E ziua mea! Zi-mi “la mulți ani!”
- E ziua ta?! spusei eu înmărmurit. Și mie de ce nu mi-ai spus?
- De ce să-ți spun?
- Nu știu… să iau o floare… un cadou ceva…, încercam eu să bâlbâi.
Când trenul se puse în mișcare, îmi spuse:
- Tu ai fost cadoul de ziua mea. Ai fost cel mai frumos cadou. Altceva nu-mi mai doream. Te iubesc!
- Te iubesc urato! Te iubesc mult de tot. Să te întorci, da?
- O să mă întorc iubire. Ai grijă de tine…
- Te iubesc, am mai spus eu când trenul începuse să se îndepărteze. Te iubesc Ada.
Rămân pe peron ca un însingurat și mă uit cum trenul pleacă, până ce ea intră în compartiment. parcă mă văd de undeva de sus, cum stau acolo, cu absența ei în brațe și amintirile a ceea ce a fost. Dar eram fericit, eram fericit pentru că știam că se va întoarce. Pentru că știam că de acum încolo e a mea și nimic nu va schimba asta. Chiar dacă realitatea avea să ne arunce la pământ câteodată. Dar era a mea, o iubeam din tot sufletul și, la fel de important, mă simțeam iubit. Mă simțeam iubit și eram fericit, chiar dacă o știam din ce în ce mai departe.

Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. – M. Caragiale –

O iubeam. O iubeam așa cum nu mai simțisem în viața mea. Dar la un moment dat a trebuit să mă mișc de acolo, la ceva timp după ce trenul nu se mai vedea. Aveam o privire pierdută. Aveam în minte doar momentele în care eram doar noi doi. Altceva nu-mi mai păsa. Nu îmi mai păsa de nimic altceva. Eram doar noi și asta conta…
Au fost primele zile de fericire, cititorule, primele zile din lungul șir de zile fericite pe care aveam să le “furăm realității”. Ne place să spunem așa: să furăm realității clipe de fericire. Asta era. Eram doar doi oameni fericiți în lumea lor, când eram împreună, dar două suflete însingurate și dornice unul de celălalt când realitatea ne obliga să stăm despărțiți. Dar parcă în timpul acela recuperam tot ce pierdusem în timpul în care eram departe unul de altul. Tot ce știu e că de fiecare dată, oricât de mult ar fi stat sau de puțin, timpul era la fel de scurt și parcă se termina tot mai repede. Au fost zile de iubire, primele zile de iubire și de senin care aveau să stea la baza iubirii noastre.

Capitolul 8

Reprezint categoria cea mai expusă și cea mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic și uneori mă port pur și simplu ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratec, afectuos, mă deprimă cu frumusețea lui, în loc să mă bucure. Dar oare lucrurile de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna? – Octavian Paler –

A
u urmat apoi zile triste, zile în care colindam străzi și unghere, încercând să regăsesc același parfum de odinioară. Parcă trecuse o veșnicie. Parcă fusese în patul meu, în brațele mele în urmă cu câteva secole, în vremuri în care oamenii se luptau încă pentru o blană de urs. Mi-era dor de ea, așa cum nu îmi mai fusese dor până acum de nimeni. Fiecare relație pe care am avut-o a fost ceva care îmi ocupa timpul. Când nu aveam ce face, mai sunam și mă mai duceam pe la prietena mea. Ieșeam la o plimbare, la un concert, dar niciodată nu doream să stau tot timpul cu persoana aceea… până acum. Până în momentul când am cunoscut-o pe Ada. Acel moment a schimbat totul pentru mine, m-a schimbat pe mine însumi. Așa cum poate o dragoste să schimbe o persoană. Și m-a schimbat în bine.

Este o oră a frunții lăsate în pământ. Și este o oră a frunții ridicate spre cer.
Este o oră când fruntea se lasă în pământ de propria-i rușine. Și este o oră când fruntea se lasă în pământ de rușinea altora. Este o oră, cea mai amară dintre toate, când fruntea se lasă în pământ de prea mare rușine a vremii.
Este o oră a frunții lăsate în pământ. Și este o oră a frunții ridicate spre cer.
Este o oră când fruntea se lasă în pământ de rușine. Și este o oră când se ridică spre cer, împotriva rușinii.
Este o oră a rușinii și o oră a demnității. Iar una vine din alta.
Este o oră când, de prea marea rușine a vremii, fruntea se lasă în pământ. Și este o oră când, de prea marea rușine a vremii, se ridică spre cer.
Oricâte fulgere l-ar brăzda, oricâte primejdii ar amenința-o, fruntea se ridică spre cer.
– Geo Bogza –

Îmi aduc aminte de o întâmplare care mi-a rămas încă în minte, o întâmplare din liceu. Eram clasa a XI-a și învățam într-un laborator de chimie. Băncile erau albe, date cu o vopsea lucioasă, albă. Puteai scrie foarte ușor pe ea cu creionul. Așa că, într-o oră când nu aveam chef de ascultat pe profă cum vorbea sau cum preda ceva, cred că era ora de mate, am încercat să scriu pe banca. Apoi mi-am adus aminte că exista și schimbul de după-amiază. Am lăsat un mesaj pentru colegul sau colega care stătea în aceeași bancă și același loc ca mine. Mesajul era ceva de genul: “Bună, eu sunt Marius, învăț în schimbul de dimineață și mă întrebam dacă vrei să corespondăm, că eu nu am ce face.” Am încadrat totul într-un chenar și am plecat apoi de la ore. Când am scris mesajul, bineînțeles că speram ca mesajul să îl citească o fată. Nu voiam deloc să corespondez cu un reprezentant al sexului tare. Aveam și eu unul, nu-mi trebuia un al doilea. Așa că am plecat și am uitat de mesaj. Era scris într-o clipă de plictiseală. Nu eram eu un geniu, să mă plictisească orele de matematică, dar asculta pe unul mai slab și erau exerciții la mintea cocoșului. Cine nu se plictisește când are de făcut ceva sub nivelul lui de cunoștințe sau inteligență?!
Vin a doua zi la școala, de dimineață, că eram în schimbul ăla matinal - noi eram ăia cu care se trezeau profesorii. Mă așez în banca mea și îmi scot cărțile pentru prima oră. Și văd acolo un mesaj, sub mesajul meu: “Bună Marius. Nici eu nu am ce face în anumite ore, așa că, da, vreau să corespondăm. Apropo, eu sunt Emma. Pe mâine! Pa!”. Cam atât era mesajul. Am ținut-o așa cam vreo două luni, în fiecare zi, de dimineață, veneam și citeam mesajele de la partenera mea de discuție. Când nu venea la școală, dacă era bolnavă sau ceva, îmi scria mesaj colega ei de bancă. Stau și mă gândesc ce bune erau atunci telefoanele mobile! Nu pot să îmi abțin un surâs nostalgic. După vreo două luni, a trebuit ca clasa noastră să se mute în altă sală, și așa aveam să nu mai pot vorbi cu ea. Nu mă interesa ca persoană, până la un moment dat, ci mă interesa modul ei de a gândi. Erau zile în care ne scriam câte un sfert de banca, și trebuia să consum juma de gumă de șters să eliberez banca pentru mesajul meu. În ultima zi de curs în sala aceea, am stat până pe la urmă, și am așteptat să văd cine se duce la banca aceea, în locul meu. A intrat schimbul următor și eu și cu colegul de banca eram în față și ne uitam. Așa am reușit să o privesc câteva secunde, și cred că m-a reperat și ea, și apoi am plecat. Și așa s-a încheiat totul. La fel de scurt cum a început. Dacă stau și mă gândesc acum, chiar era simpatică. Încă un surâs nostalgic. Așa eram eu, nu am luptat pentru nimic, lăsam totul să curgă de la sine. Dacă ceva nu mergea bine, mă ridicam de jos și plecam mai departe. Fără să mă uit în urmă. Până când a venit momentul să mă ridic de jos și să mă uit înapoi și să mă întorc cu forțe proaspete și să lupt pentru ce vreau cu adevărat să am.
Reușisem să vorbesc cu Ada în fiecare seară pe net. Ne fixaserăm o oră în fiecare seară la care să ne întâlnim. Era ora 21:00. În fiecare seară, la această oră, vorbeam. Câteodată o oră, câteodată două ore; dar de cele mai multe ori vorbeam câte trei-patru ore. Așa nu o mai simțeam la sute de kilometri distanță. Așa mi se părea mereu aproape și mă duceam să mă culc fericit. Și apoi, când mă trezeam, doream cu ardoare să se facă iar ora 21 să pot să mă duc să vorbesc cu ea. Era așa de bine, mă făcea fericit. Discutam despre orice, despre orice ne interesa, despre orice ni se întâmpla în cele 20 de ore care se scurgeau așa de încet între două discuții virtuale. Dar de fiecare data simțeam că ne iubim tot mai mult și că suntem din ce în ce mai aproape. Pe vremea aceea era încă în Tudor, în complexul studențesc.

– Te iubesc. Ce faci? Îmi ierți întârzierea?
– Hmmm, răspund eu.
– Dar în mall nu e net și acum am ajuns.
– Mă mai gândesc… depinde ce-mi iese…
– Adică?
– Ce făceai în mall? Ieșisei la cumpărături?
– Da, ca să mănânc, că sunt slabă! Prăjituri… :-P
– Mănânci în mall? Nice de tine... sunt gelos. Cu cine?
– Singură, cu prăjiturile. Mănânc pe trepte. Mă plimb și mănânc…
– Acum ai mâncat pe glezne?
– Lol.
– Ce mai faci? Cum te mai simți?
– Bine. Singură. De ce ? Vreau la tine!
– Singură?
– Mă simt mică. Da. Singură. De ce nu m-ai învățat cum să-ți suport absența?
– …Când eu sunt lângă tine zi și noapte?
– Da? Ce discret ești. Nici nu te-am simțit…
– Sunt... te veghez de la depărtare... așa că ai grijă să nu mă înșeli.
– Cu cine?
– Știi doar că am îngerași la discreția mea.
– Da. Vreau și eu unul.
– îți dau eu. Depinde ce-mi iese…
– Bine. Ochii. Ce vrei să-ți iasă? Tu de mocăciune nu ai auzit? Sau nu merit?...
– Hmmm. Mocăciune? Nu ...
– Adică fără să ceri ceva la schimb.
– Pentru că vreau să am tot ce se poate din tine... și cât mai mult.
– Acum?
– Þi-am dat iubirea mea... altceva nu mai am ce da pe gratis.
– Bine. E tot ce vreau. Nimic altceva.
– Cum te mai simți? A mai trecut Ionuț?
– Logic. Dar nu pe aici. Am fost prin Păcurari să-mi iau niște chestii de pe calc și m-am întâlnit și cu ai lui. A fost nașpa, mi-au făcut mâncare. E greu pentru ei. Am fost copilul lor care i-a părăsit, dar le trece. Mă înțeleg. Totdeauna a fost așa. Și Ionuț spunea că poate nu te iubesc, poate e doar o ieșire de-a mea. Þin la el... dar in love and war nothing is fair. Pe lista persoanelor pe care le iubesc, eu ocup primul loc și nu fac compromisuri pentru niște ani. Pentru nimic nu fac… mai ești?
– Da… ascult și mă sperii.
– De ce?
– Parcă nu ești tu azi.
– Ce te sperie? Adică? Ce nu e bine?
– “Și Ionuț spunea că poate nu te iubesc, poate e doar o ieșire de-a mea. Þin la el ... dar in love and war nothing is fair. Pe lista persoanelor pe care le iubesc, eu ocup primul loc. Și nu fac compromisuri pentru niște ani. Pentru nimic nu fac compromis”
– Nu iubire, înțelege.
– Înainte nu-ți păsa de el, acum ții la el. Până la urmă o să-ți dai seama că îl iubești… apoi că nu mă iubești pe mine. Apoi o să îmi zici... da, in love and war nothing is fair, so beat it. I do not need ya any more.
– Te rog. Þin la el ca la un câine, animal de casă, nu ca la cel pe care îl vreau lângă mine. Nuuuuuuuuuuuuuuu, nu e așa. Nu spune asta. Nu am să fac asta. Nu mă voi întoarce la el vreodată. Trebuie să înțelegi.
– Nu asta mă sperie.
– Atunci ?
– Mă sperie că o să ajung odată ca el... asta mă face să mă gândesc mai bine... tu ai zis că in love and war nothing is fair.
– Dar nu e așa. Adică unii pierd. Dacă el mă iubește, pentru el este o pierdere. Te iubesc pe tine. Te iubesc. Și nu acum sau până mâine. O să te iubesc pur și simplu până la capăt. Te iubesc.
– Nu știu cum... dar ai reușit să mă sperii.
– Ce nu știi? Mai bine tăceam?
– Nu... nu mai bine tăceai... poate că spuneai așa mai târziu...
– Crezi ca o să vin și ... stau două zile cu tine și apoi îmi bag picioarele?
– Nu știu... spune tu asta.
– Nu va fi așa. Nu pot face asta.
– Nu știu... ai făcut-o o dată... de ce nu o vei face și a doua oară?
– Nu știu, asta simt. Așa sunt eu. Îți pot da totul sau nimic. Ce vrei să promit? Că ne vom iubi veșnic? O să ne iubim veșnic. Numai că e nevoie de doi. Te iubesc străine.
– Nu știu... tu ai zis că nu știi dacă ne vom iubi veșnic. Eu am jurat că te voi iubi veșnic și tu vii și-mi spui că nimic nu ține.
– Și atunci de ce crezi că eu nu te voi iubi veșnic? Cu Ionuț. Cu Ionuț nu ține…
– Nothing is fair in love and war... remember?
– What if love is strong enough? Dacă? Te-ai întrebat vreodată dacă poți schimba lucrul ăsta? Ai curaj să crezi ? Dacă vrei cu adevărat totul e posibil.
– Am visat mereu și știi foarte bine asta.
– Știu…
– Că nimeni nu crede mai bine în vise ca mine.
– Și atunci de ce nu vrei să mai crezi în ele? Sau în mine nu vrei să crezi? Spune ceva. De ce ți-e frică? Că voi pleca ? Că nu merit ? Că nu te merit?
– Nu... mi-e frică că va interveni altul mai aproape... așa cum am fost eu pentru Ionuț.
– Așa crezi tu? Adică Ionuț?
– NU IONUÞ. Ionuț știu că s-a terminat.
– Dacă te iubesc nu am să plec de lângă tine decât dacă mă vei determina.
– Dacă? Și cum să te determin?
– Sau dacă voi simți ca locul meu nu va mai fi acolo… nu știu! Dacă mă lași singură, sau dacă mă eviți, sau dacă uiți de mine. Nu știu. Sincer, oricum am al șaselea simț. Îmi dau seama dacă nu o să mă vrei.
– Eu cred ca ți-am demonstrat că eu cred în vise și visul meu e să iubesc veșnic. Nu pe alta... pe TINE. Ãsta e visul meu.
– Atunci o să te ajut să-l păstrezi real.
– Am visat asta știi? Nu știi despre mine multe, nu sunt genul de om care să ia totul așa cum vine.
– Nu e necesar să-mi amintești. Știu că sunt foarte puține lucrurile pe care le știu despre tine.
– Dacă aș fi o carte, ți-aș citi în fiecare zi o pagină din viața mea.
– Știu.
– Nu știu... vreau să fie special... am vrut să fie special... știi…
– Și nu va fi ?
– Sunt tipul care pune totul pe o singură carte…
– De asta ți-e teamă ?
– Nu știu dacă va fi... cred... simt... dar acum e doar carpe diem... pun totul pe o carte... și când pierd cartea aia, rămân gol...
– Știu cum e.
– Așa am făcut cu Muza și am jurat să nu mai iubesc niciodată… știi asta?
– Nu am știut.
– Nu ai de unde ști... pentru că nu ți-am spus... pentru că... nu știu... sunt multe de spus și în trei zile...
– Ascult …
– Nu pot spune multe...
– Am așteptat să spui singur.
– Am jurat să nu mai iubesc pentru că am suferit mult. Eram seară de seară terminat, mă plimbam pe străzi ca nebunul... doare... mă plimbam și hoinăream și mă uitam la lună ca prostul, ca un câine. Alungat de toți... aveam prieteni...
– Căutând uitarea?
– Dar nu mă puteam duce la ei... nu căutând uitarea...
– Muza?
– Căutând iubirea... pe care o doream... da, muza... dar ai apărut tu... și mi-ai întors inima la loc și m-ai făcut să îmi calc jurământul. Ceea ce în 1 an de zile nu a putut nimeni.
– Nu asta am vrut.
– Ce nu ai vrut?
– Am vrut să ne iubim.
– Poi asta facem... asta ai făcut…
– Să te fac să-ți calci jurământul.
– M-ai făcut să te iubesc... și mă bucur…
– Să ne iubim și fără așa multe obstacole.
– Mulți îmi spun cum pot iubi din câteva vorbe pe net? În două luni de zile cum pot iubi așa intens? Îmi spun că mă amăgesc...
– Aceleași lucruri le aud și eu aici.
– Dar eu nu cred asta, pentru că simt altceva...
– Aș vrea să ajung la tine acum.
– Și pentru că simt că te iubesc… și că va dura... iubesc intens... nu am simțit așa ceva până acum.
– O să dureze.
– Să-mi fie dor în fiecare secundă să te strâng în brațe… îți dai seama că sunt ca un copil... care vrea să fie ocrotit… inima mea e tânără... și a suferit doar o dată… și i-a fost de ajuns… și nu mai vrea… sunt un om de cuvânt, mă știi.
– Þi-am mai spus că am crezut în iubire. Dacă ceva mă face să renunț la tot, aia e iubirea. Știu. De asta vreau să ajung la tine, să te țin în brațe, să fugim nu știu unde, departe de tot, de toți, într-o lume care e atât de străină celorlalți. Te iubesc străine. Încearcă să nu fii trist sau plimbă-te... nu știu ce-ți place să faci, chiar nu știu. Cântă, țipă, trage de tine... poate prietenii tăi te scot din starea asta.
– Începusem să-ți povestesc despre mine...
– Și ți-am spus că ascult…
– Nu mă poate scoate din starea asta nimeni altcineva decât apropierea ta.
– Știu, numai că mi-e greu să ajung la Brașov. Mâine chiar nu pot.
– Știu... nu cer imposibilul... cu toate că e nelimitat...
– Ba da, trebuie să ceri imposibilul.
– Și care ar fi imposibilul? Să mă iubești toată viața?
– Să ajung acolo.
– Să fii lângă mine mereu?
– Cam așa.
– Să nu-mi fie frică niciodată?
– Totul…
– Să nu disper niciodată când nu te văd lângă mine? Asta să cer? O cer de mult... o cer de când ai plecat... o ceream cu mult înainte... nimeni nu știe...
– Știam amândoi că va fi greu.
– Și nimeni nu va ști vreodată... și de ce trebuie să fie greu?
– Chiar nu știu. E absurd. Habar nu am.
– Iubesc din nou... și mă simt fericit... câteva clipe și atunci îmi dau seama că ești la sute de km depărtare...
– Și atunci ce lipsește? În afară de mine?
– Poi tu lipsești! Nu e de ajuns? Ești acolo... depărtarea ne omoară.
– Mai întâi ne chinuie. O să te iubesc veșnic. Chiar dacă la un moment dat o să vrei să renunți…
– Nu spune asta. Mă ucizi!
– Nu știu, asta e impresia pe care mi-o lași.
– Nu o să vreau să renunț. Nu o să renunț niciodată, chiar dacă o să fii la mii de km depărtare.
– Dar o să te chinui.
– NU O SA RENUNÞ NICIODATÃ. SUNT UN OM DE CUVÂNT și PROMIT SOLEMN CA NU O SÃ FIE AȘA NICIODATÃ.
– Nu știu. Þi-am spus de atâtea ori. Vreau să se merite. Să simți că te iubesc.
– Ce să se merite?
– Să accepți depărtarea. Te iubesc. Te iubesc străine… mult…
– O accept... și eu te iubesc...
– Știu.
– Nu ți-am spus-o azi, am vrut să o simt întâi... TE IUBESC!
– Te simți mai bine? Pe o scară de la 1 la 10 cât de bine?
– Da... puțin... cam de 5.
– Iubește-l pe 9. Zece nici măcar nu există. Știu că e greu, te simt, ești trist dar ... acum nu pot să fiu acolo.
– Te iubesc Ada… am primit azi un mesaj dubios.
– Spune-l.
– Îl știi pe unul ufie69?
– Nu, dar o să aflu dacă e de la Ionuț sau Andrei sau orice maimuță.
– Stai să zic ce scrie. hi coy lam kenal deh dr eh Ada yang tau nggak bisnis apa yang bs ny anyi? yg bs jwb Ada had iahnya lho!!! he.he :p Ãsta e mesajul. O fi vreun cod pe care nu-l știu eu?
– Ce limbă e asta?
– Ciudat că apare Ada de două ori.
– Văd. Dacă e rromă te anunț, k?
– K. El e rrom? E țigănuș? Băiețaș de cartier?
– Nu mai. Nu e rrom. Sunt băiețași de cartier.
– Ahamz... mă gândeam eu… la felul cum înjură …
– Dar nu e cazul lui. A fost cu țiganii cândva.
– Anyway, să o lăsam așa... să vorbim despre noi... să nu ne întristam iar. Ce-ți mai fac piticii?
– Inexistenți. De ce ?
– Inexistenți? Hohoooooooooo…
– Da.
– Atunci să-i facem…
– O să fie mai greu.
– De ce?
– Pentru că mai devreme m-am supărat. Acum aș vrea să te țin în brațe. Nici pitici nu mai am. Nu sunt. Au murit. Sincer, nu cred că ești bine acum… adică...
– De ce să nu fiu bine?
– Smile, ca să te cred, k?
– :)) I am.
– K…
– Sincer. Te iubesc și mă simt bine…
– Trust you!
– Sunt fericit… vorbesc cu tine... și te iubesc...
– Poți fi și mai fericit dacă aș ajunge doi minuți la tine…
– Dacă pleci, ușa nu o mai închide. Sper să treci poate mâine pe aici. Te petrec și mă uit la tine. Parcă pierd ceva din mine. Zău, îmi e greu. Poate dacă ploaia s-ar opri. Și din cer n-o să mai cadă lacrimi. Stele ar răsari, tu ai veni. Supărat sunt, Doamne iar. Stau în cârciumă să-mi înec amarul. Beau și te aștept până la zi.
– Asculți piesa asta? Te bat!
– Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…
– Că eu nu o mai am…
– Plouă încet, încet, Plouă si-mi este dor de ochii tăi. Să mor îmi e dor. Te aștept să te întorci din nou la mine. Chipul tău și de ochii tăi mi-e dor. Poza ta din sertar o scot. Nu mă uit la ea, nu pot. Zău, îmi e greu. De ce nu o mai ai?
– Am șters-o.
– Plouă încet, încet, Plouă și-mi este dor de ochii tăi. Să mor îmi e dor.
– O am pe cd… o pun acum…
– Întrebare de baraj. Care e piesa noastră?
– Nu știu. Alege-o tu. Chiar nu știu. Era ceva cu ``is sad so sad”… știu piesa…
– Nu... :((
– Nu ce ? De ce plângi? Ce e ?
– Nu e "Ploaia"?
– Dar “Ploaia” nu am ascultat-o niciodată împreuna. E ploaia… mie îmi place… nu știu dacă și ție… oricum a apărut când ne-am cunoscut noi…
– Cum să nu... știi cum ascultam piesa asta în vacanță? Poi vezi? Prima dată la tine am auzit-o și de atunci... mereu…
– Þi-am mai spus… e aproape de mine și m-ai certat că te-am sunat s-o asculți uratule!!!!!!!!!!
– Nu te-am certat! :P
– Ba da. Ba m-ai certat…
– Pe atunci îți spuneam că costă bani mulți… bine... îmi cer iertare...
– Așa și ? Nu ține… să mă pupi!
– Tre` să plec... nu mai am bani...
– Bine…
– Și mă dau ăștia afară... :P
– Te iubesc… pa
– O să fac eu rost până mâine seară... :P la 21:00 da?
– Pa. K…
– Sau poate mai devreme... te iubesc…
– Te iubesc. Bine. Pa.

Capitolul 9

Iubesc pe cei care nu-și caută dincolo de stele temeiul de-a muri și de-a se jertfi.
– Nietzsche –

I
n discuția de mai sus a venit vorba de o pasiune a mea, Muza. Era nick-ul ei pe mirc. Dacă ai răbdare, o să transcriu mai jos un text pe care l-am scris în urmă cu vreun an de zile, când încă mă mai încerca pasiunea pentru ea, când încă nu știam ce va fi. E povestea ei…

Totul a început... hmmm... ciudat... nu-mi amintesc când a început... parcă nici nu a început, parcă o cunosc de o viață întreagă... dar știu că nu e așa. Să încerc să-mi amintesc câteva detalii. Ca mai toate cunoștințele mele, totul a început virtual... o cunoștință pe mirc. Am fost apelat și am pornit o discuție.
Dimineață... cred că era ora 8.00... asta mi-a spus ea, că eu nu știam... nu mai știam... Dimineață, eram pe mirc... se pare că făcusem o noapte albă sau eram la serviciu... nici asta nu mai contează... Ea era cu o prietenă. Și neavând ce face, s-a gândit să intre pe mirc... Așa a început totul... dintr-un plictis... Acum, când mi-aduc aminte, totul pare așa de ciudat... Cine mai era pe mirc la ora aia, în afară de doi nebuni? Doar ciudații care își petrec nopțile așa...
Prima discuție nu mi-o amintesc... și nu vreau să inventez... Tot ceea ce vezi aici e o încercare de a-mi aduna gândurile și de a-mi da seama ce simt... Nu-mi amintesc nici celelalte discuții..... Poate o să te plictisească povestea asta... știu de pe acum că nu o să aibă prea multe dialoguri. Sau nu o să aibă deloc. Dar farmecul stă în altceva... poate-l descoperi.
Sa o iau cu începutul. Prima impresie? “Încă o puștoaică!” Ãsta a fost primul gând. Dar, după cum am spus, era o vreme de plictiseală, și în lipsă de ceva mai bun, am acceptat provocarea... și bine-mi pare acum că am întâlnit-o! O discuție cât de cât interesantă... dacă nu era interesantă, nu mai vorbeam cu ea a doua oară... dar mi-am dat seama că gândea ca un om matur, și asta-mi plăcea. Așa că am acceptat să vorbesc cu ea în continuare... până într-o zi, când uimit de ceea ce putea să spună și uimit de felul în care purta o discuție, am vrut să văd cine se ascundea în spatele măștii ei de “Muză”. I se potrivea de minune. A acceptat să ne întâlnim, după cum am spus. Era o zi de duminică. Soare ... cald... vreo 5 după-amiază... locația: Bartolomeu, stația de autobuz. Ne-am văzut. Prima impresie? “hmmm... frumușică... hai să vedem dacă în viața de zi cu zi e la fel de inteligentă... și de dezghețată...” și ne-am plimbat vreo 2 ore prin oraș. Am descoperit că aveam destule în comun. Am început să ne cunoaștem. Am descoperit că avea 16 ani... (asta a durut!) și că e clasa a 9-a (asta a durut și mai tare!)... Poate că ceea ce am aflat despre ea, cumulate cu promisiunea mea de nu mai ieși cu tipe sub 18 ani, au servit drept baraj pentru sentimentele ce aveau să se nască mai încolo... și poate că a fost mai bine așa, că dacă succesiunea întâmplărilor se petrecea mai repede, poate că nu ar fi fost la fel. Poate că nu aș fi avut șanse, poate că aș fi primit un răspuns diferit... De reținut că la ora actuală, adică în ziua de Paști 2003, încă nu știam răspunsul ei... sentimentele ei pentru mine... doar niște răspunsuri vagi...
Am vorbit noi așa cam vreo 2 ore... apoi am condus-o spre casă... Ce m-a marcat? Până acum eu eram cel care, la prima întâlnire, ceream un pupic de despărțire... Acum eu am fost cel care era în poziția de a-l da... Mi-a cerut un pupic să încheiem cu bine ziua și a rămas să ne mai scriem sau să vorbim pe mirc... Aici a fost prima greșeală... greșeală o numesc eu acum, că pe atunci o consideram doar o simplă situație logică... Nu o plăceam... sau nu știam... era prea mică... era mult prea mică...
Am așteptat cam 2 săptămâni până să o întâlnesc iar... și asta după ce am așteptat să o prind pe mirc... simțeam o dorință ascunsă să vorbesc cu ea... dacă stăteam o după-amiază pe mirc și ea nu apărea... eram terminat, nu aveam chef de nimic... dar într-un târziu a venit... am vorbit și ne-am întâlnit iar... locația: Steagu... duminică... teritoriul ei... iar vreo 3 ore de plimbare prin Steagu... seară... o atmosferă mirifică ... atunci am început să simt că era diferită, că era specială... că era EA... dar atunci era doar un simțământ... o idee, o bănuială... era ceea ce mi-am dorit eu de la o fată... era la fel ca mine... copilăroasă, dar în același timp gravă, simpatică, super inteligentă, deloc monotonă, feminină, băiețoasă... avea tot ce voiam... tot ceea ce sperasem eu să găsesc în cineva... și nu-mi dădeam seama de asta dacă nu era colegul de cameră... dar mai târziu despre asta...
Am vorbit cu ea despre religie, despre clone, despre dragoste, despre cărți, poezie, filozofie, viață, moarte, destin... timpul trecea așa de repede, parcă ne-ar fi făcut în ciudă... parcă MI-ar fi făcut în ciudă... a vrut să-mi arate că el e cel care hotărăște... și atunci au început mărturisirile... atunci am început să interpretez semnele pe care ea încerca să mă facă să le vad... poate că încerca asta de la prima întâlnire... poate... dar acum totul se desfășoară doar în imaginația mea... Mi-a zis la un moment dat că ar putea vorbi cu mine o grămada de timp și tot nu s-ar putea plictisi... Nu știu dacă mă crezi, dar a fost cel mai fain compliment pe care l-am primit vreodată... Mă săturasem de “Ești simpatic”, “Ești drăguț”, “Arăți bine”, “Ești inteligent”, “Ești un adevărat curtezan”, etc., etc... Toate erau banalități... ea știa unde să țintească... și se vedea pe fața ei că le spunea din inimă... Reușea câteodată să mă facă să roșesc, eu, care rămâneam impasibil chiar dacă o fată mi-ar fi făcut avansuri, oricât de faină ar fi fost ea... și asta reușea să facă o tipă de 16 ani... A sosit ora la care trebuia să plece acasă. Eu trecusem de ora la care trebuia să mă sune ai mei acasă... așa că puteam să stau cu ea mult și bine... Dar la despărțire, chiar înainte să vină autobuzul, îmi spune:
- Știi, o relație dintre un băiat și o fată nu se poate să nu se sfârșească cu dragostea unuia dintre ei...
Și mi-a povestit de un prieten de-al ei, cu care a fost certată, că se îndrăgostise de ea, dar ea nu voia ca acest lucru să se întâmple... Eu nu am zis nimic... nu voiam să zic nimic... Nu știam cum să o interpretez... Mi-era teamă să nu greșesc, să nu fac o gafă și să nu vrea să mai aibă de-a face cu mine... și ne-am despărțit. Urma să ne vedem... când ne întâlnim... Nu am stabilit nimic...
Seara aceea m-am tot gândit la ea... deja sufletul meu începea să vrea să simtă cât mai mult apropierea ei... Seara următoare am vorbit cu colegul... i-am spus despre ea, i-am spus tot ce știam și eu...
- Știi, am avut ieri o întâlnire... și am început să-i povestesc...
El se uită la mine, ochii-i sticleau...
- Deci așa se explică comportamentul tău schimbat din ultimele zile...
- Care comportament schimbat? Cum adică?
- Păi uite așa... erai mereu distrat, parcă voiai ca nimeni să nu vadă că înăuntrul tău se dă o luptă... o luptă între ceea ce erai până acum, un curtezan, un burlac convins, și un îndrăgostit...
Și sarcastic, adăugă:
- Love is in the air...!!!
- Eu? Îndrăgostit? Cred că glumești!!!
- Love is in the air!!!
- Stop teasing me!!! Eu? Să fiu îndrăgostit? Mai ales de o puștoaică! Ce, vrei să o iau de crescut? Mi-a ajuns una, mi-a ajuns Oana... acum am învățat să am preferințe...
- Ce preferințe?
- Ce preferințe? Simpatică, deșteaptă, complicată, altfel, să nu fie monotona, să fie dezghețată, să citească... să fie ca mine...
- Și Muza cum e? Dar să nu-i spunem Muza... Cum o cheamă?
- Andreea!
- K, și Andreea cum e?
- Pai... simpatică, deșteaptă, citește în prostie, dezghețată, nu e deloc monotonă...
- ...
- Hmmmmm... ouch!!! Eu? Îndrăgostit? De acum? Dar cu ce am greșit? Nu se poate! Nu se poate ca din toate tipele cu care ies, ea să fie cea care mi-a furat inima...
- De ce nu se poate?
- Pentru că... pentru că e prea mică...
- Tu știi ce e ăla suflet pereche?
- Da...
- ...
- Vrei să spui că ea e sufletul meu pereche?
- Nu am spus-o eu... Tu mi-o tot spui de vreo 15 minute...
- Dar...
- Nu mai fi așa... tu mereu îndepărtezi pe tipele de lângă tine... tu mă crezi că nu te-am mai văzut așa de fericit de mult timp? Oare de ce stai și te gândești, când te duci la net, cu ce să te îmbraci? Tu, care îți aruncai o pereche de blugi pe tine, dădeai puțin cu pieptenele pe cap și plecai? Oare de ce? Tu acum încerci din răsputeri să o alungi și pe ea de lângă tine... Pe motiv că e mică... Alt motiv mai pueril nu ai găsit? Nu-ți dai seama că e o atitudine de autodistrugere?
- !?
- Mi-ai povestit de multe întâlniri... de tipe ce voiau mai mult decât le puteai oferi tu: voiau dragostea ta... și le-ai îndepărtat... aici te respect! Nu-ți plăceau, nu ai vrut să abuzezi de ceea ce simțeau ele pentru tine. Nu ai vrut să le rănești. Dar le-ai îndepărtat mai întâi prin faptul că nu erau perfecte.
- Da. Doream perfecțiunea!
- Dar tu ești perfect?
- Nu sunt perfect, dar anumite părți din mine sunt excelente...
- Ha ha!!! Și la ele nu era la fel? Cum să vrei perfecțiunea dacă tu însuți nu poți fi perfect?
- Ai dreptate...
- ...
- Le-am alungat de lângă mine pe motiv că pot avea ceva mai bun... dar îmi dau seama că oricând se poate ivi ceva mai bun... și o să mă trezesc într-o zi singur...
- Nu singur... PÃRÃSIT... e mai rău...
- Mda...
- Să revenim la ... Andreea, nu?
- Da...
- Spui că e aproape perfectă... ce defect are?
- E mică... are 16 ani, e clasa a 9-a... e copilă...
- Deci singurul ei defect e că e mică... dar ia gândește-te... peste doi ani cum va fi? Dacă acum e perfectă din toate punctele de vedere în afară de fizic, cum va fi peste doi ani?
- ... perfectă?!
- Da!
- ...
- Ii dai acum cu piciorul... și o să o întâlnești peste vreo doi ani și o să-ți bagi unghia în gât că ai fost prost în urmă cu doi ani... o să se întâmple ca și cu Laura... O să fie blocată într-o relație, care din respect, sau din afecțiune, sau din obișnuință, moralitate, nu o să vrea să o încheie... și tu trebuie să aștepți să se încheie... și relația poate dura la nesfârșit... și poate că peste doi ani te va considera un laș că nu ai vrut să fie a ta la timpul acela... iar acum, când e perfectă, o vrei...
- Să știi că așa e... și ce trebuie să fac?
- Asta nu mă întreba... e de datoria ta... tot ce am făcut eu a fost să te ajut să-ți dai seama de sentimentele pe care le ai față de ea... Să te fac să vezi dincolo de ochelarii de cal pe care-i ai în diferite situații, atunci când vrei să te protejezi...
- Dar mi-e frică să acționez... ți-am povestit de Bruneta... tipa din Bartolomeu, care mi-a dat papucii, pe motiv ca nu sunt genul ei, după ce îmi dăduse toate motivele să cred că-i place de mine...
- Nu riști, nu ai de unde să știi... dacă nu încerci acum, de unde să știi dacă peste câțiva ani, când o vei vedea cu altcineva de mână, îmbrățișându-se pătimaș și sărutându-se, nu o să te întrebi “Oare aș fi putut să fiu eu în locul lui?” și nu o să regreți toată viața că n-ai acționat acum?
- Dar ți-am spus toate indiciile pe care le-am citit... mă consideră un tip super... inteligent, drăguț... și nu cred că le spune așa de dragul conversației... mi-e teamă să nu mă privească doar ca pe un frate mai mare, ca pe cineva de la care are multe de învățat...
- Dar poți să o înveți multe și iubindu-va... astfel vă completați unul pe altul... uite... după câte mi-ai spus, presupun că ai fi foarte fericit dacă o să ajungi să fie a ta...
- Știu că o să fiu fericit!!! Știu asta... dar nu știu despre ea... nu știu ce simte ea...
- De ce nu o întrebi?
- Să o întreb?
- Da... e cel mai bun lucru posibil... dacă stai așa întrebându-te ani și ani, fiecare având relațiile lui eșuate, când ceea ce căutați fiecare era chiar lângă voi... o să fie bine astfel?
- Nu...
- Aham...
- Dar... e mică...
- Deja mă enervezi...
- Nu mai... dar...
- Nici un dar... e perfectă? Am căzut de acord cu asta?
- Da...
- E ceea ce cauți tu de ani buni?
- Da...
- Atunci...?
- E...
- Să nu-mi spui iar că e mică... după câte am înțeles, nu e așa de mică cum o crezi tu...
- Nu... e... ceva nou... ce simt pentru ea nu am mai simțit nici pentru Bruneta...
- Știu... e prima oară când te văd așa... de asta am zis că “love is in the air”...
- Să știi... încep să simt... și eu... vreau să o văd...
- Mă bucur... mă bucur că ai reușit să lași pe cineva să intre în inima ta... ai o mulțime de oferit. Þi-am spus că ești cel mai fain tip pe care l-am întâlnit vreodată în viața mea... ești complex, ești Gemeni, cu tine pot vorbi orice, mă uimești la fiecare pas... și nu-ti zic asta ca să-ți dau încredere în tine... că știu ca și tu știi de ce ești în stare...
- Mda...
- Deci...?
- Deci... mâine o să-i scriu... aaaa... ți-am spus că i-am dat povestirea mea?
- Da...?
- Da... i-am promis că o să fie prima care o va citi... și prima a fost...
- Foarte bine... așa o să vadă și ea visele tale, modul tău de gândire... dar mie nu mi-ai dat-o să o citesc, nu?
- Ooops... am uitat!!!...
- :)))))
- O să ți-o dau și ție... când îmi trimite sor`mea manuscrisul celălalt de la Buzău...
- k.....
- Mersi mult... fără tine cred că aș fi pierdut-o și pe Andreea...
- Mă bucur că ți-am fost de ajutor... acum culcă-te, că mâine ai o zi ocupată...
- :))) mă simt ca acasă... :))) iar mă tachinezi...
- Normal, nu pierd nici un moment...
- Ești la fel ca mine...
- Normal, că doar de aia stăm împreună...
A doua zi mă duc la net... și primisem un mail de la Muza... conținutul era cam așa... îmi spune că sunt cel mai tare tip cu care a ieșit vreodată... am rămas trăznit... după discuția aia cu colegul, mailul ăsta a picat la țanc. Și i-am scris și eu... și i-am spus câte ceva și că voiam să ne petrecem ziua de sâmbătă împreună... dar nu a fost să fie... și am așteptat-o sâmbătă să vină pe mirc... nu a venit... am așteptat-o și duminică... și când să plec, a venit... am vorbit, i-am spus ce am avut pe suflet... dar ea nu a spus nimic... când am întrebat-o ce simte pentru mine, ea a spus că doar o dragoste imposibilă... dar trebuia să plec... și cam la asta s-a rezumat destăinuirea noastră... și eu am rămas la fel...
A zis că-mi scrie mail... și mi-a scris... 3 cuvinte... ca e mai bine să vorbim face to face... suna tragic... foarte tragic...” dar am așteptat să ajung în Brașov să văd un deznodământ… și după vreo alte două luni am aflat răspunsul: “Nu se poate!” și așa s-a terminat totul. Dar nu a durut prea tare, pentru ca mă resemnasem cu mult timp înainte.
Asta a fost Andreea. A fost încercarea mea de a ieși de sub carapacea în care mă izolasem, să nu ies niciodată, să nu fiu vulnerabil, să depind de cineva. A fost prima tentativă de a iubi. Nu știu dacă am iubit-o. Dacă ce simt acum pentru Ada e iubire, ce am simțit pentru Andreea a fost doar o pasiune? De ce? De ce zic acum că era doar pasiune când cu un an în urmă, cu exact un an în urmă credeam că ea este dragostea mea, că ea este Aleasa? Acum am învățat mai multe. Am învățat că o iubire înseamnă sacrificiu, probleme, compromisuri, dăruire, trup și suflet. Pe când ce aveam eu cu Muza au fost câteva întâlniri și discuții scurte, o pasiune platonică. Îmi plăcea de caracterul ei, nu-mi plăcea de ea fizic. Nu mă atrăgea din punct de vedere sexual. Era totul doar o chestie ce ținea de nivelul mental al ființelor noastre. Ne simțeam bine unul în preajma altuia, dar doar atât. Ne simțeam bine când vorbeam, dar nu voiam să fiu cu ea mereu. Era doar o pasiune care avea să pregătească ce am acum. O iubire așa cum am dorit: cu compromisuri, cu defecte, cu oameni normali care se iubesc trup și suflet, care se acceptă cu defecte și calități, nu numai o luptă intelectuală. Am văzut în ea un alter ego. Mă vedeam pe mine, și de asta încercam să mi-o apropii. Nu încercam să mă completez pe mine, voiam doar să mă dedublez. A fost o pasiune… destul de puternică, care mi-a smuls câteva lacrimi, dar DOAR o pasiune.





Capitolul 10

Pentru a scrie ceva care să miște și să rămână, se cere mai întâi să citești mult, să asuzi mult, să iubești mult, să plângi mult și, mai ales, să suferi mult. Fără aceasta, literele nu strălucesc, corzile nu vibrează, lacrimile nu răsar. – Traian Dorz –

I
mi aduc aminte de prima dată când a intrat să vorbim cu o adresă nouă. Pe messenger putea vorbi cu toți prietenii mei. Dar într-o seară mă apelează de pe o adresă nouă.

– Deci adresa ta o să fie asta de acum încolo?
– Da, asta numai pentru tine. K?
– Bine. O șterg pe cealaltă. Doar pentru mine? Cu ce ocazie onoarea asta?
– Așa, de ce nu? Așa vreau, să nu fiu deranjată cât vorbim.
– Hmm. :P Te iubesc, ți-am spus?
– Suntem numai noi și km de cablu. :-P. Te iubesc.
– Mă simt bine. Ahh... De mult nu m-am mai simțit așa…
– Da? Totul trece, trebuie doar să ai răbdare. Distanța e o problemă, dar... asta e deocamdată…
– Ai mâncat? Mănânci? Să pui mâna să mănânci, că nu vreau să te rupi… da?
– O să încerc. O să mănânc… să știi că paradoxal și mie mi-e foame…
– Cum “o să încerc”?
– De două ori pe săptămână. Asta am uitat să spun…
– Pune mâna și mănâncă.
– O să mănânc.
– Da? Să vezi tu când vii la Brașov. În fiecare zi ciorbă și felul doi… și le faci tu...
– Și marmota...
– He he, te șantajez… văd eu cum…
– Da` de conserve nu ai auzit?
– Îți tai porția din mine...
– Nu mă poți șantaja.
– Dacă nu te supui…
– Nuuuuuuuuuuuuuuuu…
– Și tu ca nimfomană te supui.
– O să mănânc…
– …că nu ai ce face… sunt bun la negociat?
– Gata, mănânc, dar fără felul doi. Nu ai negociat. Te-ai impus. E o diferență…
– :) De ce fără felul doi? Fără felul doi nu ai desert…
– Pentru că nu o să pot. Va fi prea mult și o să mă doară stomacul…
– Fără felul doi nu ai desert.
– Nu am spus fără desert…
– Pentru că eu fac regulile pe teritoriul meu.
– Am spus FÃRÃ FELUL DOI.
– Fără felul doi nu ai desert.
– CU DESERT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Ultima ofertă de a te ține în brațe când înveți.
– Doar dacă mănânci felul 2… De ce șantaj? Nu ești în poziția de a șantaja…
– …Și o să stau peste tine fără să te las să înveți.
– Nu ai dreptul…
– Nu? Bine că ai tu! De ce nu am dreptul?
– Pentru că eu fac regulile și eu zic NU.
– De ce ?
– Eu sunt cocoșul…
– Ai pene? Nu! Așa că…
– Nu... fulgi.
– Nu ești cocoș… urâtule… galinacee ce ești.
– Cu două picioare și aripi.
– Da, așa …
– Daca beau redbull […] Știi, Ada, noaptea aceea prima a fost decisivă… nu știu ce a fost în aer…
– Spune…
– Dar m-am îndrăgostit de tine… și nu știu…
– Te iubesc… ce nu știi?
– De obicei nu fac asta… știam că ești din Iași și nu mă aruncam așa… dar am simțit asta și m-am aruncat… și m-ai prins… ce făceam dacă nu mă prindeai?
– Nu o să te las să cazi…
– Să nu mă lași! Da?
– Nu mă cunoșteai…
– Știu... și iubeam o prezență virtuală... și te-am sunat... Ceea ce nu am făcut de când aveam mobil…
– De ce ?
– De ce te-am sunat? Nu știu. Știi, când te-am sunat, Gabi m-a văzut și m-a întrebat “ce faci mai? Suni?” eu am zis “Da. De ce?” “Ai dat de bani?” “Nu mai... dar tipa asta merită…” și te-am sunat... Nu știu, așa am simțit. Și mă bucur pentru asta. Cred că dacă nu făceam pasul ăsta, nu ajungeam unde eram acum.
– Aș fi vrut să vorbim lucrurile astea când am fost acolo…
– Tu nu-ți făceai curaj să mă suni… o să le vorbim...
– Dar timpul a fugit atât de repede…
– Așa e… trece repede… oricum, o să avem timp.
– Mi-era nu știu cum să te sun… te iubesc …
– Și eu te iubesc...
– Și vreau la tine…
– Și nu vreau să trăiesc fără tine...
– Știi cum mi-am imaginat căsătoria mea? Pe Marele Canion, cu porumbei albi și coloane grecești… visez… nu toate visele devin realitate…
– Cine știe ce ne va rezerva viitorul. Tot ce știu… e că va fi cu tine… sau deloc…

Sunt clipe de nedefinit acelea în care două suflete își vorbesc într-o limba ce nu poate fi înțeleasă decât de ele, când tace tot ce e omenesc, iar ele se unesc tainic pentru viața acestei lumi.

… sunt doar părți din discuțiile ce le aveam aproape în fiecare zi. Părți din noi, părți din iubirea noastră. Câteodată mă gândesc cât de selectiv poate fi creierul nostru. Al meu, în primul rând, este foarte selectiv. Nu îmi aduc aminte bine chestii din copilărie, decât foarte puține. Cred că nu m-a impresionat niciodată nimic atât de mult încât memoria mea să facă sacrificiul de a-l stoca într-unul din milioanele ei de sertare. Cred că pentru mine vârsta la care nimic nu mai miră a început cu mult mai devreme. Cineva spunea că un copil este o insulă de curiozitate într-o mare de semne de întrebare. Mă gândesc dacă eu am putut să fiu așa vreodată. Marea majoritate a amintirilor mele sunt reconstituite din spusele părinților mei și ale surorii mele. În afară de unele întâmplări cu sora mea și chestii ce le făceam când eram mic, năzbâtii de copil naiv și nebunatic, nu îmi aduc aminte prea multe din viața mea înainte să ajung la facultate. Pot spune chiar că adevărata mea viață a început când am ajuns singur în Brașov și a trebuit să o iau de la capăt, într-un oraș străin, în care nu cunoșteam pe nimeni, în afară de gazda la care stăteam. Încetul cu încetul am început să-mi fac un cerc de prieteni și așa am experimentat unele lucruri care mi-au mai scăzut nivelul înalt de visător melancolic pe care îl afișam și îl simțeam. Am simțit ce înseamnă să ai un prieten adevărat, am simțit fiorii, cu adevărat, ai unei pasiuni, cum e să fii mințit, cum e atunci când îți sunt înșelate așteptările, visele… cum e atunci când trebuie să îți câștigi de unul singur existența. Cum e să te zbați pentru o idee sau pentru ceva ce e aproape de sufletul tău. Cum e să înfrunți realitatea cu un suflet de visător. Crede-mă că doare, cititorule! Doare să știi că lumea, așa cum ți-o închipuiai tu, nu exista decât acolo, în mintea ta, în creuzetul acela de vise, al cărui rol care e? Acela de a creea iluzii? De a ne hrăni speranțele cu vise care poate vor deveni oarecând realitate sau care poate vor rămâne doar o ceață densă în care te pierdeai când nu voiai să ajungi niciunde? Care e rolul lui? Să coordoneze activitățile corpului nostru? E un criteriu de diferențiere? E mai deștept un profesor universitar de matematică decât un nebun care în criza lui extatică a desenat un singur tablou genial? E mai deștept un profesor de literatură decât un scriitor mediocru care în toată opera lui a scris doar o frază celebră, care a circulat pentru un timp mai lung sau mai scurt pe buzele tuturor? Ce ne face pe unii mai deștepți decât alții? Ce ne face pe unii mai visători, mai boemi, mai de încredere decât alții? Ceea ce avem în minte? Ceea ce am realizat până acum? Ceea ce vrem să realizăm poate mâine, dacă vom avea condițiile necesare? Există oare un singur răspuns irefutabil la această întrebare?

Cât de singur mă simt când intru în odaie și aprind lampa... totul e așa cum l-am lăsat: hainele pe pat, cărțile pe masă, scaunul pe jos... nu e nimeni să mă aștepte. Același miros de care m-am săturat... un miros al singurătății, lipsit de parfumul tău, de dulceața buzelor tale, de albul sânului tău... mă simt atât de singur... tu ești UNDEVA iar eu sunt AICI. E prea departe, și mi-e silă să tot caut... așa că aștept, te aștept… sper... visez ca într-o zi să vin, să intru în odaie, să aprind lampa, și să te găsesc dormind în pat... cu cărțile pe masă, hainele pe scaun, și să te sărut pe frunte și să dorm lângă tine… și nu o să mai fiu singur... că știu că de oriunde vin, și oricând, tu vei fi acolo așteptându-mă... mereu, în același loc, întotdeauna la fel, și pentru totdeauna... că mi-ai promis... vom fi mereu împreună... într-un fel sau altul... și nu vreau să mai visez...

Să te trezești dintr-o dată, într-o cameră, singur, înconjurat de străini, cu perna în brațe, pe întuneric, uitându-te speriat în fiecare colț și întrebându-te ce cauți acolo. Trezindu-te noaptea cu lacrimi în ochi pentru că ai avut un vis în care ți-ai amintit de ceva ce în urmă cu câteva zile puteai strânge în mână sau lua în brațe. Să te trezești dimineața gândindu-te că poate astăzi va fi altfel, va fi mai bine. Realitatea e crudă. E crudă nu pentru că așa a fost data și pentru că noi trebuie să ne supunem, ci pentru că noi am ales-o să fie așa, pentru că noi o facem, prin deciziile și prin compromisurile pe care trebuie să le facem zi de zi. Să ne gândim, de pildă, prima decizie pe care a trebuit să o ia omul: să muște sau nu din măr? Era prima decizie cu care s-a confruntat firea omenească. Să fie ca Dumnezeu sau să rămână așa limitat cum era? Era fericit, avea tot ce își dorea, avea o femeie lângă el. Avea ce manca și se simțea bine în mediul în care era pus. Era fericit, dar de ce să nu fie și mai fericit? Asta a fost prima decizie pe care a trebuit să o ia și a luat-o în funcție de ce spunea inima sa. “Să fiu mare” și-a spus Adam, “așa că mușc!”. Apoi au intervenit altele: copiii, lucrul pământului, probleme, casa. S-au format națiuni și popoare. Lumea s-a dezvoltat, dar de fiecare dată, a trebuit să lase ceva în urmă. Războaie pentru dominație, cu pierderea a mii de vieți. Progres și civilizație, cu pierderea a mii de resurse, și poluare. Fiecare decizie a influiențat în bine sau în rău mersul istoriei. Care a fost scopul? Să fim fericiți, să ne fie mai bine? Să ne uităm în momentul prezent. Oare ne e mai bine? Cu atâtea chimicale în noi și cu atâta mizerie în plămâni și în sânge? Ce înseamnă societatea noastră? Ce înseamnă societate? Un grup de oameni care au interese comune și care prin puterile unite luptă pentru drepturile și bunăstarea proprie – bunăstarea societății. Cine mai trage acum pentru bunăstarea societății? Cine mai luptă pentru aproape? Poate doar câteva mii de oameni care încă se mai pot numi oameni. Restul tragem pentru binele propriu, călcând peste orice ne iese în cale și care nu este conform cu țelul nostru. Uităm că trebuie mai întâi să ne uităm în sufletul nostru și să ținem întotdeauna cont de el când trebuie să facem un pas. E ceea ce ne-a mai rămas din toate calitățile care ne fac oameni. Rațiune, sentiment și voință. Câteodată, unele primează și ne duc pe căi dezastruoase.
De ce am fost atât de pesimist în rândurile de mai sus? Poate pentru că acum câteva seri am visat că era să mor? Că aflasem cumva că peste 24 de ore trebuia să depun armele și să mă întorc la vatră? Poate de asta sentimentul unei vieți lipsite de sens mă deprimă în momentele astea. Poate că aș fi fost distrus, dacă în suflet nu aș fi avut o iubire atât de mare și visuri atât de puternice, și dacă nu aș fi avut lângă mine pe cineva care să mă asculte și care să îmi ofere poala ei în care să îmi plec capul, cu toate ca uneori o simt la sute de kilometri depărtare. Asta ne ține pe noi în viață: să știm că undeva, poate aproape sau departe, cineva, ne așteaptă oricând și oriunde. Să știm că orice ai face și orice s-ar întâmpla cu tine, cineva va fi întotdeauna acolo să te primească cu brațele deschise, indiferent dacă este familia, prietenul sau iubita. Fiecare ne încredințăm visele cuiva și îi cerem să aibă grijă de ele. În ele e toată speranța noastră și toată puterea noastră de a continua…
În discuția de mai sus, îi ceream Adei să mănânce. Un surâs mi se așează pe față când îmi aduc aminte de clipele acelea. Mi se părea ciudat la început că mânca doar banane și ciocolată. Era doar pielea și osul. Și încă mai trăia. Era ciudat. Ființa aceea trăia doar din prăjituri și din muncă. Nu știu cum putea să reziste. A luptat atât de mult pentru a se menține în facultate și mult mai sus peste linia de plutire, încât mâncatul a devenit “o activitate inutilă și o pierdere de timp”, după cum ea bine subliniase. Așa că eu încercam să îi impun să mănânce, deoarece în ritmul acela, în câtva timp, voi mai fi putut strânge în brațe doar un spectru osos. Încercam să o fac să înțeleagă că sănătatea ei este în primul rând importantă, și apoi vine restul.

Coborând treptele visului și mânat din spate de vântul desperării, mi-am dat seama că nu are rost să mai visez. Sunt prins în mrejele propriei mele fantezii. Sunt o poveste de copii, cu zâne bune și Feți-frumoși. Aceeași poveste repetată la nesfârșit. Aceleași roluri, diferiți actori. Aceeași recuzită, același decor. O poveste ce nu merită a fi povestită deoarece își pierde misterul. E o poveste fără de povestitor. Visam la o poveste de iubire. Visam la un decor. Același decor, povestea era alta. Asta ca să nu mă plictisesc. Visam și nu-mi mai păsa de lumea din jurul meu. Visam o realitate. Cel puțin așa era pe atunci. O realitate ce-mi ocupa visul. Sau era invers? Acum îmi dau seama că da. Dragostea nu există. Dragostea e o scorneală de bijutier. Iubirea e un vis al celor ce se plictisesc de viață și vor să schimbe ceva. Iubirea e un vis frumos, care e frumos doar pentru că durează puțin. Dar unde e farmecul? De ce-mi place să visez? De ce mă îmbăt cu apă chioară? Când pot face ce fac ceilalți? Când pot trăi indiferent și nestatornic? Dar nu pot. Sunt un visător convins. și nu pot trăi altfel. Iar dacă o să mor vreodată, o să mor când o să dau fața cu realitatea... și nu o să suport. Ca o pasăre cu aripile frânte, ca un cântec de lebădă. Sunt un ultim strigăt al unei ultime lebede, al unei ultime iubiri ce-și caută aleanul.

“Pe lista persoanelor pe care le iubesc, eu ocup primul loc”… într-o discuție de mai sus am regăsit cuvintele astea. La momentul acela m-au durut îngrozitor. Mă uitam la monitor și nu-mi venea să cred că poate spune Ada așa ceva. Încă mă dor cuvintele astea, pentru că încă nu sunt sigur dacă prioritatea s-a schimbat. Încă nu sunt sigur dacă ceea ce vrea cu adevărat e iubirea noastră sau dacă la un moment dat va fi în stare să facă un compromis și ascultându-și inima, nu numai mintea. Știu doar că atunci, în seara aceea, a fost prima dată când mi s-a făcut frică, prima dată când cuvintele ei au intrat în mine ca niște gheare și mi-au sfâșiat inima. Au încercat să dărâme tot ce era în curs de înălțare, tot ceea ce inima mea încercase să consolideze și să eternizeze. Dar am fost uimit cât de puternică era atunci dragostea, încât am reușit să trec peste asta. Nu imediat, ci în timp. Și s-a făcut din ce în ce mai puternică. Dar cuvintele acelea încă mă mai bântuie. Până în momentul când va face gestul care să îmi confirme odată pentru totdeauna că nu are de ce să îmi mai fie frică, că va fi alături de mine trup și suflet pentru eternitate.

– Reao!
– De ce mă tachinezi? Eu sunt rea? Demonstrează!
– Să demonstrez? Nu m-ai lăsat să te țin lângă mine și să nu te las să pleci…
– Nu s-a putut. Chiar nu se putea să mai stau. Te rog să mă înțelegi. Când e posibil, stau... când e școala, nu se poate. Te iubesc. Poate nu ai vrut cu adevărat să stau, poate ne-a speriat pe amândoi relația… pe mine cel puțin…
– Te-a speriat? De ce? Și cum să nu vreau să mai stai?
– Nu știu…
– Atunci de ce mă uitam ca prostul după tren? Și de ce vreau să vii iar și să stai cu mine fără să pleci?
– Nu știu… nu am spus că nu vrei… am spus că m-a speriat… parcă te cunosc dintotdeauna …
– Și de ce să te sperie asta?
– Senzația aia de perfecțiune pe care o asociezi totdeauna cu efemeritatea… nu știu… chiar vorbeam cu Murake și spunea că nu ar fi avut tupeul să plece și că unele lucruri se întâmplă fără să le poți controla. Trebuie să le trăiești… îți sunt oferite… nu știu… te iubesc…
– Și eu te iubesc…
– Știu…
– Și mă bucur că ai venit… mi-am dat seama ce e fericirea… și vorbesc serios… sunt fericit… și nu știam ce e aia...
– Me too… I`M SOO HAPPY…
– Tu mai lipsești… dar știu că mă iubești și asta îmi aduce alinare… și că odată și odată o să fim nedespărțiți.
– O să fim nedespărțiți. O să ajung la tine, o să te iubesc totdeauna…
– Ce zic cei din jurul tău în legătură cu noi?
– Toți au spus că nu-s normală. Doar Cip și Alina, Claus și Mike țin la mine. Sunt fericiți când mă văd atât de teenager și fericită și... eu… Ada pe care ei au cunoscut-o de la început… în rest nu mă interesează. Colegele mele mă… condamnă. Cică-s nebună… cum am putut? Câtă nesimțire… dar sunt fericită… și chiar nu-mi pasă.
– :P Te iubesc… la mine e mai nașpa… mie îmi spun să nu mă încred în tine… că nu e iubire… că mă folosești… așa zic unii. Doar prietenii apropiați sunt cu mine… și mă înțeleg și mă susțin.
– Cum te folosesc? Ce-ți folosesc?
– Că mă folosești să te răzbuni pe Ionuț…
– Ce-ți folosesc? Fii serios! Și ajungeam la Brașov pentru asta?
– Știu, dar nu cred…
– Sunt în Tudor, unde e full de băieți… și aici îl și vedea. Suferea mai mult… la naiba… mă seacă. Oricum nu pot să-ți cer încredere totală.
– Am avut o discuție aseară cu colegii de cameră. Nu fi supi. Am vrut doar să îți spun. Þi-am spus că am încredere în tine, nu? Totală… ți-am acordat-o.
– Nu pot să-ți cer să mă crezi pe mine și nu pe ei. Eu sunt doar “aia de pe net”… nimic mai mult… scuze că nu-s o balerină…
– Te iubesc…
– Și eu te iubesc mult de tot.
– Vreau doar să le demonstrăm că ne iubim… lor… dar nu știu dacă contează asta… cei apropiați mie doar mă tachinează...
– Și pe mine…
– Dar mă susțin…
– E bine. Să ai grija de tine, promise?
– Da…
– Acum trebuie să plec. Am sărit din blugi… m-am îmbrăcat cu ceilalți.
– Aham.
– Îmi iau un ceva pe mine… Te iubesc.
– Du-te… și visează-mă frumos.
– Nu-mi găsești tu mănușile? K. Te iubesc mult și plec acum… te iubesc… nu știu dacă o să dorm… o să te visez oricum. Pa iubire!
– Pa iubire }{ Muah!

La începutul relației noastre nimeni nu era de acord, nimeni din prietenii noștri. Fiecare din ei era suspicios. Ne cunoscusem printr-un mesaj și ne-am îndrăgostit atât de repede. Fiecare aveam de înfruntat distanța și absența celuilalt, dar pe lângă asta, mai trebuia să facem față și ironiilor și “sfaturilor” celor apropiați nouă. Nimeni nu credea că ne iubim atât de mult încât să facem să se anuleze 500 de km. Cred că am reușit să le demonstrăm că, dacă vrem cu adevărat, tot universul conspiră la înfăptuirea visului nostru. Trebuie doar să credem... e de ajuns… Speranța a ieșit ultima din Cutia Pandorei.

– Și aseară am intrat în panică…
– De ce ai intrat în panică?
– Așa… M-am trezit pe la 3…
– Așa...
– Și începusem să mă întreb de ce nu ești lângă mine. De ce ? Eram disperată.
– Pentru că mă iubești… offfffffffff, cât pot să te iubesc…
– Nu știu, a fost destul de nașpa. Voiam la tine.
– O să ne putem obișnui… și eu... nici nu-ți imaginezi cât vreau... oricum, mai mult ca tine… :) și distanța asta ne omoară…
– Nu mă mai trezesc în viața mea la ora aia. E nașpa… Nu vrei mai mult ca mine. Te-ai gândit că poate e aceeași necesitate la amândoi? De ce unul mai mult ca celălalt? Urâtule!!!!!!!!!
– Pentru că am vrut să fiu iar rău… azi am mers prin oraș. Pe la vreo 7 juma’ am plecat spre net și voiam să te chem…
– De ce fără mine?
– Aproape de net am primit mesajul tău și am plecat mai departe… am fost de-am luat pozele… am trecut prin parc. M-am oprit pe banca noastră…
– Banca e tot acolo?
– Era noapte…. doar luna se vedea… era totul alb… frumos… și pe “după ziduri”… și apoi am ajuns la net…
– Și ce mai lipsea?… Mă ucizi… vreau la tine…

Frumoase timpuri! Fermecătoare amintiri! Dulce neliniște! Fericită imagine! Voi ați înfrumusețat existența mea secretă cu încântările iubirii. – Kierkegaard –

Sunt momente, ca cel de sus, în care simt că inima mi-o ia din loc și în care nu mai am nevoie de nimic, decât să o țin în brațe și să o strâng cât mai puternic. Să o sărut și să o simt aproape. Sunt nespus de fericit când simt cu adevărat ca mă iubește și că vrea să fie cu mine. Pur și simplul fapt că s-a trezit în toiul nopții și că era disperată că de ce nu eram lângă ea, mă face să simt că mă iubește din toată inima. Sunt momente când nu ai nevoie de o îmbrățișare, sau de un sărut, sau de un fapt. Pur și simplu câteva cuvinte te fac cel mai fericit om de pe planetă. Sau dacă nu cel mai fericit, te ridică undeva deasupra tuturor celor superficiali și te trezește la viață și îți demonstrează că ceea ce ai visat, de când ai pus piciorul pe prima treaptă și ai intrat în lumea viselor, se poate împlini.
In altă discuție îmi spune “Mi-ar plăcea să ne iubim și greșelile fără să fie necesar să ne schimbăm, să ne iubim așa cum suntem. O să vedem cum va fi când vom sta împreună. Sunt... nu știu… mi-e cam teamă… sunt sărită câteodată… dusă cu pluta. Dacă am chef să ies la 3 noaptea, ies. Sau să plâng fără motiv, aia fac. Să te țin în brațe… nu știu… plâng mult, în general la piese, fără să am ceva special. Numai că mi-e greu să mă obișnuiesc cu modul ăsta de a fi privită. În genere sunt Ada și îmi cunosc limitele și perimetrul în care mă pot manifesta. E straniu să mă lași așa… te iubesc… dar... nu sunt obișnuită cu atâta libertate de comunicare, să fac parte din tine. Asta e iubirea. Să mă lași în sufletul tău. Pot iubi, ți-am mai spus, fără să cer ceva în schimb. Acum e altfel… e frumos… e aproape perfect… să iubești și să vrei totul. Vreau totul, să fim mai aproape, lipiți, nu la km depărtare. Ajung la tine și mă lipesc. Totdeauna iubirea învinge. Asta îmi place să cred. Aș vrea să se întâmple mai repede. Să nu mă mai terorizez cu... stau trei zile, plec, mă întorc... poate peste două săptămâni. Vreau să mă trezesc lângă tine. Tu oricum ești mai matinal. Să adorm lângă tine fără să-mi pese că au trecut săptămâni, luni, ani. E… Am tren mâine, pot veni? Câteodată vorbesc cu Ralu și aseară mi s-a pus pata. Ce, că eu vreau la Marius la Brașov. Că plec, și Alina mi-a spus: stop! Examenele. Ca să nu mai am probleme și după, stau cât vreau… dar eu vreau tot timpul… cred că săptămâna viitoare va fi cea mai lungă din viața mea… și după ce o să pleci de la net o să-mi se pună pata iar. Aeriană mai sunt în ultima perioadă. Îmi place să fiu îndrăgostită”… “Acum e altfel, e frumos, e aproape perfect”… să fii conștient că ceea ce simți e ceea ce ți-ai dorit de veci, să simți că cel lângă care ești e cel pe care ți-l dorești mereu aproape. Să simți atunci când două, trei cuvinte îți străpung urechile și ajung direct la inimă. Să simți când iubita are nevoie de tine și să simți în ochii ei când are nevoie de o îmbrățișare sau de un sărut. Să simți că ceea ce spune e din suflet și să poți simți că este în fața ta când spune “te iubesc” de la sute de km depărtare. Iată iubirea adevărată. Nu ai cuvinte să o descrii, dar o simți prin cuvinte, prin gesturi, prin priviri, prin fapte. Și mai ales o simți într-o îmbrățișare și într-un sărut.

– Oare vom rezista, Ada? Oare vom putea trece peste 500 km?
– Daaaaaaaaaaaaa!!!! De ce vorbești așa?
– Nu mai pot… tu știi cât doare?
– Învingătorul este totdeauna o parte a răspunsului. Dar tu simți? Crezi că la mine e roz? Doamne, vreau la tine.
– ești singura tipă pe care o iubesc fără nici ... nu știu...
– Ce e...?
– Te iubesc… și simt… așa cum nu am simțit pentru nimeni…
– Dacă simți vreodată că nu vei mai putea rezista, să mă anunți, te rog.
– Nu reușesc să stau câteva secunde fără să mi te închipui, fără să te ating… în minte, fără să-mi imaginez vocea ta… știi… aseară am luat perna în brațe și miroseam plapuma… păstra încă mirosul tău… am lăcrimat… cu capul în plapuma…
– O să fie bine… suflete tari… îți amintești?
– Te țineam în brațe și plângeam ca prostul.
– Nu plânge… o să faci riduri…
– Nu știu dacă pooooooooooooootttttt… nu contează…
– Încearcă. Posibilul este totdeauna limitat.
– Nu mă bate cu armele mele... nu e drept…
– Nu crezi că e o provocare a limitelor noastre?
– Nu vreau să-mi testez limitele… doare...
– Știu.
– Și doare că știu că nu pot face tot ce-mi doresc…
– Simte-mă!
– Știi, nu eram tipul care să-și dorească ceva cu ardoare… dacă nu era posibil, își lua jucăriile și pleca…
– Nu?
– Acum vreau cu ardoare totul... e prima dată... până acum nu-mi doream lucruri pe care știam că nu le pot avea…
– De ce?
– Mă limitam în propriile mele gânduri și îngrădiri, pentru că știam că dacă nu ajungeam să am… o să sufăr.
– Sweet november…
– Și nu voiam asta. Þi-am spus că sunt o persoană optimistă…
– Știu…
– Și nimeni nu m-a văzut o dată trist…
– Nu poți renunța la asta.
– Doar cei din jurul meu care îmi sunt apropiați…
– Nu fi trist...
– Și puțini care știu să vadă dincolo…
– Poți fi supi și melancolic dar nu trist.
– Puțini știau că sub un zâmbet pe care îl afișam de fiecare dată, cu care dădeam speranță altcuiva, se ascundea… se ascundea o inimă care plângea… și durea mai tare… am adormit plângând aseară…
– Trebuie să fii deschis.
– M-am trezit cu ochii roșii…
– Me too. La mine nu arată roșii. Sunt obișnuită cu lacrimi. E ...
– Nu meriți să plângi…
– Te iubesc…
– Te iubesc și nu vreau să mai plângi niciodată, nici măcar de bucurie…
– Nimeni nu merită asta. Vine de la sine. Știi cum e? Mă așez într-un colț de pat cu perna în brațe, închid ochii… încerc să nu plâng, dar pur și simplu lacrimile vin peste toată ființa mea… și așa adorm…
– E greu...
– Și mă trezesc…
– Am fost mereu tare… dar acum nu pot... sufletul meu a reușit să depășească rațiunea și să o supună… și nu mai pot gândi…
– Acum sunt tristă!…
– Fac doar ceea ce simt…
– Papă ciocolată.
– Nu pap cioco... deja sunt o namilă de om…
– Măcar când o să vin? Te rog…
– Acum mănânc toată ziua... mă duc, mă plimb, și încerc să retrăiesc fiecare moment, fiecare sărut, fiecare pas făcut împreună…
– Și locurile au rămas aceleași?
– Au rămas la fel.
– Sau lipsesc eu ?
– Numai noi suntem departe…
– Vreau în parc, vreau peste tot, cu tine, și la “7 scări”…
– Nu contează unde să fiu... numai să fiu cu tine…

Într-o zi am avut o discuție cu Ionuț, care mă cam pusese pe gânduri. Îmi spusese că mereu plânge și că se închide în sine. Mă durea că suferea, așa că am vrut să o pun să aleagă, pe cine iubește și cu cine vrea să rămână. Am vorbit cu ea și am încercat să-mi pledez iubirea…

– Știi ce este iubirea? mă întreabă el. Eu înțeleg iubirea prin fapte. Atunci când te uiți în spate și vezi ceva, apoi când te uiți în urmă și vezi că este totul distrus. Am fost cu Ada 4 ani, am avut un locușor a nostru, tu nu știi prin ce am trecut. Câte am depășit împreună nu pot să-ți enumăr. Tu nu știi nimic. Asta nu pot să-ți spun. Tu nu poți să o ții în brațe, nu poți să o mângâi, de unde știi că nu am ținut-o în brațe? Tu o cunoști din decembrie. Trebuie să înțelegi. Că ceva în sufletul ei îmi aparține. Ea este o fată care nu o să spună niciodată ce este în sufletul ei. Dar simt că ceva între noi s-a putut rupe și că acest ceva se poate repara. Știu mai bine decât tine ce-i place, știu mai bine decât tine să o alint. Tu nu știi decât să bați câteva taste. Eu sunt aici. Eu văd ce simte acuma. Ea este imuna acuma. Ea are nevoie de sprijin aici, nu pe net. Dacă are o problemă, tu nu o să poți să o mângâi pe net. Tu ești nou, nu știi nimic din ce este în sufletul ei. Poate nici eu, dar știu mai multe…

Poate că așa era. Poate că știa mai multe, poate că în patru ani de zile înțelesese că Ada avea nevoie de unele lucruri. Dar nu a fost îndeajuns de motivat să i le ofere. După cum îmi spunea Ada mai târziu, când și-a dat seama Ionuț că Ada voia să fie ținută în brațe, să fie iubită, să simtă acest lucru, deja era prea târziu, deja o pierduse. De fapt, o pierduse cu mult mai înainte. Au fost perioade în relația lor în care Ionuț jucase un rol pasiv, de observator. Perioade în care Ada avea probleme și lui aproape că nu-i păsa, sau că trata totul cu superficialitate. Dar prea târziu și-a dat seama că avea nevoie de cu totul alte lucruri decât de ceea ce avea de oferit. El era acolo să o strângă în brațe, să fie acolo când avea ea nevoie, dar acum nu mai conta. Acum nu mai însemnau nimic toate astea. Spunea că nu pot să o mângâi pe net, de la depărtare. Nu era așa. Doar prin simplul fapt că ne auzeam sau că ne vedeam pe net, deja ne simțeam mai bine și eram fericiți. O vorbă de alint, o tachinare, un cuvânt spus din suflet, o clipă de tăcere ne făcea să ne simțim mult mai bine, și ne simțeam unul lângă altul și treceam totul mult mai ușor. Și începusem să o cunosc, să mi se destăinui. Și am început să o cunosc poate la fel de mult cât reușise el să o cunoască în patru ani de zile. Dar eram distrus. Aceste cuvinte mă dureau. Smulgeau din mine parcă bucăți de suflet. A trebuit să vorbesc iar cu Ada și să îi cer să aleagă. Așa nu mai putea continua. Era prima dată când mă îndoiam că nu simte nimic pentru el. Era disperat și cuvintele lui dureau. Voiam să aleagă, voiam ca suferința asta să dispară, voiam ca triunghiul să se fărâmițeze și să fie doar doi, indiferent care, numai să fie ea fericită. Asta îmi doream… asta doream în iubirea asta. Să fie fericită, indiferent alături de cine. Dacă îl iubea pe el, dacă se simțea fericită alături de el, și eu simțeam asta, atunci era alegerea ei și i-o respectam. Nu avea rost să continuăm masacrul ăsta continuu. Așa că i-am cerut să aleagă pe cel pe care îl vrea lângă el.
De-aceea prin mulțimea ghiftuită
De râsul plămădit de mine însumi
Deși trecând cu fruntea încrețită
Eu râd ca nu cumva să-mi aud plânsu-mi.
– Ștefan Petică –

– Dincolo de aparenta realitate, există o lume a sentimentelor și trăirilor intense, de unde ne extragem esența continuității pentru a putea supraviețui obstacolelor vieții. Poate cea mai puternică armă împotriva răutăților adânc înrădăcinate în inimile oamenilor este copilăria. Inocența care însoțește această vârstă surprinde mereu prin surâs și candoare. În sufletul unui copil e atât de multă speranță și dragoste încât rănindu-l, i-ai omorî surâsul. Sunt un copil și mă simt un norocos pentru că viața mi-a dat poate prea multe șanse și nu întotdeauna le-am valorificat la superlativ. Privesc de jur împrejur la ceilalți copii. Atât de mult potențial zace în inocență, încât am putea reclădi o lume a zâmbetului veșnic și al păcii interioare.
– Vreau să rămân copil…
– Copiii au felul lor de a vedea lumea și sunt singurii cărora nu le este frică de viitor. Își zidesc fericirea pe visuri iar poveștile în care binele învinge răul fac parte din realitatea lor. Toate gândurile mărețe, toate invențiile cu adevărat importante au izvorât din sufletul unui copil care a visat să-și depășească condiția și să impresioneze lumea demonstrând astfel că evoluția societății depinde de ambiția visului unui copil. Sunt copii care trebuie să lupte pentru apărarea propriilor drepturi, copii pentru care dragostea înseamnă atât de mult tocmai pentru că le lipsește. Acești copii au nevoie doar de o șansă pentru a-și demonstra valoarea. E atât de greu să ajungi la sufletul unui copil, însă e o aventură care merită într-adevăr trăită. Copii detectează artificialitatea, minciuna și egoismul, oricât de mult ai încerca să-ți maschezi atitudinea. Merită să lupți pentru a câștiga încrederea unui copil, căci inima lui e mai prețioasă decât o comoară, mai fragilă decât o floare, mai bogată decât întreaga avere a lumii. Copiii ca și mine sunt prețioși și merită să fii alături de ei mereu.
– Simt…
– Vreau să lupt pentru iubirea asta și vreau să știi că te iubesc din tot sufletul.
– Știu asta. Me toooooo!!!
– Lumea în jurul meu spune că nu merită să fac asta, că nu ține…
– O să țină.
– Dar am lacrimi în ochi… nu mă întrerupe… pls…
– Dacă suntem destul de puternici să transformăm visele…
– Nu am crezut niciodată că pot să iubesc așa… că pot vreodată să devin sclavul unei iubiri, al unei femei… tu ai reușit asta. Ai făcut din mine ceva ce nimeni nu a mai făcut… și dacă nu te vei putea bucura tu de asta, nu se va mai bucura nimeni niciodată… pentru că nu voi mai iubi niciodată… că nu mai vreau… nu e o amenințare sau un ultimatum să te fac să mă alegi pe mine… nu sunt așa… vreau doar să știi cât de puternică e iubirea… pentru că… nu pot trăi fără tine… poate că nu sunt acolo să îți ofer un umăr pe care să plângi… poate că nu sunt acolo să îți ofer o mângâiere când ai nevoie, să te sărut de “Noapte bună” sau să te sărut de “Bună dimineața”…
– Știu că asta ai vrea și înțeleg… o să fie bine…
– Nu mă întrerupe, pls… el e acolo… e bine… dar nu te merită… tu ai zis că nu te merită… am avut trei zile de vis. Þi-am spus de Mihaela, prietena lui Mihai, că e singura care mă citește. Azi dimineață nu știu cum veni vorba, și m-a întrebat ce e cu mine, că nu mă văzuse așa de îndrăgostit ca în weekend-ul trecut, și ca să fiu atent, să nu mă doară… dar deja mă doare… mă doare că nu ești lângă mine… că suntem departe… că intervine mereu câte ceva între noi… și că viața e destul de crudă pentru amândoi… și nu vreau să te pierd... pentru că ceea ce avem e perfecțiune pentru mine… nu mai vreau altceva... mi-a zis ca să nu îmi fac speranțe prea mari, ca dacă o să cad, o să cad de foarte de sus, și o să mă doară mai tare… chiar foarte tare. Dar am zis că nu contează, am zis “carpe diem”… ce urmează nu vreau să mă gândesc… și mi-a zis că asta chiar contează… și... știi... am fost mereu un tip rece… și mă rugam acum doi ani să iubesc și eu… să sufăr… dar să știu cum e să iubești… și am avut asta… am iubit și am suferit… apoi am adresat o rugăminte cerului… să mă lase să iubesc și să fiu și iubit… și te-am întâlnit pe tine... am lăsat totul pentru tine… mi-am lăsat și prietenii... toți… când vorbesc cu tine, nu mai am nevoie de nimic… de nimic… știi… dacă tot ceea ce a fost între noi nu contează nimic... îți dau voie să pleci… dacă iubești pe cineva dă-i drumul… dacă se va întoarce, înseamnă că te-a iubit cu adevărat… nu vreau să te las să pleci… dar dacă voi fi nevoit… o să închid ochii… nu pot… nu mai văd ecranul… dacă va fi nevoie…
– … Te iubesc!
– O să te las să pleci… dar… nu o te uit niciodată… așa... că... PICK ME…
– Bine…
– Asta e tot ce am avut de zis…
– Nu e așa…
– Te iubesc!
– Te iubesc!
– Te iubesc…
– Trebuie doar să credem cu adevărat. Ionuț spune că nu-i dau șansă… nu mai pot să dau nimic. Nu vreau…
– I-ai dat 4 ani… și dacă nu a putut în 4 ani, ce mai vrea acum?
– Nu știu. Nu poate să mă uite… e disperat…
– Nici eu nu pot…
– Știu asta… între mine și el au fost și momente nașpa… la noi totul e nou… și simplu… am obosit să sufăr…
– Vreau să fie perfect… și putem face asta…
– O să fie bine… o să fie perfect…
– Te iubesc...
– Spre perfecțiune…
– Și vreau să fiu cu tine mereu, chiar dacă va trebui să fugim în lume.
– O să fugim.
– Să fim din nou copii… eu sunt... fii și tu cu mine…
– Me too, sunt…
– Și să ne iubim așa cum iubim la adolescență…
– Te iubesc!
– Trup și suflet. Să nu ne pese de nimic, să facem dragoste în parc… pe stradă, pe hol, oriunde…
– E suficient să credem cu adevărat.
– Să arătăm lumii întregi că ceea ce avem… e perfect!
– E perfect… te iubesc… acum și totdeauna…
– Cât mi-e dor de trupul tău, de tine… de inima ta… de sărutările tale…
– O să ajung la tine, orice ar fi…
– Nu zic “orice ar fi”… sună a pericol… o să ajung la tine…
– Nu e pericol…
– E o promisiune…
– Me too… te iubesc…
– Am încredere în tine...
– Știu.
– Și asta contează foarte mult.
– Și eu. Te iubesc. Trust me. Need you…
– Îți dai seama că nimic nu mai contează pentru mine în afară de tine?
– Simt. E bine. Te iubesc. Și nu o să te fac să suferi… Va fi bine până la capăt…

“Te iubesc și nu o să te fac să suferi… va fi bine până la capăt…”… cât puteau să mă consoleze cuvintele acestea, cât avânt puteau să-mi dăruiască, câtă putere să visez iar puteau aceste cuvinte să conțină înăuntrul lor.

Capitolul 11

Din moment ce ai pus piciorul pe prima treaptă a unei scări ce se pierde în infinit, nu te mai poți opri, vrei să te ridici tot mai sus, și dintr-un om să devii un astru.

Î
mi aduc aminte de primele zile petrecute împreună. Am fost la Predeal cu colegii de cameră. Trebuia să luam saci și toate alea și să mergem. Ne-am înghesuit vreo 12 inși cred, într-un compartiment de intercity și am mers cu nașul. A fost frumos. Ada era în brațele mele și mă simțeam atât de bine. Nu am mai mers niciodată cu trenul cu cineva pe care o iubeam. O puteam ține în brațe, o puteam săruta pe gât când nu era atentă. Ne țineam de mână și totul era bine. Þin minte că atunci când am ajuns ne-am despărțit de restul tipilor și ne-am dus undeva sus, pe la jumătatea pârtiei de ski, și ne-am așezat jos. Am început să ne sărutam și să ne ținem în brațe. Seara deja coborâse peste noi. Pe pârtie mai erau câțiva rătăciți, dar nouă nu ne păsa. Mai aveam puțin și ne dezbrăcam să facem dragoste. Eram cu mâinile sub tricoul ei, și sfârcurile erau așa de tari, poate din cauza frigului, sau poate că de câteva minute mă jucam cu sânii ei. Eram unul în brațele altuia, cu stelele deasupra noastră, și ne sărutam și ne mângâiam. Parcă nu mai era nimeni în jurul nostru. Până ce, înfierbântați, un schior a trecut pe lângă noi și ne-a stropit cu zăpadă. A fost bine… ne-a mai răcorit puțin pielea încinsă.
Se vedea pe chipurile noastre câtă iubire putea să încapă în sufletele noastre. În orice moment, noi voiam să facem dragoste. În orice clipă, trupurile noastre voiau să se unească, să fie împreună, să ne mângâiem. Parcă trăiam doar îmbrățișați. Apoi am plecat și prin alte locuri. Ne-am așezat pe ridicătura de zăpadă de pe marginea șoselei, unul peste altul și ne țineam în brațe uitându-ne la stele. Nu ne păsa de nimic. Nu ne păsa de absolut nimic. Oamenii treceau și strigau la noi, dar nu ne păsa. Unii râdeau, alții făceau glume, alții își aduceau aminte cum era pe vremea lor, alții doar schițau un zâmbet melancolic. Nu ne păsa de absolut nimeni. Eram doar noi și dragostea noastră. Stăteam într-un loc până ce ne înghețau fundurile și apoi plecam mai departe să ne încălzim. Apoi ne așezam iar pe zăpadă și ne îmbrățișam strâns. A fost frumos, a fost una dintre cele mai frumoase seri din viața mea. Și cred că și din viața ei. A fost o seară în care nu ne-a păsat chiar de nimeni și puteam face orice voiam, departe de civilizație sau de ochi curioși. Pierduți în iubirea noastră, eram noi înșine… seară și nimic mai mult.

Tot ce-am avut
Pleacă spre trecut
Și se-mparte brusc la doi.
Ceasul ce veghea
Strâns la mâna mea
A luat-o singur înapoi.

Într-o discuție am întrebat-o care este bărbatul ideal al ei, care este bărbatul demn de a-i purta copiii.

– Aiurit, să nu-și găsească niciodată șosetele, sau ochelarii, să îl iubesc, să fie rebel. Nu-mi plac bărbații rigizi, “țapeni”. Să fie dulce, să râdă mult, să gătească, că eu fac restul. Să ne iubim… nu știu…
– De-ajuns despre mine... dar ceva în plus nu vrei?
– Adică? Cum ar fi?
– Poi nu știu. Ceva ce nu sunt eu… :P
– Nice! :-P Urrrrâtule!
– Din cât mă cunoști, câte din ceea ce ai spus mai sus îndeplinesc?
– Pari calculat. Nu ești aiurit. Pari să te descurci singur…
– Așa...
– Am nevoie să te ajut, să-mi simți lipsa dacă nu sunt, înțelegi?
– Da… până acum m-am descurcat singur, de asta nu am simțit lipsa nimănui…
– K, să fie reciprocă. Nu numai tu… am nevoie de tine… să simt asta... că te iubeeeescc…
– M-am descurcat mereu singur…
– Ascult…
– Și am încercat să fac totul așa cum am știut eu mai bine… am nevoie de cineva pe care să mă pot baza și căruia să-i încredințez toată ființa mea și apoi pot considera că depind de el, și să nu mai fac totul singur, să mă las tot în voia celui de lângă mine… acum nu știu dacă pot… pentru că ești departe… nu poți fi mereu lângă mine... fizic… psihic te simt lângă mine… mereu… dar… când am ceva de rezolvat… nu te pot căuta mereu…
– Știu cum e… nu te vei putea baza pe mine… nu complet… după mine vin la Brașov când mă chemi dar intervin celelalte responsabilități. Când voi termina, va fi altfel. Acum nu vreau să mă bușesc la sfârșit. Pot să te simt, știu dacă ești supi sau fericit dar... conștientizez că nu pot fi lângă tine. Cum a fost și astăzi, eu nu știam ca ai examen. Nu că te-aș fi putut ajuta…
– Da...
– Dar mi-ar fi plăcut să-ți spun “Baftă!”…
– Am uitat să-ți spun… trebuie să fii lângă mine… să mă faci să îmi descarc sufletul ție… știi ce bine m-am simțit atunci când îți vorbeam despre mine, în pat? Și am început să plâng? Era primă oara când am vorbit despre mine unei persoane, despre chestiile pe care ți le-am spus ție...
– Þi-am spus, sunt lucruri pe care vreau să le spunem când ne întâlnim… e nașpa pe messenger… nu pot să te țin în brațe. E altceva când sunt acolo… putem închide ochii. Totul vine de la sine…

Fiecare discuție pe care o avem ne descoperă câte ceva de la celălalt. Am salvat aproape fiecare discuție pe care am purtat-o pe net, în afară de cazurile în care se bloca calculatorul și trebuia să dăm restart. Nu îmi amintesc de nici o discuție să fie banală sau să nu mai avem ce vorbi. Sunt peste 1500 de pagini de încercări de a ne aduce mai aproape unul de altul. Ne sărutam, ne căutam unul pe celălalt. Ne spuneam păsurile și grijile, bucuriile și necazurile. Dar de fiecare dată eram unul lângă altul.
Îmi plăcea de fiecare dată când vorbeam cu ea că era super amuzantă. Câteodată spunea unele chestii care mă făceau să fiu mândru că mă alesese pe mine. Era deșteaptă. De fiecare dată când o prindeam la colț, spunea ceva și scăpa. Îi plăcea să o corectez când spunea ceva greșit în engleză, îi plăcea să îi arăt greșelile. De fiecare dată când greșea, reușea să se scoată. Îmi aduc aminte că odată a spus că nu a mai mâncat ciocolată de la 27. Eu am întrebat “27?” și ea a răspuns că voise să spună 17, dar că “ce, am ceva împotrivă dacă ziua ei are 28 de ore?”. Era fenomenală. De fiecare dată când eram supărat sau când pur și simplu eram melancolic, reușea cumva să mă facă să zâmbesc. Cum să nu iubești o asemenea făptură? Ce poți cere mai mult de la viață? Cine ar avea îndrăzneala să ceară mai mult? Nu îndrăzneală… cui i-ar trebui ceva mai mult? O femeie inteligentă, frumoasă, care e acolo lângă tine când ai nevoie de ea, și care te susține în tot ceea ce faci și care știe să te facă să te simți iubit și să ai încredere în tine. Cine ar dori mai mult? Ce ai putea dori mai mult?
Câteodată îmi provoacă o așa de bună dispoziție, indiferent de modul în care mă simt. Și doar ea poate face asta. De exemplu atunci când am luat bătaie cu zăpadă și ea a trimis mesajul: “Iubire, îmi pare rău că nu am fost acolo când luai bătaie cu zăpadă! Le-aș fi putut ajuta pe fete. Pupici!” sau “Good luck, iubire! Numai atât vrei? Mă gândeam că în timpul cursului aș fi putut să îmi plimb limba peste tot corpul tău, ca să te poți concentra la ce transmite proful :P”sau “Aș putea să mă așez cu picioarele în jurul taliei tale și să mă întind pe bancă, sau ar trebui să scrii la cursuri? Te-am pupăcit peste tot. Să continui iubire?”. De fiecare data îmi afișează un zâmbet pe față, cu fiecare mesaj pe care mi-l trimitea. Oricât de trist sau melancolic eram, un mesaj al ei mă făcea să uit de tot. “Vreau să intri în mine acum deep down inside me till i scream and die în your arms. Crezi că ai putea chiuli?”, “Accept doar varianta în care murim amândoi epuizați… și tu ești în mine. Iubire, vezi că ești la curs. Dacă ești în ultima bancă, vezi că vin și eu peste tine. Te iubesc. Mă simți?”, “Aștept momentul de inspirație maximă, când voi da tot din mine. Trebuie să fiu conectata la o sursă de inteligență. Ce zici, te oferi voluntar? Miss you so much.” Îi place la nebunie să mă tachineze și să mă chinuie și să se joace cu hormonii mei. Și mie îmi provoacă aceeași plăcere. Ah, ce nevoie mai am de altceva? “Mă doare spatele, vreau masaj. Ce zici? Te oferi voluntar? Pls, e în folosul studenților din Iași. Nu iubire, nu îți iese nimic la faza asta. Să te aștept în următorii 200 de ani?” E pur și simplu fenomenală… asta îmi plăcea să cred și asta încercam să îmi impun. Poate că, totuși, o femeie are calități pentru că o iubești…

Capitolul 12

Oamenii se întâlnesc și se cunosc. Apoi se despart. Se despart pentru că au făcut imprudența de a se cunoaște. Se despart, dar nu se uită.

T
otul a fost bine și frumos până când, într-o dimineață, după ce am venit de la ziua celui mai bun prieten al meu, și după ce am dormit vreo 4 ore, mă trezesc și văd pe telefon trei mesaje. Îmi spuneau ceva de ploaie și că sufletul ei este inundat. Nu știu ce am făcut cu mesajele, că după ce m-am trezit de-a binelea, nu mai erau. Se pare că le-am șters. Mesajele păreau ciudate. Într-unul din ele îmi spunea că îmi trimisese mail și că îi pare rău. Mă îmbrac repede. Îmi trecuse și durerea de cap îngrozitoare pe care o aveam de la cheful de seara trecută și tot îmi trecuse. Voiam doar să ajung la net și să citesc mailul. Voiam doar să știu ce se întâmplă. Fac rost de o cartelă să o sun, imediat după ce m-am îmbrăcat. O sun de trei ori, dar de fiecare dată îmi închide apelul. Mai târziu îmi spunea că ea crezuse că era Ionuț și nu voia să vorbească cu nimeni.
Ajung la net și citesc mesajul… La subiect scria simplu: Ada…

Am venit de la gară acum... nu pot veni la tine, aș fi vrut, dar nu am avut puterea să urc în tren... a plecat și odată cu el bucăți din mine. Am rămas plângând pe peronul acela blestemat. Am mințit când am spus că nu am probleme cu Ionuț... așa am considerat eu că fac bine. Nu a fost nici o zi în care să nu fi venit la mine... noapte sau zi intra în cameră... știu, trebuia să iau interdicție... te-am mințit că da... nu pot să le fac asta părinților lui... nu am putut… m-au ajutat, poate nu suficient încât acum să fac atâtea lucruri. Și atunci Ionuț venea și mă bătea la cap... m-a secat de tot, sunt o stafie... nu puteam să-i fac față, m-am concentrat să trec examenele... Doamne... nu am vrut să-ți spun, consideram că nu trebuie să te stresez și pe tine... și atunci îți spuneam că e bine... nu mai știu nimic străine... te-am mințit. Sunt multe lucruri pe care le spunea Ionuț... nu mi-a făcut nimic dar m-a nenorocit acum. Nu mă lăsa în pace... acum totul a luat sfârșit... pentru totdeauna… ajunsesem într-o seara să-l și bat…nu mă mai recunosc. Þi-am promis că voi veni și voi sta două săptămâni... nici asta nu am putut să fac... sunt doar Ada… nimic mai mult. Amândoi vrem totul sau nimic... calea de mijloc era să vin pe bucăți... vreau să te strâng în brațe totdeauna, altfel... nu știu… simt că asta vrei și tu... nu pot să mă țin de cuvânt când e vorba de noi... mereu intervine câte ceva care ne face să suferim... asta nu reprezintă `totul` și atunci rămânem la `nimic`. Asta am simțit și ieri când am vorbit 15 minute… ca niciodată... plec acasă la mine... să-mi amintesc cum îmi umpleam nările cu petale să simt parfumul până în suflet... să țin pernele în brațe… să ascult ploaia. Să mă întorc la copilăria mea care e fără păcat... să sufăr și să plâng, numai că de data asta nu o să treacă vreodată... aș fi vrut să mă cunoști mai bine... să-ți spun măcar lucruri splendide din copilărie... nu știu de ce nu ai amintiri... nu mai știu ce să scriu. Aș fi vrut să-ți spun multe lucruri face to face... dar știu că tu preferi net-ul. Sesizezi că nu mă descurc la explicații în alt mod afară de tehnic. Citesc conversațiile noastre pe care le știu deja pe de rost… God, is so much pain! Te iubesc străine... știu că aș fi putut învăța ce înseamnă iubirea veșnică... eu o percep doar să te iubesc fără să stau lângă tine. Așa nu mi-e teamă că ne vom răni la un moment dat... nu sunt deloc suflet tare. Acum am pierdut… și am vrut să pierd cred. Până la urmă ai avut dreptate... era prea perfect. Să-ți spun să ai grijă de tine? Sincer, mi-ar fi plăcut să fac eu lucrul ăsta... nevermind... it hurt deep inside us... păstrez în mine imaginea noastră mereu... asta e tot ce a rămas... de asta mă voi agăța… nu știu când o să mă liniștesc... nu vreau decât să simt că durerea mă ucide... să doară .
Iartă-mă că sunt atât de stângace... știu că de la iubire la ură nu e decât un pas… poate l-ai făcut deja.......... știu că sunt rea... știu că sunt... Ada… asta a fost tot... mai mult nu există. Te iubesc. Simți? Nu o să te uit niciodată.
.....pa străine
ps: cred că mă repet... nu o să te deranjez, nu o să te sun... nu o să-ți mai trimit mail, lasă-mă să te iubesc fără să cer nimic în schimb…

Pe măsură ce ochii mei parcurgeau ecranul, se făcea din ce în ce mai neclar scrisul. Ochii mei lăcrimau… și inima mă durea. Mă durea că știam că mă iubește și că se simte iubită, dar dorește să pună capăt. Voia totul sau nimic. Calea de mijloc nu o satisfăcea. Poate că nici pe mine nu mă satisfăcea, dar de fiecare dată am încercat să mă mențin pe linia de plutire. Niciodată nu am vrut să renunț la tot ceea ce am mai scump și mai frumos, la dragostea noastră. Îmi spunea de fiecare dată că Ionuț nu o mai deranjează, că totul e bine și că ne putem bucura de iubirea noastră. Dar ea îmi ascunsese adevărul pentru că voia să mă protejeze. Mă vedea de fiecare dată cum mă supăram că vine și o bate la cap, în fiecare noapte, când ea trebuia să învețe. Mă durea când o vedeam cât poate să suporte, dar în același timp eram mândru că poate să ducă atât de multe. Eram mândru că în ciuda tuturor lucrurilor rele care ne-au fost date să le trecem, ea se ținea tare și era alături de mine. Eram mândru de asta, și asta mă făcea și pe mine să o iubesc din ce în ce mai mult și să fac totul pentru ca relația să dureze. Nu o zi, nu două. Nu o lună sau poate un an. Voiam să țină până la nesfârșit… `till death do us apart…
Îmi ascunsese adevărul și acum nu mai putea să se urce în tren. Luă biletele și se duse în gară. Ionuț a venit după ea. S-au certat pe peron și i-a spus unele lucruri care au făcut-o să nu se poată urca în tren. A făcut-o să creadă că nu o să o pot ierta că m-a mințit și că va veni degeaba. După nopți nedormite și stres continuu, a cedat. S-a uitat după tren cum pleacă și, odată cu el, tot ceea ce a fost între noi. Stă pe peron minute în șir, ascultând cum picurii de ploaie ne spuneau povestea. Vine în cămin și trimite mail…

Să presupunem un oraș.
In acest oraș să presupunem o casă.
In această casă să presupunem o cameră,
Iar în această cameră să presupunem pe cineva
Stând și plângând în întuneric
După cineva care tocmai a ieșit și a stins lumina
Uitând că el este acolo.

Am stat și am citit mailul, cu lacrimi în ochi, de vreo câteva ori. Stăteam pur și simplu în fața calculatorului și nu știam ce să fac. Am încercat să scriu și eu un mail… tot ce mi-a venit în minte a fost “Scriu cu lacrimi de sânge”… se pare că mi-am amintit de ultima fază a unui serial, Nikita, secvența în care ea trebui să plece pentru totdeauna și el își scoase cuțitul și își crestă pielea puțin sub pleoape. În scurt timp, Michael parcă plângea cu lacrimi de sânge… 8 februarie 2004…

Nu pot să scriu. Plâng și inima mea mă doare… așa cum nu m-a durut niciodată și așa cum nu o să mai doară niciodată...
Þii minte cum ne-am promis să ne iubim veșnic? Þii minte cum ne țineam în brațe și ne juram credință veșnică și că ne vom spune totul? Că vom încerca să meargă, deși viața nu a fost dreaptă cu noi? Þii minte asta? Poate că ții minte. De fapt, știu sigur că ții minte, pentru că tu te hrănești cu amintirile... e tot ceea ce-ți trebuie ție... altceva nu vrei... te închizi într-un colțișor și rumegi ceea ce odată a fost frumos... eu nu sunt așa... de ce nu am amintiri? Pentru că eu nu vreau amintiri... ții minte că ți-am zis că nu cred în vorbe? Þii minte când am zis că dacă cineva îmi greșește, mă doare-n pulă dacă își cere scuze sau nu? Eu vreau fapte... dacă cineva vrea să-mi demonstreze ceva, trebuie să o facă cu fapte, nu vorbe...
Știi ce urăsc la tine? Acum îmi dau seama! NU AI PUTUT SÃ-MI SPUI ASTA IN FAÞÃ. TU, CARE URAI NETUL și TOATE... CARE, DACA AVEAI CEVA DE SPUS, O FÃCEAI FACE TO FACE.
Þi-am încredințat totul, înțelegi? Þi-am spus cele mai adânci secrete... și tu? Și tu M-AI MINÞIT!!!! Þi-am oferit ceea la care țineam cel mai mult... sufletul meu, ființa mea...
nu te urăsc... ciudat, nu te pot urî... pentru că te iubesc, și te iubesc profund astfel încât fiecare sentiment sau emoție e un rahat ... și nu-l poate depăși.....
când am reușit în sfârșit să țin la cineva, să-l simt aproape... să simt că am nevoie de cineva în mod deplin și dureros, m-ai lăsat aici... știi cum mă simt? Ca un rahat!!! Ca și cum te-ai folosit de mine pentru a-ți creea lumea ta și visele tale și amintirile și apoi nu ți-ar mai fi păsat de nimic...
și eu care credeam că însemnam totul... și că vrem totul... și că vom face tot posibilul să fie bine... doar vorbe ... și te simțeam lângă mine ... simțeam cum mă iubești...
nu o să mai simt niciodată nimic... vezi ce faci din mine? o să te iubesc toată viața așa cum am promis și nu o să se mai atingă nimeni de mine... adio lume virtuală, adio tot... nu mai am nevoie de nimic..... poate reușesc să trec de sesiunea asta și îngheț anul... nu mai am nevoie de nimic... asta dacă reușesc să ajung până în ziua de mâine...
te iubesc... de ce nu mă lași? de ce alegi ceva ce nu iubești și mă lași pe mine aici? de ce?????????????????
nu mai scriu... urăsc netul, tot ce înseamnă vise și iubire...
o să te sun... pls lasă-mă să vorbesc cu tine... și sună-mă... dacă nu pot eu, sau nu știu dacă pot să vorbesc mult... sună-mă tu... vreau să vorbesc cu tine... și trebuie...
pls răspunde la telefon...

Am ieșit și am cumpărat o cartelă. De fiecare dată când sunam, era telefonul închis. Am stat așa vreo două ore, încercând la fiecare telefon care îmi ieșea în cale. Mă plimbam prin Brașov, încercând să îmi stăpânesc plânsul. Nu țin minte pe unde am fost, știu doar că mergeam plângând pe stradă, uitând că lumea se uita la mine ca la un ciudat. După vreo două ore l-am sunat pe prietenul meu cel mai bun, Mafi, și i-am cerut să vină să vorbesc cu el. Când a ajuns, i-am căzut în brațe și i-am povestit tot. A încercat să mă facă să mă simt mai bine. Eram devastat. Nu voiam nimic, decât să mă arunc în brațele ei și să îmi spună că totul a fost o greșeală. M-am plimbat cu el vreo câteva ore prin oraș, timp în care am încercat să o tot prind la telefon. Nu a fost posibil. La un moment dat m-am resemnat și i-am cerut să mă lase, că voiam să fiu singur. Ajung în cameră și mă întreabă colegii ce am. A trebuit să le spun. Gabi m-a invitat la o țigară. Nu mai pusesem țigară în gură de câțiva ani. Și atunci am vrut să văd cum e. Acum voiam doar să mă amorțesc și mai mult. Eram ca un letargic, nu mai simțeam nimic, nu mă mai interesa nimic. Voiam doar să fiu singur, să mă pierd în ploaia de lacrimi care îmi invada ochii. Dar am ieșit totuși la o țigară. După ce am fumat, m-am simțit parcă mai bine, parcă toate simțurile mele nu mai existau și eram un zombie care își căuta pacea. Așa că am fumat jumătate de pachet în câteva ore. Am încercat să fac un referat pentru ziua următoare, dar care a ieșit dezastruos. Oricum, am luat nota 8 pe el, așa că nu mă interesează. Nu voiam să mai fac nici asta, nu voiam decât să mă duc la Iași. Dar a doua zi aveam examen…
Ziua a trecut așa de greu. Mi se pare că a fost cea mai lungă zi din viața mea. Din minut în minut încercam să o sun. Voiam doar să vorbesc cu ea, să îi aud glasul, să o aud cum spune că nu mă iubește și apoi să îi dau libertatea de care credea că avea nevoie. Seara am ieșit la o plimbare toată camera. Colegii de cameră m-au scos la un itinerariu de seară. Avea să ne facă bine, având în vedere că ziua următoare aveam examen. Nu îmi păsa, eu voiam doar să ajung la Iași, să o văd pe Ada. Nu îmi păsa de examen, de nimic. Pe drum mă întâlnesc cu Mafi și cu Rusu și îi luăm și pe ei. Ajungând în Piața Sfatului, am vrut să mai încerc o dată. Am cerut lui Mafi telefonul să o sun, dar a zis că o sună el. A format numărul și văd ca închide și îmi spune cu o figură mirată:
- A sunat!!!
Eram fericit, parcă o lume plină de speranțe noi se clădea în sufletul meu.
- Dă-mi mie să sun, am spus eu.
Am luat telefonul și am format numărul. Într-un final a răspuns.
- Da…, se auzi o voce înceată, joasă, parcă ar fi închis în sine toată suferința universului.
- Ada?
- Da, eu sunt…
- Ce faci?
- Bine, răspunde ea, după o pauză de câteva secunde.
Nu puteam să cred ce zicea. Nu se simțea deloc bine. Se auzea în glasul ei, se simțea în sufletul meu.
- De ce ai avut telefonul închis?… de ce nu ai vrut să vorbești cu mine?
- Nu am vrut să vorbesc cu nimeni. Am dormit și m-am plimbat prin oraș, prin ploaie.
- Ada, vreau să vorbim… se poate să vii acum pe net?
- Da… o să vin…
- Bine, ne auzim în maxim o jumătate de ora. Pa.
- Pa…
Eram fericit. Glasul ei părea trist. Nu doar părea, ci era chiar izvorât dintr-o inimă care suferea. Asta mi-a dat încredere să încerc să mi-o apropii, să o fac să se întoarcă la mine. Am ajuns în câteva minute la net. Din nefericire, doar o parte a log-ului din ziua aceea s-a păstrat. Tot ce știu și tot ce merită reținut este că mi-a zis că mă iubește și că îi pare rău. Și că totul o să fie ca la început. Eram fericit… cu toate că se rupsese în mine o lume pe care încercam să o reclădesc din noi promisiuni.

– Mi-ai lipsit mult…
– Me tooooooo… am crezut că o să mergi mai departe...
– Ah… să vezi ce bătăiță iei. Știi că aveam de gând să îți trimit pozele înapoi? Și să șterg orice urmă de la tine?
– De ce? Îți dai seama că nu le luam…
– Pentru că nu-mi plac amintirile…
– Nici mie.
– Nici bune, nici rele. Nu e nevoie să le iei, ți le trimiteam… și voie bună…
– Eu nu am avut curaj nici să intru pe net, nici pe calc. Ștergeam tot.
– Și încă ceva… dacă nu intrai azi pe net…
– Ascult…
– Sau nu te prindeam la telefon... nu știu... încercam mâine să vorbesc cu mama ta să cer numărul de telefon al colegei tale sau al lui Murake și să vorbesc cu tine sau, dacă nu, să sun la Iași.
– Te iubesc!
– Să cer cu căminul și să le spun să te cheme la telefon și dacă nu te prindeam... nu veneam la Iași. Și lăsam totul așa… și dacă te prindeam și îmi spuneai că nu vrei să auzi de mine… veneam la Iași să te aud cum îmi spui în față și apoi plecam, și-ți lăsam pozele… toate...
– Și așa sunt leșinată, simt că nu mai pot nici să merg. Am aruncat toate hainele pe pat și am ascultat Cargo… atât…
– Pune-le la loc în valiză!
– Și am plâns…
– Eu nu am mâncat nimic azi… doar am fumat și băut suc…
– Eu cafea și am scăpat cana…
– Eu am plâns pe stradă și mergeam și mă plimbam…
– Te iubesc.
– Of... te iubesc și eu... mult...
– Pot să trag și eu o concluzie?
– Zi…
– De ce suntem noi oamenii atât de proști? Eu așa mă simt… tare proastă…
– E bine... nu te contrazic și nici confirm...
– K, mă bucur…
– Pentru că e de datoria ta să mergi mai departe… orice șut în fund e un pas înainte…
– Măcar mi-am curățat globul ocular… am simțit suferința. Așa e… numai că dimineață, “înainte” nu însemna niciunde… nu vedeam nimic…
– Te iubesc... simți? Te mai îndoiești de mine?
– Nu mai știam nimic… simt acum… simt, nu mă îndoiesc… și chiar dacă ar fi, o să te întreb.
– Of, cât ai greșit că nu ai venit... așa am pierdut o zi...
– Dacă nu ți-am spus de Ionuț a fost pentru că nu voiam să te mai stresez și pe tine. Și așa era suficient că mă teroriza pe mine…
– Zi care era problema cu Ionuț.
– Venea în cămin indiferent de oră, ca mă iubește, cu flori. A venit odată că sunt nebună, bolnavă psihic, că nu-mi pasă de el, că l-am lăsat ca pe un câine, ca el mă iubește, că toata lumea mă iubește, că să-l țin în brațe, știe că m-a pierdut și măcar atât, că-și bușește sesiunea. Când vorbeam cu tine, venea și bocea pe mine, mă ținea de picioare, că eu de fapt pe el îl iubesc. M-a torturat în fiecare zi, l-am bătut. A venit într-o seara și Ralu nu era. Cică să mă țină în brațe. L-am împins… râdea… cică așa sunt eu, dar de fapt îl iubesc, cum de râd?! După ce a pus a doua oară mâna pe mine, i-am futut o palmă, de aia adevărăciune. Și i-am dat cu piciorul… am și o vânătaie acum pe picior… am ajuns pe culmile nervilor… am pus și mâna pe cuțit… cât pot să mă înjosesc!
– Nu te înjosești... e doar uman…
– Am stabilit să vorbesc și cu el pe messenger… bineînțeles că nu a ținut… e futerea de obositor… aceleași chestii mi le spunea…
– O să uite…
– Nu o să uite… e dus cu pluta… înainte de fiecare examen venea pe capul meu și bocea… urăsc târâtoarele… se gândea numai la el… nu mă iubește… știu asta… e doar teatru… e teatru ieftin… că nu are nici casă?… fuck… are și mamă și tată care îi scot ochii că am plecat… nu am ce să-i fac… că-l tratez ca pe un câine… multe... m-a obosit… ziua spunea că mă lasă în pace, la unu noaptea se prezenta la ușă. Nu puteam să nu-i dau drumul pentru că bătea la nesfârșit și Ralu are examen. M-am dus și în Păcurari într-o seară să învăț… aha, spunea că mă urmărește cineva când vin la net, că tu o să mă duci în Spania la produs, că cineva o să-mi facă rău… e stupid…
– God!!!
– Nu vrei să știi prin ce am trecut…
– Ba da. Vreau!
– Că mă visează moartă, că tu o să mă obligi la prostituție… o să știi la Brașov…
– Mamă, așa de prost gândește?
– Așa… e inutil să scriu…
– O să vorbim multe…
– Multe…
– Că avem timp… sunt multe de povestit…
– Voiam să spun “mulțumesc”.
– Pentru?
– Că ne-ai salvat…
– Am fost amândoi...
– Nu știu dacă eu aș fi îndrăznit…
– Și de vină și cu soluția…
– K…
– Suntem o echipă…
– Te iubesc!
– Întotdeauna…
– A great team… eu mai puțin fizic, dar compensezi tu…
– Reao!…

Oare dragostea există? Nu e ea oare o alchimie, o combinație chimică între două tipuri de feromoni? Oare nu e o idee? Omul, voind să dea un nume plăcerilor sale carnale, le-a contopit în DRAGOSTE. E o invenție. E doar un nume. Iubești? Ia mai gândește-te. Oare ceea ce simți nu e o atracție profundă pentru o persoană? Există sex fără dragoste? Există dragoste fără sex? Înainte nu exista sex fără dragoste. Adulterul se făcea din dragoste. Sau cel puțin așa se chema scuza. Astăzi, la ce mai e nevoie de noțiunea asta? Cine mai are nevoie de ea? Care e rostul ei? Trăim într-o societate în care totul se rezumă la plăcere, la dorință. Dragostea nu mai e necesară. Încă mai vedem că se spune că sexul completează dragostea. Ha ha... cine mai crede asta? Oare sexul nu e iubire? Oare nu sunt noțiuni care, poate că odată au fost complementare, dar astăzi aproape că se exclud? Oare există iubire? Eu nu știu. Eu nu am simțit-o. Nu se mai simte. Am devenit pragmatici, am devenit animale. Ne apropiem din ce în ce mai mult de ceea ce urâm cel mai mult. Rațiune, sentiment și voință. Iată ce ne deosebește de animale. Sau ne deosebea la un moment dat pe scara evoluției. Evoluție? Nici de asta nu sunt sigur. Nu mai suntem siguri de nimic. Rațiune? Cine mai gândește? Sentiment? Care mai simte? Voință? Ha ha... ne lăsăm conduși. Suntem niște zombie care doar apar și dispar. Niște actori pe scenă ce-și spun replica și pleacă, vorba cântecului. Oare avem vreun rost, vreo funcție, vreo menire? De ce trăim? De ce murim? Viața e o pregătire pentru moarte. Trăim ca să putem muri. Și fiecare moare când e pregătit. Trăiește atât timp cât trebuie să învețe să moară. Oare asta e omenirea? Dar se mai întreabă cineva de scop? O mulțime de întrebări. Dar pe care nu și le pune nimeni. Poate pentru că ne e teamă de răspuns. Poate pentru că o să ne fie frică de ceea ce vom descoperi despre noi, despre ceea ce putem face. Suntem niște animale... ne înmulțim și murim. Ne autodistrugem. Pentru că suntem conștienți că nu merităm să trăim, că nu merităm să fim superiori, că nu merităm să fim oameni. Nu mai sunt valori, nu mai sunt norme, nu mai sunt credințe. Nu mai e nimic. Nu mai sunt oameni. Și totuși am rămas noi, cei care încă ne mai întrebăm. Dar oare câți suntem și oare cât vom mai rezista? Omul s-a născut, a fost creat, a fost un accident? Nu contează. A evoluat, a învățat, dar acum știe prea multe și se duce în jos. La punctul de unde a plecat. E o lege a naturii. Și ea are întotdeauna dreptate.

A fost prima probă de foc pe care relația noastră trebuia să o experimenteze. Și mă bucur că a fost trecută cu bine. Când am auzit că vrea să îmi mulțumească că am salvat-o, am știut că gestul meu a contat și a însemnat ceva pentru ea. Că a însemnat ceva pentru noi. A însemnat totul. Am stat ziua aceea și m-am gândit dacă merită să salvez totul. Am avut timpul necesar, în lungile peregrinări, să mă gândesc, să-mi amintesc prin ce am trecut fiecare. Îmi aduceam aminte de nopțile de dragoste, de orele de pe Tâmpa, de fața pe care a făcut-o când eram pe marginea terasei, de noaptea din Predeal, de noaptea când m-am trezit și am văzut-o privindu-mă și încercând să mă fure pentru eternitate. Îmi aminteam de nopți în care îmi trimitea mesaje de genul: “Știi cât de dor îmi e de tine? Știi cât de crâncene sunt nopțile? Pot să te strâng în brațe? Te iubeeeeeeeesc….!”, “Te iubesc străine. E din nou noapte și amintirile par reale. Need you so much. Hold me, can you? Tonight and forever? Pup.”, “Ascult Cargo, adorm pe piesa asta și cu absența ta în brațe. Te sărut în minte de noapte bună. Te simt iubire.”, nopți în care îmi spunea “Am crezut că va fi simplu să anulez distanța dintre noi, dar nu e… VREAU LA TINE! ACUM! Să mă ții în brațe până la capăt. Te iubesc străine! Pupici peste tot.” sau “Vleau la tine. Aici ninge și fulgii nu-și găsesc locul niciunde. E sinistru. E doar vântul care nu se mai oprește” sau “Treci prin parc și poate mă găsești pe banca noastră. Dacă nu, caută-mă lângă tine. O să fiu acolo sigur. Te iubesc. Muahh.”, seri în care îmi scria “Te caut chiar și acolo unde știu că nu te-aș putea găsi vreodată. Cumplită așteptare sfredelind întrebări în absența ta.”, “Mă împrăștii și mă adun în fiecare clipă care trece fără tine… încerc să mă obișnuiesc cu absența ta, dar e atât de greu”, “Când îți spun că mă simt singură, e pentru că tu nu ești lângă mine, nu mă simt singură pentru că nu e cineva. Te pupici iubi”. Au fost zile în care își dorea ca prin mesajele ei să o simt cât mai aproape "A fost o seară plină. Dacă te plimbi pe străzi, prin parcuri sau pe alei, admiră de două ori frumusețea sau bestialitatea. Te iubesc străine”, “Ascult Ploaia și simt că mor dacă nu ești aici în următoarele clipe. Am obosit să strâng perna în brațe. Vreau la tine mami, de ce nu ești aici? Te iubesc!”, “Cerul mai plânge. În seara asta o să stau cu coatele pe calorifer și cu nasul lipit de fereastră până dimineață. E frumos afară și întuneric în mine. Să nu mă uiți străine”. De fiecare dată când se simțea singură sau când ceva nu mergea bine, mă numea “străine”. Așa știam că avea probleme. Fiind un “străin”, nu mă cunoștea nimeni, eram doar al ei, în lumea ei, și nu mă putea lua nimeni de lângă ea. Gândindu-mă la mesajele acestea, la tot ceea ce a fost între noi, la tot ceea ce inima simțea, nu aveam puterea să pun punct la tot ce a fost, chiar dacă ținuse doar trei luni. Au fost intense și m-au făcut fericit. Așa că nu puteam renunța așa ușor. “Să ceri de la viață imposibilul, pentru că posibilul este întotdeauna limitat”, spunea cineva odată…
In 1 februarie 2004 îmi trimite un mesaj despre care nu am avut niciodată curajul să o întreb ce înseamnă. Poate va voi din proprie inițiativă să mi-l explice odată. Odată cu teoria ei despre soare și stele. “Sunt o umbră, rezultat al cuiva mult mai puternic decât mine, care-și testează imaginația în cel mai diabolic mod cu putință pe cobaiul definit de ființa mea. Așa mă simt.”
In seara zilei când ne-am împăcat îmi trimite un mesaj “Tare prostuță sunt! Cum puii mei am putut să mă uit la tren cum pleacă? Și am mai stat și o oră după. God, ce ușor se poate pierde totul. Te iubesc străine! Muah!”. Într-adevăr… ce ușor se poate pierde totul… cât de ușor… și cât trebuie să lupți să menții totul pe linia de plutire. Dar nu e așa că merită efortul? Sau te amăgești mereu crezând că trăiești într-o viață pe care o crezi cea mai bună din viețile posibile? Încercăm cu toții să ne uităm mereu în urmă și să învățăm din greșelile noastre. Încercăm să ne facem o conduită și să încercăm să fim fericiți. Dar cu ce preț? Fericirea altora? Cu riscul de a pierde din fericirea copilului din noi? Ne-am întrebat vreodată dacă am avea posibilitatea de a repara ceva din trecutul nostru, ce am face? Ne-am întoarce în trecut sau am trăi în continuare împăcați cu propriile noastre neajunsuri și am încerca să ne desăvârșim imperfecțiunea?
Ochii mi se scurg pe tastatură... E aproape dimineață… dar am vrut să închei un anumit șir al gândirii mele și să termin o parte din această poveste de dragoste. Îmi aduc aminte de o carte care se numea “Cea mai frumoasă poveste de dragoste”. Fiecare poveste de dragoste aduce cu sine ceva nou și devine, la rândul ei, cea mai frumoasă. Măcar pentru eternitate, această poveste să devină pentru mine și Ada cea mai frumoasă poveste de dragoste a vieții noastre. O seara bună, cititorule, pe măsura viselor tale.

Capitolul 13

Uneori, când lacrimile sunt mai amare ca ceaiul de pelin, când suspinele dor atât de rău încât simți că îți sparg pieptul, când amintirile sunt coșmar și iad, când a respira e o povară, când a iubi nu mai știi, nu poți decât să te dai bătut, să renunți înainte de a fi înfrânt de tot.

N
imic nu se compară cu un duș fierbinte după ce ai fost la o partidă de jogging seara, acompaniat de lumini ce se aprind pretutindeni în jurul tau. Vezi în jurul tău perechi și suflete singure, ce se mișcă în ritmul lor propriu, în timp ce treci pe lângă ele cu puterea unui vis într-o noapte călduroasă. Nu te bagă nimeni în seamă, fiecare are propria lui viață, fiecare se uită în față, fără să se gândească dacă cei din jur mai contează sau dacă trebuie să le ofere măcar cea mai infimă importanță. Ai trecut pe lângă ei fără importanță… o altă față în mulțime… de ce ai conta tocmai tu? De ce ai fi tu cel pe care trebuie să își arunce privirea? Oare mai contează ceva? Te uiți în spate și îi vezi aceiași, cu aceleași vise sfărâmate, cu aceleași iluzii deșertate poate cândva în poala cuiva. Poate cu același suflet sfărâmat și împrăștiat în atâtea mii de locuri că ți-ar fi frică să te gândești. Și totuși, încă mai au puterea să culeagă o frunză din copac, încă mai au puterea să simtă o mână pe umărul lor.
Ești mereu același. Cum spunea Victor Hugo odată, “Ești de marmură și în același timp de carne. / Crezând că ești un înger, ești uneori un monstru. / Dar orișice ai face, ești totdeauna om.” De ce câteodată simți că te-ai schimbat în așa fel încât îți este rușine să te uiți în oglindă? Bagi capul în chiuvetă, simți cum apa rece îți inundă fața și apoi te ridici. Te uiți în față și petreci câteva minute bune privindu-ți reflexia în oglindă. Parcă nu e al tău. Parcă ce se oglindește acolo e contrar sentimentului pe care l-a avut Narcis. Parcă ai vrea să spargi oglinda pentru că deformează impresia despre persoana ta. EA minte, nu TU! Ea e cea care încearcă să te înșele, nu propria ta conștiință de sine. Te simți gol pe dinăuntru și nu mai contează prin ce spelunci ai fost aseară sau cu cine ai făcut sex seara trecută. Ai devenit un animal care își caută plăcerea proprie și nu se dă înapoi de la nimic. Poate de la propriile principii… sau poate încearcă să renege tot ceea ce a fost pentru că avea nevoie de o schimbare, avea nevoie să simtă cum e să fii de partea cealaltă: să nu mai fie “mister nice guy”, să nu mai fie naiv și romantic, când se uită la o femeie să nu mai vadă ochii sau buzele, ci sânii și fundul… să le privească ca pure obiecte sexuale, nimic mai mult. În fond, ce e rău în asta? Nu e și asta o stare de a fi? De ce să stai cu gândul la două buze cu gust de ciocolată toată viața? Două buze cu gust de ciocolată pe care le-ai gustat pentru prima oară într-o gară. De ce să stai mereu cu gândul la clipe ce au trecut pe lângă tine ca un alergător de jogging, în timp ce tu mergeai agale cu sufletul gol. Stai și te uiți după el cum trece repede, cum îți aruncă o privire pe spate, poate cu puțină mândrie, poate cu puțină măreție, poate o privire obosită sau plictisită. Stai și te gândești că poate va mai trece pe lângă tine odată, asta dacă vei merge destul de încet. Și apoi nu te mai gândești la asta… Până ce auzi un strigăt de lebădă.
A doua zi era în Brașov. Nu puteam să o aștept în gară. Aveam examen în ziua aceea la jumătate de oră după ce trenul sosea în gară. Și trebuia să fiu acolo să prind un loc strategic, pentru că de asta depindea reușita mea la examen, având în vedere că în ziua precedentă nu putusem să învăț deloc. Așteptam cu răsuflarea tăiată să vină ora 13:30, să știu că a pus piciorul pe peronul Brașovului. Altceva nu mai conta. Ajung la școală, cu ochii fix pe ceasul ce parcă stătea în loc. Limbile ceasului parcă nu se mișcau deloc și asta mă ducea la disperare. Făceam ture prin fața sălii de examen și nu știam ce să fac să nu mai fiu așa. În sfârșit veni ora 13:45, timpul când trebuia să o sun să ne întâlnim. Ridic receptorul și formez numărul: 074…
- Alo, Ada? Unde ești?
- Sunt în corpul P. Tu unde ești?
- In corpul P? Sunt și eu tot aici. Hai că vin să te iau. Te iubesc.
- Bine. Te aștept iubire.
Închid telefonul și urc în fugă câteva trepte. Apoi îmi dau seama că e cam mare corpul P și nu am întrebat unde se află cu exactitate. Așa că o iau în jos și apelez iar. Îmi răspunde:
- Da?
- Ada, unde ești? La etaj sau la parter?
- Iubire, acum cobor scările și ajung la parter.
- Bine, hai că te aștept.
Dau colțul și fac câțiva pași, când o văd în fața mea cum vine spre mine. Alergăm unul spre altul și ne îmbrățișăm. Stau câteva secunde cu capul pe umărul ei, încercând să îmi umplu nările de aroma ce o răspândește corpul ei, aroma care seară de seară îmi inunda imaginația, așa cum ea își înfunda nările cu petale de flori, când era copilă, pentru a simți mai adâncă plăcerea pură a parfumului unei flori. Îmi era dor de ea. Atât de dor, încât nu conta că în câteva minute eu aveam examen la câteva etaje mai sus. Conta doar ea. Intr-un târziu îi spun:
- Hai să mergem sus. O să înceapă examenul.
- Bine, răspunse ea.
O iau de mână și urcăm scările. Peste puțin timp eram în fața sălii de examen și încercam să fructificăm ultimele secunde ținându-ne în brațe și sărutându-ne. Când a intrat proful în sală, îmi spuse:
- Baftă iubire. Să faci bine. Te aștept aici.
- Te iubesc. Mersi mult că ai venit. Am plecat. Ne vedem mai târziu iubire.
- Baftă iubire.
Intru în sala de examen încrezător. Aveam atâta încredere în mine! Nu se putea să nu iau examenul, și cu nota mare. Așa că mi-am luat locul și am primit subiectele. Ajutat de niște fițuici primite de la o colegă, cu ce mai știam eu și cu am mai prins de pe ici pe colo, am reușit să iau un binemeritat 8. Ies din examen și o găsesc pe hol, lângă ușă, fumând o țigară. O iau în brațe și o sărut. Mă întrebă ce am făcut și i-am răspuns că bine, și apoi plecăm spre cămin. Au urmat alte câteva zile superbe.
Trebui din nou să plece. Avea de rezolvat ceva. Mi-a promis că se va întoarce în câteva zile. Am urcat-o la tren și am privit-o cum pleacă pentru a doua oară din viața mea. Mă uitam iar la tren cum se duce. Am luat aparatul foto cu mine și i-am făcut câteva poze pe peron, în tren, în ușa vagonului. Mă uit în momentul ăsta la poze și încerc să îi dau viață pentru câteva clipe. În pantaloni gri și o bluză albă, stătea în ușa vagonului cu mâinile în buzunar. Încerca să-mi spună ceva. Atunci i-am făcut poza. Un click și s-a întipărit pentru veșnicie într-unul din sertarele memoriei mele. Începuse să picure ușurel. Trenul se îndepărta și picurii veneau din ce în ce mai mari. Un singur om pe peron, zăpada făcută straturi lângă băncuțe, ea cu capul aplecat pe ușa vagonului se uita în zare. Ce vedea acolo? De ce nu se uită înapoi? Se mai uită câteva secunde la mine, apoi mai privi o dată în zare și închise ușa vagonului. Rămân singur pe peron, în aceeași companie neînsuflețită: trenuri ce țiuie când trec pe lângă mine… numai că acum sunt singur… singur și trist într-o lume nebuna, nebuna de tot… așa cum sună un vers de la B.U.G. Mafia. Nu că mi-ar plăcea în mod special această formație, dar piesa asta recent apărută parcă are ceva special… și te-ai dus dulce minune…
Ziua Îndrăgostiților m-a prins din nou singur. Ea era pe la Iași încercând să-și rezolve niște treburi. Nu știu care erau ele, nu știu dacă mi-a spus sau dacă am întrebat vreodată. Tot ce știam era că nu era cu mine, că nu o puteam strânge în brațe. Nu am pus niciodată mare preț pe sărbători. Dacă voiai, făceai din fiecare zi o sărbătoare. Nu eram adeptul convențiilor, nu mă puteam încadra în tipare. Dar parcă voiam ca ziua aceea să fim amândoi. Așa că am început să scriu.

Era o chestie în site-urile de felicitări... o imagine face cât o mie de cuvinte... eu acum sper doar că ale mele câteva cuvinte să facă cât imaginea mea proiectată pe sufletul tău, să facă să mă aducă aproape de tine și să nu îmi simți lipsa în aceste clipe...
e Valentine`s... da... până acum nu am petrecut nici un Valentine`s Day împreuna cu cineva... de fiecare data eram singur... nu știu cum se făcea... acum aș fi vrut să fie altfel... aș fi vrut multe să fie altfel, aș fi vrut să fac multe cu tine, ceea ce nu am făcut cu nimeni altcineva... unele s-au putut, altele nu... avem eternitatea de partea noastră și asta îmi dă elan să continui să sper că totul va fi bine...
nu îți fac declarații de dragoste... nu îmi plac... chiar dacă la un moment dat aveam pagini pline de chestii de astea... mailul acesta, prin natura lui este o declarație de dragoste...
nu știu... înainte îmi găseam cuvintele și mă descurcam mai bine când nu eram face to face... acum e exact invers... nu pot spune nimic dacă nu te văd în fața mea, dacă nu te pot atinge, dacă nu mă pot uita în ochii tăi când îți vorbesc... și mă disperă asta... așa că scot o fotografie și încerc să îți vorbesc…
trebuia să fie un mail vesel și optimist... așa și este... totul va fi bine... trăim ca să cuprindem totul și să ne pierdem într-o clipă... la noi nu există clipa... e doar o mare și lungă eternitate care va dura până când moartea va ucide..... pe mine... pe tine... iubirea noastră...
te iubesc Ada și vreau să simți asta și să crezi că ai găsit iubirea veșnică... pentru că eu cred asta... dar nu e de ajuns... cum era? să adormi când eu închid ochii? să îmi curgă mie lacrimile când tu plângi? așa vom fi mereu... always and forever... te iubesc..... te aștept Ada... o veșnicie plus o secundă..... apoi adorm și nu mă mai trezesc... te iubesc...

Stau și mă gândesc dacă noi putem conștientiza vreodată importanța vreunui aspect al vieții noastre sau al unui lucru pe care îl deținem. Dacă putem aprecia atingerea unei mâini, privirea unei femei frumoase pe care ai întrezărit-o în timp ce te duceai să îți iei prietena din fața magazinului nu-știu-care, o strângere de mână, o pagină de caiet scrisă cu gândurile tale, o scrisoare trimisă de cineva drag sau cuiva drag. Mă gândesc acum la ceva ce m-a afectat zilele trecute. Un foarte bun prieten din cămin avea o iubită de 9 luni. Ciudat a fost că în urma cu vreo lună, eu și Redu am văzut-o sărutându-se pe stradă cu un tip, altul decât Azeru (prietenul ei). Am aflat apoi că cel cu care se săruta era prietenul cel mai bun al lui Azeru. Evident, relația lor nu mai mergea așa de bine. După tentative eșuate în relația lor, am fost desemnat să îi spun totul în față. M-am simțit super nașpa. Să fii tu cel care dă o veste proastă, să fii tu cel asupra căruia cade toată răspunderea unei fapte. În același timp, am simțit o ușurare, pentru că nu trebuia să mai dau ochii cu el, să îl aud cum spune că știe sigur că Lumi nu îl înșeală. Nu puteam face nimic, era prietenul meu, dar și ea era prietena mea. Și nu aveam dreptul să mă bag. Dar căzând de comun acord, s-a dovedit ca așa era mai bine.
Mă gândesc: de ce într-o relație cel înșelat este ultimul care află? De ce toți din jurul lui știu de asta, de ce se pot uita cum ei se sărută fericiți sau poate aparent fericiți, în timp ce, în sinea lor, se gândesc la cât de prost poate fi cel înșelat. De ce nu are nimeni curajul să vorbească? Și de ce trebuie neapărat lumea să înșele? De ce nu spui pur și simplu “pa” și începi o altă relație? De ce trebuie neapărat să fie un triunghi sau cine știe ce altă figură geometrică? Poate pentru că omul nu e perfect, și luând de la fiecare câte ceva îți împlinești idealul de perfecțiune? Sau poate că încă simțim nevoia de siguranță și vrem ca atunci când o relație se termină, să avem în brațele cui cădea? Sau poate că devenim iar animale, că suntem iar în stadiul în care sexul este doar o metodă de a îți satisface anumite pofte într-un fel sau altul? Dar dacă stau să mă gândesc bine, nici cu animalele nu ne mai asemănăm. Ne-au devenit superioare: ele nu ucid din plăcere, ci pentru mâncare, pe când oamenii o fac cu tot atâta dezinvoltură; sexul este un mijloc de perpetuare a speciei, pe când oamenii îl practică ca filozofie de viață; în stadiul de animal mai știi încă ce e acela instinct, mândrie, ajutor, altruism, grup, pe când omul treptat uita că trăiește într-o societate.

Cât de ciudat e făcut omul: foarte puternic, și totuși orice nimic îl doboară.
– Kierkegaard –

Da… evident că nu putem aprecia ceva la adevărata valoare decât atunci când am pierdut acel lucru. De-abia atunci începem să ne punem întrebări, de-abia atunci începem să ne dăm seama cum este să te trezești la un moment dat gol și departe de tot, când știai că în urmă cu câteva clipe aveai totul. Oare înțelegem faptul că dacă vrem să păstrăm ceva lângă noi trebuie să ne dovedim vrednici de el? Că trebuie să luptăm și să arătăm că suntem cea mai bună dintre posibilități? Sau ne mulțumim doar să ne etalăm numele alături de el și restul nu ne mai interesează? Suntem oameni, spunem. Ființe superioare, capabile de a ne face propriul destin și de a ne conduce viața după principii proprii și aspirații comune. Dar oare ce înseamnă asta? Suntem sau nu centrul pământului? Trăim sau nu în cea mai bună din lumile posibile? Am murit sau încă mai stânjenim cu prezența noastră atâtea și atâtea spectre asemănătoare? Rațiune, sentiment și voință… le avem sau nu? Știm ce sunt sau nu ne interesează? Fiecare dintre noi suntem un răspuns la aceste întrebări. Și numai fiecare dintre noi putem să îl descifrăm.
Mi-am adus aminte de ce a trebuit să plece. A început școala mai devreme și trebuia să se prezinte cu o parte din proiect. Era vacanță, și eu speram să petrecem cel puțin două săptămâni împreună. Dar fericirea noastră iar a durat doar câteva zile. Eram singuri în camera de cămin și făceam dragoste, vorbeam, ieșeam prin oraș, și iar făceam dragoste. Ne devoram unul pe altul ca și cum am fi fost asaltați de o plăcere macabră să ne vedem epuizați unul lângă altul. Ne țineam în brațe, stăteam goi în cameră și vorbeam. Nu ne păsa de nimic. Nu ne păsa de absolut nimic, în afară de propria noastră persoană și de iubirea noastră.
Stând pe peron, am avut sentimentul că ceva s-a rupt. O vedeam cum se uita în depărtare, cum se agăța de mine, cum nu știe ce să zică sau ce să facă. Ar fi vrut poate să se arunce în brațele mele și să lase trenul să plece. Sau ar fi vrut să se rupă cu totul de mine și să lase totul în urmă. Sau poate ar fi vrut să se împartă în două: o parte să plece la Iași pentru a-și termina studiile, iar restul să rămână cu mine pentru eternitate. Sau poate că nu se gândea la nimic… poate că lua totul așa cum venea și nu se gândea deloc la ziua de mâine.
Mi-e greu acum să mă gândesc la toate astea. Sunt undeva la ceva depărtare în timp și amintirea unor suferințe vechi îmi îngreunează ochii. Nici o problemă, iar m-a apucat ora patru dimineața încercând să termin o idee. O să dorm eu și altădată. Mâine o să îmi caut de serviciu. Am nevoie să îmi ocup timpul. Doare prea tare. Doare să răscolesc acum printre ruine și să încerc să reconstruiesc templul maiestuos care la un moment dat se ridica până la înălțimea fericirii. E greu acum și sufletul îmi plânge să îmi amintesc de vorbe… și de întâmplări… și de chipuri… și de iubire. Pentru că doare tare. Dar o să continui, vreau să termin povestea, vreau să afli exact ce a fost și ce a fost în sufletul meu, pentru că ți-am promis-o de la început. Și poate că da, sunt masochist. Îmi place să mă doară. Așa simt că trăiesc… așa simt că mai am încă o inimă care își face simțită prezența, chiar dacă suflul ei este abia perceptibil. Poate că totuși este mai bine să mă culc și să încerc să îmi clădesc visul pe o iluzie. Poate că e mai bine… da… poate că e bine…

Capitolul 14

Orice ACUM devine cândva ODINIOARÃ. Banal adevăr, dar plăcut formulat. Odinioară, când au fost așezate pentru prima oară pe hârtie aceste istorisiri, constituind vreme de zile și săptămâni unicul acum, ele se întorceau la un odinioară și mai vechi, captând trecutul întreg și prezentul de atunci; un prezent, martor al însemnării acestor trăiri, devenit de mult la rându-i trecut. Căci orice ODINIOARÃ redevine cândva ACUM, dar e prea tânăr studentul pentru a descoperi și acest revers temporal. Azi, istoriile de atunci sunt menite iarăși să devină acum. Destinate unui ACUM pentru care între timp s-au transformat în istorie. – Gertrud Gregor –

I
n memoriam
Azi plec acasă... în câteva ore îmi iau rămas bun de la Brașov... amintiri plăcute, neplăcute, clipe de vis, speranțe și păreri de rău... toate vor trece pe lângă mine și le voi privi cum se topesc în neființă... când am pășit în lumea asta nu am avut de ales... ieșirea mea din lumea asta va depinde de alții... dar ceea ce pot face este să fac din clipa prezentă cea mai bună cu putință... am învățat să pierd, Ada... am învățat să pierd cu capul sus... am învățat ca atunci când mi se dă un șut în fund, să mă ridic de jos și să merg mai departe... cu privirea mai tristă și sufletul mai dărâmat, dar voi continua să merg... să trăiești ca și cum nu ai iubit niciodată..... mari și frumoase cuvinte... o să încerc să le pun în aplicare...
O să termin romanul... o să vin la facultate și o să mi-o termin… mă las de vas și de tot... am hotărât sa-mi urmez visul... să fiu profesor, să știu că pot învăța pe cineva din experiența mea... și poate lumea va fi mai bună... sunt visător, da... dar știu că pot face ceva... chiar dacă diferența o voi simți doar eu...
Mersi de urări... nu o să-ți dau mesaj pentru că am promis că nu mai fac asta... și nu pot... adică nu vreau să-mi încalc promisiunea... nu vreau să pice mesajul meu într-un moment inoportun... aveți viața voastră... nu vreau să v-o încurc mai mult decât o aveți... poate o să citești mailul ăsta vreodată... poate într-un târziu, când eu voi fi fost departe, și când, poate, inima mea va mai zâmbi pentru o ultimă oară...
Să fii iubită... să fii fericita... și să nu te mai doară tristețea din cuvintele mele... nu se merită... sau poate nu merită efortul... nu știu... și nici nu mai contează... o să fiu acasă... o să fiu doar eu cu amintiri și cu frânturi de vise...
Să fii iubită Ada… poate cineva, vreodată, te va merita... la revedere străine... cu toate că doare...

Ultimele cuvinte din Brașov. În net la Yugin, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, venit să îmi iau rămas bun de la el, am scris ultimele cuvinte către Ada cu câteva ore înainte de a pleca pentru o lungă perioadă de timp din Brașov. Aveam nevoie să uit pentru o perioadă acei patru pereți ai căminului între care s-au petrecut atât de multe. Aveam nevoie de o evadare, evadare ce numai reîntorcându-mă în universul fără de griji al casei o puteam găsi. Acasă… aveam nevoie de asta.
Stau pe peron. Cu sora mea pe de o parte, cu Mafi și cu Feri pe de altă parte, sunt prins la mijloc.
- Nu vreau să plec! Nu vreau să mai evadez! Mă simt bine așa!!!
Nu puteam să nu mă gândesc la ce a însemnat anul trecut pentru ființa mea, pentru inima mea. Se anunță trenul. În câteva minute o mașinărie de fiare avea să mă ia cu totul de acolo, din lumea aia. Oare să pun sau nu piciorul în ea? Avea să mă mai aducă înapoi data viitoare?
Îi îmbrățișez pe Mafi și pe Feri, îmi iau rămas bun de la ei, și pun piciorul pe scara mașinăriei de fier. Un șuierat puternic se aude, semn că în câteva secunde trenul va porni către o destinație anume. În timp ce mașinăria gigantică își sporea viteza, mă uitam înapoi de pe scara vagonului. Se depărta totul de mine: prieteni ce au fost cu mine ani de zile, amintiri ce le vedeam în fiecare zi în fața ochilor, chipuri ce începeau să se șteargă. Parcă intram într-o încăpere unde mi se cerea să las totul în urmă, la ușă, și abia apoi puteam să pășesc pragul. Aplecat peste bara de fier ce despărțea ușa în două, ridic mâna în dreptul inimii. O greutate mă apăsa amarnic în locul acela. Închid ochii și strâng cu putere bara de fier în mâini.
- Fie ce-o fi… Mă voi întoarce, Brașov… mă voi întoarce…
Și închid ușa vagonului, care produce un zgomot trist…

Tot ceea ce se opune iubirii o garantează și o face să trăiască veșnic în inimile lor pentru a o slăvi la nesfârșit în clipa obstacolului absolut, adică în clipă morții.

Ajuns acasă, încercam să-mi aduc aminte de timpul copilăriei mele. Încercam să îmi aduc aminte de vârsta frumoasă în care preocuparea principală era jocul. Zadarnic! Ceva în mine murise de ceva timp. Ceva în mine se rupsese când am auzit pentru prima oară: “Adio străine!”. Și ceea ce s-a nimicit în momentul acela a fost puterea de a mai visa, de a mai spera, de a mai zâmbi. Puterea de a fi din nou copil.
Mă uit acum la fratele meu, în timp ce scriu aceste cuvinte, și îl văd cum se gudură pe lângă mine să îl las să se joace pe calculator. Încearcă să se suie pe mine, în brațele mele, dar îi îndepărtez picioarele.
- Nu astăzi… poate niciodată…
Bineînțeles că nu înțelege ceea ce am zis. Nici nu are cum. Nici eu nu știu de ce am spus asta. Au ieșit pur și simplu din gura mea. Îi spun să iasă afară și să mă lase în pace că am treabă. Se uită câteva clipe la mine apoi iese afară. Mi-era milă de el. Sau poate nu era milă… nu știu dacă era ceva... simțeam ceva… îl nedreptățisem.
Îmi aduc aminte cum la un moment dat a luat locul pernei pe care o țineam în brațe. În momentele în care mă certam cu Ada, stăteam toată ziua și mă uitam la televizor… încercam să mă calmez și să cred ca va fi bine. Numai că, la un moment dat, am prins videoclipul la piesa “Ploaia” a lui Cargo. Ascultam versurile și simțeam cum ochii mi se împăienjenesc și cum lacrimi încep să curgă. În câteva secunde plângeam de-a binelea, cu sughițuri. Ascultam piesa și îmi aduceam aminte cum o țineam în brațe și cum îmi spunea să nu îi mai dau drumul. Plângeam și sufletul mi se rupea în mii de bucățele. Eram singur în cameră, dar în câteva momente intră fratele meu cel mic pe ușă și mă văzu ca plâng, cu perna în brațe.
- De ce plângi Marius?
- Nu plâng Chelule. Nu plâng…
Așa îi spuneam de când era mic, de când l-am văzut pentru prima oară tuns chel.
- Ba da… lasă… că știu că plângi…
Veni și se cuibări în brațele mele și stătu acolo până ce se termină piesa. Nu scoase nici un cuvânt. Stătea în brațele mele, nemișcat, și ofta din când în când. Când se termină melodia, se puse în mijlocul camerei și începu să se joace cu jucăriile. Construia un robot. Îl invidiez. Îi invidiez pe ei, copiii. Pot trece foarte ușor de la o stare la alta. Nu pot fi supărați prea mult timp. Îi cerți, îi bați, dar după câteva minute se poartă cu tine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În momentele astea, aș fi vrut să mă fi simțit la fel. Aș fi vrut să mă fi simțit și eu gata să o iau de la capăt, cu toate că nu am obținut ceea ce am vrut. Dar nu se putea… nu se mai putea, pentru că în mine murise copilul care am fost. În mine murise visul de care se agăța tot ceea ce însemna el.

Mi-am imaginat că vei rămâne același... dacă-ți amintești, te rugam să nu te schimbi vreodată... fiecare e unic în felul său ...
k ,ce voiam să spun... mulțumesc de mail. Așa știu de tine... nu știu însă cât va dura... oricum... shit! luni ar trebui să aflu rezultatele interviului de la Timișoara și dacă îmi dau verde, pe 1 septembrie încep job-ul la una din cele mai tari companii din Europa... sună acceptabil dar înfricoșător, nici măcar nu știu de ce-ți spun toate astea...
o să vreau să mai trimit mail din când în când și vreau să știu dacă e ok , dacă te deranjează să-mi spui și nu o să se mai întâmple... bine? cam atât... pa
Nu știu dacă e corect ce o să spun dar mă bucur că nu ai plecat pe vas.

Ãsta ar fi fost ca răspuns la mailul meu. Am simțit cum tot sângele îmi revine în obraji când am văzut mailul de la ea. După o lungă absență, îmi trimisese un mail. Voia să nu mă uite? Voia să nu o uit eu? De ce îmi cerea permisiunea să îmi mai scrie? De ce încerca să mai facă măcar pentru o clipă parte din viața mea? Și mai ales, de ce se bucura că nu am plecat pe vas, așa cum avusesem de gând să fac? Iar mă întreb, iar întreb necunoscutul despre lucruri pe care numai ea mi le poate descifra. Păcat că e atât de departe.
Mă gândesc oare de ce a trebuit să plece iar. Pentru că voiam eu să plec pe vas, ceea ce însemna o absență de vreo 8-9 luni? Pentru că nu mă iubea? Pentru că simțea că nu o mai iubesc eu? Nu știu! Și mă doare să mă tot întreb…
O așteptam să se întoarcă după ce a plecat din Brașov. Dar în loc de asta, primesc iar mail de la ea… la numai câteva zile… 27 februarie

Salut..... Brașov
Ar fi trebuit ca totul să rămână la primele trei zile, când am fost unici... nu cred în iubire veșnică străine... m-am mințit crezând că ești `my soul mate`, dar astea sunt povești în care nu pot să mai cred... sunt mare acum... nu va exista niciodată pentru simplul fapt că nu vreau; aleg mediocritatatea... am vrut să te ajut să crezi și în altceva decât în vise... realitatea e în noi, poate că am reușit măcar o parte infinit mică... altcineva îți va da însă totul și nu sunt eu aceea. Mi-ar fi plăcut să scriu fraze pline de metafore și subînțelesuri, dar nu pot, pentru mine totul e simplu... uneori poate complic lucrurile dar în general accept orice cu calități și defecte...
Acum sunt cu Ionuț, poate așa e mai bine... nu știu cât o să țină și nici nu mă interesează, sincer... vreau să termin facultatea și atunci, ca de multe alte ori, voi începe un alt drum... totdeauna am fost așa... mereu am știut că vine clipă când trebuie să plec.
Ar fi trebuit să-ți spun toate astea la Brașov dar am momente de lașitate și atunci a fost unul din ele... sau poate am vrut doar să te simt pentru ultima dată... aș fi plecat de lângă tine la un moment dat și ar fi durut poate mai tare... nu mai am nici telefon, am renunțat la mail... am plecat din Tudor…
La Brașov am lăsat lumea în care mi-ar fi plăcut să cred cu desăvârșire... dar nu a fost suficient să cred, ar fi trebuit să și vreau cu adevărat... lumea în care ne-am iubit.
`Nu ne definește ceea ce suntem ci modul în care ne ridicam după ce am căzut`... e una din frazele care mi-au plăcut... nu că ar mai conta.....
Mulțumesc pentru clipele fericite furate realității și pentru încercarea de a mă face să cred în veșnicia iubirii.....
Adio.....străine...

Citind mailul, am avut o senzație de deja-vu. Mă vedeam cu câteva săptămâni înainte, pe un alt scaun, în alt net, cu mâinile pe monitor și plângând. Mă vedeam cu inima sfărâmată atunci. Acum… acum nici lacrimi nu am mai avut. Am citit de vreo 5 ori mailul, apoi am închis. Am plătit și m-am aruncat în câteva clipe în pat. Eram singur acasă. De-abia atunci am realizat că am pierdut-o din nou. Atunci mi-am dat seama că iar m-a îndepărtat de ea, că iar s-a hotărât să renunțe la tot. Nu mai aveam putere. Nu mai aveam putere să lupt cu îndârjire să o aduc înapoi. Voiam doar să îi răspund, să spun ceea ce simt. Mă pun în fața calculatorului și îi scriu.

Uite un mail pe care voiam să îl trimit azi, dar se pare că nu se mai potrivește cu starea ta de spirit.
O să încep cu trenul care te-a luat de lângă mine... acolo s-au sfârșit zilele superbe trăite împreună... și de acolo o să încep aceasta frântură din viața mea...
Da... când am auzit semnalul de plecare al trenului, m-a luat cu fiori pe la stomac... ți-am spus... sper să nu fi fost un semn de rău augur... și nu e... știu sigur... mă durea inima că pleci... priveam trenul și vedeam cum fuge din ce în ce mai repede și mai departe... și parcă voiam să întind mâna și să opresc trenul și să te iau în brațe... dar știam că trebuie să pleci... că trebuie să fii la școală... nu știu dacă ai ajuns la școală cu treburile astea... cu problemele cu sora ta și toate cele... sper doar să fie bine... nu știu... nu am nici un semn de la tine... nu știu ce să cred... știu că în momentele astea alte sunt prioritățile... și sunt conștient de asta... sper doar să fie bine și să nu mă uiți... atât cer... să mă iubești și să nu mă uiți... indiferent ce... și nu sunt egoist... rezolvă problemele cu sora ta și de-abia apoi poți să te ocupi și de mine...
Plec de la gară... nu am luat autobuz... am mers pe jos... vreo juma’ de oră m-am plimbat… am ajuns în fața blocului... era prea devreme... intru pe net... și-ți trimit un mesaj... mai hoinăresc pe ici pe colo, caut site-uri de hackeri... chestii de astea... ajung la meditație... și fata prestează... oricum, a luat 7... ceea ce nu e bine deloc... oricum... ea nu știe încă nota, că nu a vrut să o corectez acolo... o să vedem... Așa... eram la meditație și intră Mafi și cu un prieten... ăla mă salută și rânjește la mine, Mafi nu zice nimic... m-a ignorat. M-am simțit ca ultimul rahat... oricum, a trecut. Ies de la meditație, și-l văd în mașină cum stă și se uită. Plec mai departe și dus am fost... nu a avut curajul să vorbească cu mine... mă duc acasă, fac bagaj și mă apuc să citesc... apoi dorm...
Dimineața mă duc la Yugin și intru pe net... văd că nu mai vii... diperam, nu știam ce să fac... a fost super nașpa... după ce dau mesaje peste mesaje, în sfârșit intri... m-am luminat la față... oricum, m-am bucurat că te-am auzit și că ai ajuns cu bine, că-mi făceam gânduri că nu ai ajuns la Iași... dar m-am întristat când am auzit de sora ta... sper să se rezolve... plec la gară... ajung la autobuz... îmi bag geanta în ladă, jos... pleacă autobuzul... îmi aduc aminte că am uitat să iau cartea să citesc... așa ca 5 ore am stat și m-am uitat pe pereți... mă gândeam că nu se mai termină călătoria... acum înțeleg cât de greu poate să fie să vezi că durează atâta o călătorie... te înțeleg iubire... :P te iubesc... ți-am spus? Nu? Atunci o mai spun o data... te iubesc
ajung acasă... intru pe ușă... răspunde fratele meu... e cu gura căscată... ai mei nu știau că vin... ăla micu` sare în brațele mele și mă întreabă, bineînțeles, ce i-am adus... :P îi aduc ofrandele și ... ghici... mă văd ai mei... sor`mea începe să râdă de mine... tata mă întreabă de ce am barba asta... :PP evident, reacția scontată asta era... oricum, nu mi-au zis nimic. Evident m-au întrebat de tine și le-am spus tot... afară de faptul că ai stat cu mine... stai la o verișoară și că ... merge bine... :P știi tu... cât mai puține detalii... :P
acum e joi... e vreo 6 și tocmai am primit un bip de la Mafi... și eu și sor`mea... să vedem care sunt urmările... te iubesc Ada... simți, nu? O să fie totul bine... te iubesc și nimeni nu se poate îndoi de asta... aștept să vină sâmbăta să putem vorbi pe net... sper să poți veni iubire... te aștept iubire... până mâine... toate cele bune... dacă nu dai nici un semn de viață până mâine, sun... vedem noi... papa iubire... până mâine...
Elop iubire... mă bucur că ai dat un semn de viață... am primit mesajele tale... mă bucur că totul s-a rezolvat. O să vorbim mâine pe net să vedem ce s-a întâmplat... oricum... am ceva vești bune... aseară m-a sunat Mafi... a vorbit cu mine vreo 20 de minute... și s-a rezolvat... am luat-o de unde am rămas și am uitat tot... tot... a fost de acord să uităm totul... am lăsat fiecare câte ceva... și nici nu se mai duce cu ăia... a zis că s-a gândit bine și nu e o idee bună să încerce să treacă de partea cealaltă a baricadei... oricum, mă bucur că a fost bine... și că va fi bine de acum încolo... iubire, mi-e dor de tine... să vorbesc cu tine, să te aud, să te țin în brațe... off. De-abia aștept să vin la Brașov să putem vorbi în fiecare seară... că mi-e tare dor de tine... și te iubesc..... Mult de tot..... Știi, acum când mă gândesc la ce a fost... parcă mă văd undeva deasupra... și mă văd pe mine pe peron , uitându-mă după tren... și îl văd cum se duce... și pleacă... și te ia cu el... parcă aș întinde mâna să-l fac să se oprească... și parcă alerg după el... și te văd cum stai pe scară... și-mi întinzi mâna... și mă tragi în tren... dar nu ajung.,... nu reușesc să ajung la el... Te iubesc iubire...
Ada... te iubesc... ai uitat de forever and for always? da... nu știu dacă are rost să-ți scriu... nu știu dacă se mai poate face ceva... ce știu e că vreau să vorbesc cu tine pentru o ultimă dată... să mă asculți, să te ascult... când credeam că totul a revenit la normal, că mă împăcasem cu Mafi... că totul era bine și frumos... nu voiam vise... nu voiam decât să fiu cu tine... nu mai visam... eram doar noi doi în realitatea făptuită de noi... și era real... nu-mi spune acum că era doar un vis... dar tu nu ai iubit... nu ai iubit îndeajuns, poate, ca să faci totul să meargă... știi ce ai zis, că dacă nu merge cu mine, nu te vei întoarce la Ionuț? Și asta a fost minciună... ca tot ce ai spus în lunile ce au trecut... asta vrei să cred? Dacă asta vrei să cred... atunci bine... cred asta... și știi cu ce imagine voi rămâne? Nu voi rămâne cu imaginea celor câteva zile de fericire... ci cu imaginea celor câteva luni de lașitate, parșivitate și minciună... vreau să vorbesc cu tine, să-mi dau seama dacă ceea ce a fost a fost cu adevărat... dacă nu mă voiai așa, trebuia să-mi spui... că sunt așa și pe dincolo...nu să-i spui lui Yugin că sunt prea bun pentru tine... de câte ori am auzit replica asta... știi? De acum nu o să mai fiu bun... nu o să mai fiu tipul perfect care face totul cum trebuie... o să aleg și eu mediocritatea... poate așa nu mă mai doare inima când cineva îmi spune că mă iubește și apoi mă lasă, sau când văd doi îndrăgostiți pe stradă cum se țin de mână... poate așa e... nu mi-ai spus de la început, nu ai comunicat cu mine, când ăsta era singurul lucru pe care ti l-am cerut... mersi mult că m-ai ascultat... era perfect pentru mine... chiar dacă era distanța... mă simțeam iubit și asta conta... și restul se putea rezolva... dar nu a fost să fie... am citit un mesaj de la Ionuț... din alea off line, atunci când nu ai venit pe net pe motiv că sora ta are probleme... stăteam și mă gândeam dacă și asta era adevărat, sau dacă chiar trebuia să te duci la școală în zilele alea... da... nu îmi fac sânge rău degeaba și-mi pun întrebări... nu merită... sau poate că merită... ce scria în mesaj? că mai e o zi și totul va fi bine... de fapt plănuiai asta de la început, nu? mă bucur să aud asta... mersi mult... dacă ai avut cât de puțin respect pentru ființa mea, dacă ai simțit cât de puțin pentru mine... dă un mesaj să intru pe net și să vorbim... și să-mi explici... dacă nu... o să cred că totul e o minciună... nu mai pot scrie... vreau doar să vorbesc cu tine și atât... nu face ca data trecută... nu suport să nu dau de tine și să nu te aud cum îmi spui că nu vrei să mai auzi de mine... sună-mă sau intră pe messenger... și de atunci o să te las în pace... definitiv... nu ai avut curaj să crezi... și nu mi-ai spus... te-am iubit... și te iubesc încă... dacă asta mai înseamnă ceva în urechile tale...
toate cele bune Ada... adio... sau poate la revedere...

Renunțase iar la mine. Motivul? Trebuia să stea cu Ionuț, pentru că avea nevoie de calculator să își termine proiectul. Mă durea faptul că nu voise să vorbească cu mine. Mă durea faptul că a luat hotărârea singură și că a lăsat totul în urmă. Dar în același timp o respectam pentru că avea puterea să lupte pentru un vis, să lupte pentru ceva, pentru ceva ce însemna poate mai mult decât iubirea noastră: să-și termine facultatea. Făcuse atâtea sacrificii pentru ea. Renunțase la un copil pentru a putea să își continue studiile. Și acum era iar la o răscruce: ce să facă? Și a ales calea cea mai simplă. Dacă rămânea cu Ionuț, cel puțin viitorul apropiat îi era asigurat. Mai putea rezista 3 luni lângă el, așa cum o făcuse până acum. Îi plăcea să sufere? Îi plăcea să fie presată tot timpul? Sau îl iubea și pe el? Poate că nu voi ști asta cu siguranță niciodată…

Dacă nu reușești din prima, e bine să ștergi orice urmă. Să te bucuri de viață că nu e o repetiție. Dacă judeci cu inima, viața e o tragedie. Dacă o judeci cu creierul, e o comedie.

După câteva zile în care am încercat tot posibilul să dau de ea și să mă lase să vorbesc cu ea, reușesc să o conving să vorbească cu mine pe messenger.

- Vreau să te întreb ceva și răspunde serios… nu mai minți Ada, da?
- Ascult…
- M-am resemnat... acum nu te pot face să te întorci la mine… mă iubești Ada?
- Te iubesc.....
- De ce m-ai mințit?
- Voiam să pleci și să mă urăști.
- Știi că nu pot pleca… știi ca nu te pot urî.
- O să... poți să începi cu mine…
- Nu Ada... nu vreau.
- E un început în toate.
- Tu vrei să mă urăști?
- Nu știu dacă vreau să mă urăști... eu ?
- Tu vrei să mă uiți?
- Nu vreau.
- Eu am jurat iubire veșnică și nu-mi schimb promisiunea. Þi-am zis că e mai greu pentru mine să aud cum minți când eu simt ceea ce simți și ceea ce plânge inima ta...
- Voiam să pleci... înțelegi?
- De ce?
- Să mă urăști... așa poți să mă uiți mai simplu. Pentru că nu pot fi lângă tine și te amăgești.
- Știi ce mă doare? Că ai sacrificat iubirea noastră pentru a termina facultatea… că nu mi-ai spus în față…
- Când am făcut întrerupere de sarcină, am făcut-o pentru școală... înțelegi? Așa că trebuie s-o termin bine…
- Da ... dar mă gândeam că poate ai să înțelegi asta, Ada, ca să nu mai faci a doua oară… mai erau trei luni...
- Am renunțat la fericirea mea când am plecat... trei luni în care să ce? Să aștepți?
- Da, Ada, să aștept... dar nu mai aștept în van .. sunt dispus să aștept... să aștept până vei vrea cu adevărat fericire…
- Nu aștepta...
- Până vei vrea cu adevărat să fii cu cineva... ți-am zis... o să te uiți în spate și o să vezi bărbați pe peron... așteptându-te... unu, doi... 10 poate.... nu știu.....
- Și tu o să mă aștepți ... nu vreau să faci asta…
- Să aștept...
- Crezi că acum nu îmi pare rău? Crezi că acum sunt fericită și zâmbesc? Ce crezi?
- Te simt cum stai și plângi.
- Știu ...
- Tu mă simți?
- Da…
- Și de ce nu vrei să te aștept? Pot face asta… în iubire poți face orice... e de ajuns să vrei tu să fii fericită…
- Pentru că mi-e teamă că voi pleca de lângă tine...
- Să te întorci la mine... o să te aștept cu brațele deschise…
- Așa sunt eu... totdeauna am plecat… aș vrea să ajung să nu-mi pese de nimic… știu că trebuie să vreau... trebuie... poate la 30 de ani… poate mâine... nu știu… simți că nu-mi pasă acum dacă ies în stradă și mă calcă o mașină? ...acum nu vreau nimic… chiar nimic... da ... aș vrea ca mâine să fie iunie... să termin facultatea…
- Am avut încredere în tine… te vedeam dusă pe gânduri... te vedeam cum te uitai la mine... și mă strângeai mai tare în brațe... și cum voiai să nu te gândești la nimic... și nu-mi spuneai… nu ai putut vorbi cu mine...
- Sunt lașă străine... ce vrei să fac? atât sunt…
- Să VREI Ada!!!
- Aș fi vrut să am calculator... aș fi vrut să fim aproape unul de celălalt... aproape, înțelegi? Dacă mă hotărăsc, e prea târziu oricum.

Din ziua aceea începusem să cred că totul s-a rezolvat. Începusem să cred că, dacă s-a întors acum, a făcut-o pentru totdeauna. Aveam încredere că totul va fi bine. Mesajele pe care mi le trimitea mă făceau să mă simt sigur pe iubirea ei. La un moment dat îmi spune: Te iubesc urâtule! Știu că poate tu mă iubești mai mult. O să fie bine iubire. Mulțumesc de tot. Nu știu cum poți suporta și mai ales de ce mă susții, dar îți mulțumesc. Te iubesc. Simți? Să nu mă uiți până ce o să ajung la tine. O să încerc să adorm. Voiam să îți spun că îmi pare rău că am fost rea astăzi. Vreau să fii mereu lângă mine iubire. Orice ar fi. Să te iubesc, să te simt, să fii lângă mine, să ne ținem în brațe. Să ne iubim pentru totdeauna. Se pare că uit faptul că perfecțiunea, așa relativă cum e ea, se atinge mai ușor în doi. Te iubesc. Acum e singurul sentiment în care cred. Te iubesc urâtule, fără să-mi pese dacă vom sta sub cerul liber iubindu-ne. Să fii lângă mine, asta e important. E important să te țin în brațe sau să te chinui. E important să te pupăcesc. Să fim noi și atât. Oriunde, numai să fii nebărbierit. Iubirea noastră e veșnică. Þine-mă în brațe. Nu am cerut nimănui vreodată să aibă grijă de mine. Credeam că asta mă face vulnerabilă. Ai putea să mă ții lângă tine? Am nevoie să simt că aparțin cuiva. Am nevoie să simt că îți aparțin ție. Nu mai vreau să mă trezesc doar eu cu mine însămi…Sweet dreams mami. Te iubesc. Ti-am sărutat visul. E doar o altă noapte rece și seacă. Nu pot să adorm. Plâng fără să știu de ce anume. Te iubesc urâtule. O să îmi imaginez că te țin în brațe. Cumplită așteptare… Cine mai are nevoie de altceva?…

I-am cerut să îmi scrie cât de des poate. Așa eram sigur că o voi ține lângă mine și că mă va simți cât mai aproape. A încercat să își țină promisiunea câtva timp.

Am vorbit astăzi pe net... ți-am promis că-ți voi scrie zilnic, poate voi reuși... am fugit din net spre cămin, dar afară ploua și am ajuns în mall... m-am răzgândit în privința job-ului... era tâmpit programul... mi-au venit în minte frânturi din discuția noastră... spuneam de medie... nu e vina ta și nu știu de ce crezi asta... e cea mai tâmpită chestie pe care am auzit-o…la fel și cea cu telefonul băgat în amanet... străine, totdeauna am avut de ales... să-ți intre bine în cap că notele au fost așa pentru că nu m-a interesat... am vrut să văd cum e să nu-ti pese o sesiune... iar cu telefonul, ti-am explicat deja..... by the way, dacă o să consider ca ești vinovat de ceva, o să te anunț, până atunci nu presupune tu că așa ar fi... iar cu Yugin... nu știu ce meriți și nu sunt eu în măsură să judec asta... prostiile cu ``prea bun pentru mine`` nu au loc în vocabularul meu... sorry..... m-am plimbat pe străzi aiurea după ce s-a sfârșit ploaia, nu aveam nici un chef să ajung în Păcurari... dar trebuia... acolo mi s-a rupt șirul gândurilor... Ionuț făcuse criză de inimă, se pare... ca și cum mi-ar păsa... mai făcea teatru și în Tudor... lipsit de interes pentru mine... anyway... am terminat porția din proiect... încerc să lucrez cât mai mult pe zi, dar sunt calcule multe și le greșesc dacă mă grăbesc, așa că nu-mi rămâne decât să înaintez cu viteza melcului, pe care, de altfel, o ador!... am fost și la Bubu, unde am avut parte de un interogatoriu stupid... m-a obosit și m-am întors la Ionuț... face baie... schimb cartela pe telefonul lui si-ți trimit mesaj... atât... încerc să adorm, numai că și lumea viselor se pare că-mi refuza accesul... somn ușor străine... încă mai admir tavanul, poate voi adormi cândva... pa
Neața! cică a venit primăvara... nu-mi pasă, e doar o altă zi în care nu-mi doresc nimic... crezi că mă încântă ghioceii pe care i-am primit? i-am trântit dezinteresată într-o cană în care ar fi trebuit să fie apă... s-au ofilit în cinci minute... ce-mi pasă mie? i-am aruncat la coș... început rutină... să mănânc... fac un sandwich... te-am văzut pentru câteva clipe pe tine trezindu-te dimineață, evident, făcându-ți sandwich... am renunțat... aprind o țigară și în loc de cafea mănânc iaurt... iaurt și țigară... am terminat țigara și telefonul a început să țipe... am presupus ca e mesaj de la tine... oricum nu l-aș putea citi, așa că duc telefonul în cameră sub haine să nu-l aud... mi-am făcut cafea… o s-o beau până la 14 liniștită, probabil fumând țigară după țigară... la 13 a venit Ionuț... s-a dus liniștea... asta e! aud telefonul din nou, îți dau beep bănuind că e mesaj de la tine... mai țipă de vreo două ori și reușesc să schimb cartela... nu pot să ajung pe net… după ce mut cartela pe telefonul meu, mai primesc un mesaj... o să-l citesc deseară... trebuie să fac ceva pentru că la calc e Andrei ascultând manele... creierul meu se revoltă... fac ordine prin bucătărie, și în mintea mea bolnavă mă întreb cum ar arăta toate farfuriile sparte... cum? râdeam singură spălând vase... mi se pare cunoscută scena... am tăcut brusc. Am ajuns la calc și ascult Nickelback și Metallica... ce bine mă simt doar eu și sunetele... Încep să mă sufoc în casă... astăzi aș fi vrut să ajung la expoziția de alizee și orhidee din Botanică... Ionuț se ține scai de mine așa că amân cu o zi... poate mâine... poate... ți-am dat două beep-uri... iartă-mă, cu timpul o să mă abțin... încă nu m-am hotărât dacă trimit mail sau scrisoare... chiar nu știu... ascult trash... urletele și `zdrăngăneala` trec prin mine... parcă nu sunt suficienți decibeli... nici măcar muzica nu mă deconectează. Aș vrea să alerg dar nu aș ajunge nicăieri... mănânc din nou; de fapt am luat câteva înghițituri, să nu zic că nu-mi respect măcar micile promisiuni... nu are nici un gust, parcă mănânc nisip... vrei să știi dacă mă chinui sau ba?...sunt gesturi sau frânturi de fraze care-mi amintesc de tine... de parcă aș vrea să te uit... nu e iubire... m-am obișnuit cu tine, asta e! o să-mi treacă... nu mai vreau nimic... probabil nu voi reuși să-ți trimit mesaj în seara asta, așa că ... sweet dreams stranger... ne auzim mâine! sau astăzi alte câteva clipe... am luat telefonul de la Ionuț, sec, fără să dau doi bani pe fața lui brusc albită; știa fără să-i spun că voi citi mesajele de la tine, probabil... sunt parșivă și rece! de ce nu aș fi? ce mai am de pierdut?... poate o să intru mâine pe messenger și o să citesc mesajele off line... poate o să trimit mail... poate vom vorbi ... cine știe? conștiința mea? să caut fericirea... am avut fericirea străine, dar am ales să renunț la ea... pa...

Câteodată, mă uitam adânc în ochii ei încercând să descifrez ceea ce se afla dincolo de ei. Îmi țineam palmele pe coapsele ei și încercam să pătrund în lumea ei, în mintea și în străfundul sufletului său. Nu am putut niciodată. Nu am încercat îndeajuns? Nu m-a lăsat niciodată să văd ce se ascunde în sufletul ei? M-a lăsat mereu să cred ceea ce simt eu de cuviință să cred? Nu știu… nu știu… nu știu… Cuvintele astea au devenit dintr-o dată o stare de spirit, nu numai o ambiguitate.

Poate că au avut dreptate punând dragostea în paginile cărților. Poate că în oricare altă parte nu ar putea trăi. – Faulkner –

Neața străine!... astăzi mi-am permis să lenevesc până la 10... lol... în casă e liniște așa că mă ridic cât de cât încrezătoare, însă în fața bucătăriei îmi piere și dramul de chef pe care-l aveam... Ionuț fuma, așa că renunț la a intra în bucătărie și merg să mă spăl pe dinți... nici de asta nu am chef, și mă întorc primind un `bună dimineața`... `îhi` e tot ce am chef să zic... nu mănânc, în schimb, îmi aprind o țigară cu gândurile aiurea... primisem un mesaj și asta mă trezise... tu ești cel care nu renunți să mă trezești?... am luat o gură de cafea... scârboasă! e dulce, așa că fac o alta, uitându-mă nepăsătoare cum dă în foc... asta e! o să curăț aragazul mai târziu... telefonul mai țipă o dată... alt mesaj... o să-l citesc altă dată... la câteva minute, alte două mesaje... apoi sună; nervoasă, răspund... toți știu că mă trezesc la 12, cine mă seacă la ora asta? era Ioana ... voia s-o ajut la normele de consum... o s-o fac și pe asta, jumătate de zi departe de `cușca` pe care am ales-o singură... mă înființez calmă sub duș... plecase Ionuț, evident amintindu-mi să am grija ce fac..... o să mă sinucid aruncându-mă de la balcon... ce dracu pot să fac?... anyway... ascult Nickelback... bună piesă... mă usuc pe păr să nu răcesc; că așa am primit `ordin` să am grija ce fac..... poate mă gândesc să bag un cui în priză... cred că îți trimit mail astăzi, am timp să ajung la un net până la 13... afară ninge... am spus eu bine că primăvara nu va veni... găsesc și un netcafe după ce m-am plimbat puțin prin ninsoare... nu intru pe messenger... îți trimit mail și apari on line... o să intru totuși, trebuie să citesc și mesajele de la tine... k... vorbim cu obișnuitele întreruperi... tre’ să plec străine... te iubesc. La Ioana, dezastru total... era varză în așezările ei ceea ce era perfect pentru mine, pentru că aveam ocupație... la 13.30 am început...... timpul zboară... apoi m-am pierdut în ACAD... la 20.30 am terminat... e bine! nu mă grăbesc să ajung acasă... e distanță de trei stații așa că mă plimb din nou... acasă Ionuț ia fața îngrijoratului... cică ce am mâncat... îmi stata pe limbă o replică indecentă dar am tăcut... mă schimb și mă arunc pe scaun în fața calcului... încerc să ascult Metallica... nu se poate, dacă James nu face cuplu cu Costi nu pot asculta... să mă ***!!!... nevermind... citesc mesajele de la tine... contul de pe myx... nu am fost eu... mă crezi, bine... nu mă crezi, tot aia e... cât despre mail... vreau să trimit mail, dar intră Ionuț și vede word-ul deschis și un `Neața străine`... e loc de scandal... adică el consumă energie… mie nu-mi pasă ... țipă la mine că-s nesimțită și alte alea... izbucnesc în râs... așa, și? care e problema lui?... sunt parșivă ... mai țipă la mine și închide calcul... k... mai înșiră o groază de chestii pe care le-am auzit de mii de ori... râzând, aștept să-i treacă... plânge și mă mai face de câteva ori nesimțită... mă lasă rece... da, sunt! măcar eu am curajul să fiu! mâine voi avea oricum acces la calc... cu un rânjet de satisfacție, îi arunc o privire plictisită... mi-e silă să mă cert cu el... îmi aprind o țigară... îl las să comenteze și între timp mă rup de realitate... sunt la Turnuri cu tine și sunt numai copaci înfloriți... se vede puțin din zid... e splendid... suntem sus, tăcuți, puțin triști... mă întorc spre tine și te rog să-mi spui că mă iubești... atât... revin la realitate... nimic în jurul meu nu mai există... sweet dreams stranger... mai vorbim mâine iubire... pa

Erau clipe în care nu mai rezistam să stau închis între cei patru pereți ai camerei mele de cămin. Perdele șutite de pe acceleratul de Brașov de Gabi, posterele care își făceau veacul pe pereți: Britney Spears, Coldplay, Angelina Jolie, Metallica, vasele care trebuiau spălate atârnând într-un colț, paturi suprapuse, aer închis, dorințe înăbușite, vise sfărâmate, iluzii neîmpărtășite… toate mă făceau să înnebunesc dacă stăteam mai mult de două ore singur în cameră… așa că preferam să plec, să mă duc la Yugin să pierd puțin vremea pe acolo, mai pe la o bârfă, mai pe la schimb de experiență, el arătându-mi ce a mai lucrat în ultimul timp și eu trebuind să îmi dau cu părerea, mai stând pe net. Trebuia să plec. Și oricând, Yugin era acolo să mă primească în lumea lui. Adevărul e că la început mă simțeam bine știind că sunt ceva mai bun ca el în materie de calculatoare. Dar am ajuns la concluzia că, văzând că începe să vrea să cunoască cât mai multe chestii și că începe să lucreze în design web și să se intereseze de chestii pe net, mă simțeam mândru de un așa prieten. Îmi place să știu că face chestii și că se preocupă de chestii de care eu nu mai am timp să mă ocup. Ador să văd cum îi sticlesc ochii când afirm că îmi place ceea ce a lucrat câteva zile. Pur și simplu… îmi place. Așa că acolo era refugiul meu.

Elop iubire... e ora 16 și ceva... parcă nu se mai termină ziua... așa e în fiecare zi... parcă se dilată la nesfârșit și tu rămâi pe loc... parcă iubire... parcă... de ce trece așa repede timpul când sunt cu tine? Oare nu e un semn că e iubire? Oare nu e un semn că furăm clipe eternității, iar ea se răzbună pe noi comprimându-le? Oare nu suntem amândoi aici? Oare nu ești lângă mine? Mă uit aici... în net... e gălăgie... sunt o groază de persoane care mai de care să ia cu japca prima pe fiecare... fiecare trage de fiecare...
fur și eu clipe... nu am ce face... stau aici pentru că dacă stau în cameră înnebunesc... înnebunesc sau citesc... e totuna... am citit azi... de John Barth " Varieteu pe apă" ... e faină cartea… mai am puțin și o termin... apoi încep "Un tramvai numit dorință"... de Tenesse Williams... e tot ce fac Ada... meditații... scoală... net... mă plimb... mă plimb și nu mă mai satur... dar doare.....
nu mă doare depărtarea iubire... mă doare că ai ales calea cea mai ușoară... și de ce să nu fiu sincer, mă doare că ești cu Ionuț. Nu mă doare că ești cu un bărbat, mă doare că ești cu el și nu ești fericită... mă doare că stai cu el de nevoie... dacă ai fi fost lângă cineva care te-ar fi iubit și l-ai fi iubit... Ada, te-aș fi lăsat în fericirea ta... dar nu pot așa... te iubesc... simți asta și simt și eu... mă iubești... și simt Ada...
nu despre asta voiam să-ți scriu... voiam să-ți scriu de mine... voiam să fie un 3d, dacă pot să mă exprim în termenii "Voltaj"...
Ada... iubire... am visat odată... am visat cum ar fi iubirea mea perfectă... chipul nu-l zăream... nu eram unul din adolescenții cărora să le fi plăcut blondele cu ochi albaștri și sâni de 5 kile... nu Ada... visam la un chip... feminin să fie... și când încercam să mi-l închipui... vedeam umbre Ada... nu conta cum arăta... conta să mă iubească... să simt cum mă iubește Ada... să simt cum e lângă mine mereu... important era să o simt... și o simțeam departe, ca și cum ar fi venit din stele... atât de departe Ada...
Și visam la nopți de dragoste... cum vine și cum pleacă, Ada... vine... stă puțin... îmi spune că mă iubește și pleacă... mă strânge în brațe și apoi dispare... așa dintr-o dată... nu știu dacă mă crezi Ada... dar ăsta era unul din visele mele... și în visul meu, asta a ținut ceva timp... până când, într-o dimineață, am văzut-o îngândurată... am întrebat-o ce e... și nu mi-a zis... a zis doar că trebuie să plece... și s-a ridicat... am apucat-o de mână, Ada... am apucat-o de mână... și nu i-am dat drumul... zorii se apropiau... am luat-o în brațe... se zbătea... voia să plece... nu voia să o văd... primele raze de lumina i-au luminat fața... i-am văzut chipul Ada... ciudat... i-am văzut fața... dar nu țin minte nimic Ada... nu țin minte ce trăsături avea... știu doar că i-am cerut să rămână cu mine pentru totdeauna... și a plecat Ada...
a plecat... o așteptam în fiecare seară. mă uitam la lună și-mi imaginam chipul ei... nu mi-l puteam aduce aminte... până într-o zi... am strigat-o, Ada... mă uitam la lună și am strigat-o din toată inima... îmi răsuna în minte... " vinooooooooooo!!!!!!"... și am simțit-o în spatele meu... știi ce a zis Ada? a zis: "a fost de ajuns să mă strigi... a fost de ajuns să crezi că voi veni... și a fost de ajuns să vrei... sunt aici... pentru totdeauna... ține-mă în brațe... nu mă lăsa să plec în zori... ține-mă bine..." ... și am ținut-o, Ada... am ținut-o... în brațe... și am văzut cum zorii apar... cum încearcă să se elibereze din strânsoare... cum vrea să plece... dar nu am lăsat-o... se zbătea să plece, dar parcă îmi spunea: “ține-mă străine..."... parcă așa spunea... până nu s-a mai zbătut... până când, după câteva clipe mi-a zis...: ”sunt a ta pentru totdeauna străine... iubește-mă... că te iubesc din tot sufletul..." ... și visul meu se termină Ada ...
Ada... sunt sincer... mi-am adus aminte de curând de visul ăsta... știi că eu nu prea țin amintiri în mine... toate se ascund undeva, și răbufnesc afară la un moment, când le declanșează ceva...
de ce ți-am spus asta? așa visam iubirea Ada... nu să o întâlnesc și să fie perfect de la început Ada ... nu așa... pentru iubire trebuie să lupți ... acum mi-am dat seama... asta îi conferă eternitate... să lupți pentru ceva... să lupți pentru ceva ce crezi, ce vrei să fie, ce vrei să țină... și va deveni veșnic… o lupta continuă... dacă ai tot ce-ți trebuie nu lupți… și te plictisești... și faci totul mecanic... lupți... și iubești lupta pe care o dai... și iubești persoana pentru care lupți... și iubești pentru ce lupți.......
asta conferă eternitate... asta e iubirea eternă... iubirea pentru care lupți... luptă Ada... eu lupt de la început și de asta nu m-am dat bătut... de asta nu te-am lăsat și m-am resemnat Ada... luptă Ada... lupți? ascult Ada... strigă-mă... sunt aici... strigă-mă... și voi fi acolo... și te voi auzi...
de ce am spus asta? Mi-am adus aminte... și se potrivește Ada... tu fugi de zori, că ți-e frică să-ți văd chipul, să-ți văd sufletul, să te văd pe tine... să te văd cu defecte și calități..., dar nu vreau să te las... ai plecat pentru că nu suportai că ai ales să pleci... cu toate că te-am ținut de mână... dar eu am făcut greșeala că ți-am dat drumul... ți-am dat drumul și nu trebuia să o fac...
dar te-am strigat Ada... și mi-ai răspuns chemării... mi-ai răspuns și mi-ai zis să te țin de mână... Ada... luptă... sunt aici... uită-te bine... mă vezi cum te țin de mână? vino și spune-mi să te țin de mână... când nu știi ce să faci… imploră-mă să te țin de mână... spune-mi să te țin de mână... și vei fi sigură că nu te voi lăsa să pleci... nu te voi lăsa...
eu lupt Ada... ți-am spus asta și ești singura care o știe... visele mele nu le spun oricui... doar când îmi vine mie, le pun pe hârtie, și atunci devin universale... cum am vrut să fac și cu iubirea noastră... să o ucid făcând-o a tuturor... dar nu am putut... nu merita... și nu a fost posibil... luam pixul în mână și mă gândeam cum a început totul... cum visam la tine... cum ai venit... cum veneai și îmi spuneai că mă iubești și apoi plecai... până ai plecat... și nu am putut Ada... am aruncat pixul și am continuat să sper... și te-am strigat...
acum aștept să-mi spui că vrei să te țin de mână... să te țin strâns... spune-mi Ada că vrei să te țin de mână... când citești acest mesaj, vreau să-mi spui că vrei să te țin de mână... vreau să îmi spui asta... și trebuie să o crezi Ada… să o simți... să vrei... vreau să-mi trimiți sms că vrei să mă ții de mână... și voi fi acolo... pentru totdeauna Ada... together forever and for always...

Când nu dădea bip câteva ore, începeam să mă gândesc că s-a întâmplat ceva. Acum, când mă uit în urmă, văd că am greșit enorm, că am fost atât de egoist încât să cer să îmi acorde mie tot timpul ei. Îi ceream măcar un bip pe oră. Am fost posesiv, cu toate că nu simțeam lucrul ăsta. Dar nici ea nu mi-l spunea. Nu putea să comunice cu mine. Rareori, când era supărată, mai izbutea să își exprime câte puțin din amarul ce îi ucidea sufletul puțin câte puțin.

Neața iubire... de fapt e vreo 10 jumate și sunt super obosit... a fost calcul lui Mafi la mine și m-am uitat peste el și i-am mai făcut ceva ordine pe acolo... și m-am uitat la filme și m-am și jucat vreo oră... am văzut Pearl Harbour... super film... chiar mi-a plăcut...
nu o să îți pot scrie mult... mă simt puțin nașpa... s-a certat Mafi cu sor-mea ca proștii... nu știu... o să-mi treacă... azi nu mi-ai dat multe bipuri... nu știu... poate sunt eu de vină... o să-mi treacă... și nici când ți-am trimis mesajele nu mi-ai dat bip...
poate că acum aveam eu nevoie de încurajări și să mă ții de mână... și te-am prins de mână Ada... va fi bine... o să dorm și va fi bine... te iubesc...
sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate ne zbatem... dar sunt seri în care tot cerul foșnește de viață... când pe ultima stea, dacă asculți bine, auzi cum freamătă păduri și oceane, seri în care tot cerul e plin de semne și de chemări, ca și cum de pe o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, ființe care nu s-au văzut niciodată se caută, se presimt... se cheamă...
acolo, tot ce am fi vrut să cutezăm și n-am cutezat... tot ce am fi vrut să iubim și n-am iubit... acolo... totul se împlinește, se simplifică, se împarte.....
e o seara de aia Ada... cu stele reci... o lună plină... mare... și albă... și îți caut chipul... dar tu nu te uiți pe geam la ea... te uiți în altă parte astă seară... cel puțin așa simt... dar simt că mă și iubești Ada... simt că totul va fi bine always and forever... și cred asta... și vreau asta... și asta îmi dă putere să merg mai departe și să cred în continuare Ada... ia-mă de mână... strânge-mă în brațe.....
am nevoie de tine mai mult decât am putut visa vreodată că pot avea nevoie de cineva... și pe zi ce trece am nevoie mai mult și mai mult... voi fi aici mereu Ada... și te voi aștepta... și voi chema mereu în gândul meu numele tău. Și voi șopti în fiecare seară câte o rugăminte unei raze de lumină să ți-o aducă ție împreună cu o sărutare...
te iubesc Ada... și mă simt mai bine, prin pur și simplul fapt că mi te-am imaginat citind mailul ăsta și surâzând și spunându-mi în gând că mă iubești... mă duc să dorm iubire... și o să strâng în brațe iar perna... până ce voi avea fericirea de a te strânge pe tine...
de ce sunt aici și de ce încă mai sper și de ce încă te mai încurajez și te mai fac să crezi în vise și te susțin? caută răspunsul în tine Ada... caută răspunsul în ochii mei... în cuvintele mele... răspunsul nu-l dețin eu... nu dețin nimic cu certitudine și siguranță de sine... nu știu nimic… decât că te iubesc și că mi-e dor de tine.....
te iubesc... forever and for always together... Somnic ușor iubire... am primit bipul tău... o să adorm cu gândul că te-ai gândit la mine măcar pentru o clipă... te iubesc... nu mă uita... chiar dacă este așa de greu... să luptăm... că eu știu CÃ MERITÃM... merit eu... meriți tu... și merită iubirea noastră... te iubesc și Somnic ușor...

Într-o zi îmi trimite unul din cele mai frumoase mailuri și în același timp, cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am primit-o vreodată.

Frames
Neața iubire! m-am trezit la 7.30…am uitat să salut lumea din jur…voiam doar să-mi beau cafeaua și să ajung la un net …aș avea timp de un duș…se oferă și Ionuț voluntar, așa că renunț…merge și fără de data asta…în sfârșit ajung și vorbim…a trecut…repede de tot…aș fi vrut să mai stau, dar ca de obicei, nu-mi permit…te iubesc, străine…știu că te-am chinuit data trecută când am vorbit…voiam să mă urăști…te-aș fi iubit din umbră, așa cum ai spus tu... așa mă simțeam bine... am ajuns în cameră - chiar mi-era dor de ea…nu am timp să stau prea mult așa că îți caut programele pe rețea…fac și cd-urile…ți le mai și trimit…wow! chiar sunt desăvârșită!... poate ajung…ideal ar fi să și funcționeze… trebuie să ajung acasă la Ionuț…credeam că astăzi scap…nu sunt atât de norocoasă…uneori simt că mă sufoc, simt că respir aer la mâna a doua... lasă Ep, te plângi altă dată… remember? tu ai ales…închid ochii și mă pierd în vise…sunt singură pe o stâncă… plouă… îmi place apa mâloasă care rupe bucăți mici din munte…ce simplu e să te prăbușești!…plouă peste mine și îmi doresc să nu se termine…să țină la nesfârșit…sub ploaie nu aud nimic, văd doar cerul cenușiu…totul e cenușiu…cum pot să ador atmosfera asta macabră? nu știu, cert e că mă simt bine…stau așa două ore…pierd noțiunea timpului…ce contează… daca aș deschide ochii ar lipsi doar ploaia… în vis refuz să cobor spre civilizație, în realitate, mi-e silă de tot….k! plictisită deschid ochii…wow! tricoul meu galben! ce colorată sunt! cred că ar trebui să-mi arunc hainele prin toată casa s-o colorez…poate așa mă mai mișc și eu…sau poate nu e o idee bună... m-aș putea obișnui sau mi-aș găsi hainele într-o altă viață…ce seară stupidă, banală și plictisitoare…o să fac baie…așa îi mai evit o ora... mă întreb cât o să mai suport... mi-e frică acum să-ți spun că vreau la tine… mi-e rușine, nu frică…dar… Vleau la tine… te rog… Ionuț mă obosește cu bocetele veșnice și rugămințile de a mă întoarce la el…de parcă acum aș fi altundeva…unde să mă întorc? la el? sunt deja aici … folosește-mă sau lasă-mă dracului în pace! …am obosit să-i repet că va dura numai trei luni…ce importanță mai are ?…aș vrea să adorm și să te visez... aș vrea să mă strângi în brațe… somn ușor… pupici mulți, acum ar fi trebuit să mă întrebi `pe unde ?`…te iubesc…
Neatza! astăzi plec la Bubu …de ce nu m-am trezit în dimineața asta în brațele tale?…lasă Ep… poate mâine... poate... măcar să mă ții în brațe cinci minute…nici asta?…bine... nu am dreptul să visez… și dacă ar fi, oricum e limitat…la Bubu discuții plictisitoare despre nunta ei și goana după rochie…de ce nu poate fi totul simplu? doi oameni care se iubesc, căsătorindu-se undeva departe de mediocritatea care ne înconjoară…departe …să fie îmbrăcați în alb… neapărat desculți…cu flori sălbatice în jur…fără gălăgie, oameni curioși și pupături false…doar ei și marea lor iubire…să doarmă în noaptea nunții în iarbă…să se iubească…right! nu se poate…totul trebuie să fie protocolar… sincer, nu cred că o să merg la nunta ei... o fi vară-mea…dar nu vreau…dacă s-ar fi iubit cu adevărat… dacă… mai fumăm și Bubu întreabă de tine… evit să răspund…cică, par totuși pe lângă subiect… sunt gânditoare… cine, eu?… ah, nu!... e chiar interesantă discuția …noroc că mai prinsesem din zbor niște chestii legate de meniu și o rochie roz…nu voiam să par nepoliticoasă…nu că n-aș fi fost…în altă ordine de idei, prezența mea acolo era legată de verificarea unor calcule, sub nici o formă nu venisem să fac schimb de rețete de prăjituri!…anyway…scap fără să fiu acuzată de dezinteres față de marea lor nuntă… plec de la Bubu și mă prinde Ioana… nice, poate totuși mi se face statuie pentru munca în folosul grupei… probabil trebuie să o ajut la ceva… k… mi-e silă că încep rugămințile și genele fluturate în fața mea ca și cum prezint penis în loc de puță!…bine…totuși trec pe acasă să mănânc…așa am promis... cred că astăzi e a doua zi! …Ionuț vrea să-l pup…nu se poate …mă doare măseaua îngrozitor și apoi, acasă am venit să te anunț că plec… mă întorc repede… poate peste 5000 de ani lumină…lasă, dacă tot e important, discutăm deseară…rea mai sunt! Mă simt liberă… e doar o iluzie ce ține cât termin calculele la proiectul Ioanei… stupid! la noapte o să visez cifre, norme de consum…Și cam atât…mâine trebuie să scot niște modele de pantofi de pe net… poate te găsesc și vorbim… mi-e dor de tine iubire… hold me tonight… and forever… Acasă aș vrea să adorm în drum spre pernă, poate te visez…nu vreau să mă întorc cu fața la Ionuț… cică mă doare…ceva, nu știu ce anume, dar cert e că trebuie să țin perna în brațe și să stau cu spatele la el…vreau la tine iubire…acum... se poate? …aha…am uitat că mi-am consumat porția de vise pe astăzi … mi-e frică să închid ochii…tresar de fiecare dată când se mișcă Ionuț…o să devin o sălbatică! asta e… adorm plângând, fără să știu de ce…sau fără să vreau să știu… te iubesc…
Neața iubire!... sunt obosită…surprise! sunt singură acasă… ba nu, nu sunt… e Andrei care doarme îmbrăcat…shit !…intru pe net, poate ești…te găsesc…vorbim câteva minute…ce mult contează cele câteva clipe furate realității…te iubesc!…se pare că Andrei mișcă, așa că trebuie să plec…ce avantaj că știu parolele lor… nice, Ep! Nesimțită mai ești…k…o să plătesc la un moment dat, dar nu astăzi …la 10 minute intru din nou dar nu mai ești…citesc mail-ul de la tine…de fapt recitesc toate mail-urile…te simt atât de aproape încât cred că dacă m-aș întoarce ai fi aici…mi-e teamă însă că realitatea să nu-mi spulbere și bucățile de vis la care mai am dreptul…prefer să te simt... mai lenevesc în pat visând la noi…cum îndrăznesc să mai visez ?... nu știu... mă întreb când vor lua sfârșit toate astea…Și dacă da, cum vom fi? mai fericiți sau mai triști?... poate mai fericiți…Ziua trece repede…ciudat…vreau să țip pentru că nu pot să ajung pe net…VREAU !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!…dar nu pot pentru că asta ar însemna să mi-l ridic în cap pe Ionuț și sunt prea sictirită să mă cert…Te iubesc străine…poate mâine vorbim... poate…nu mai am aer în casa asta…nu am spațiu…nu te am pe tine…știi, chiar mă întrebam cum nu am protestat când am fost la tine și dormeam…peste tine…în general am nevoie de spațiu și nu suport să se atingă cineva de mine când dorm…anyway…zâmbesc, cică `îmi cer scuze că nu sunt din bumbac`… te iubesc și așa … rectificăm pe parcurs dacă e cazul !:P…somn ușor iubire…să nu mă uiți…k ?
Neața iubire! m-am trezit cu fața la cearceaf! sunt un pachet de nervi cu față de fermoar!:P …trebuie să fug undeva să respir…plec la vară-mea, Simona…noroc de rude! lol…parcă nu aș putea să mă plimb prin oraș aiurea…nici de asta nu am chef…așa că, după ritualul cafelei și al dușului, arunc niște textile pe mine și o șterg…auzi ce tupeu pe Ionuț! cică să mergem la petrecerea organizată de PD …fuck! da` ce? arăt eu a pupi`n`curistă? să-i văd pe toți mâncătorii de ***** din partid… lasă-mă să mă simt bine, atât cât se poate…nu am chef să le înghit prostiile ălora! supără-te! tu crezi că eu ce vreau? Anyway… mă car la Si… acolo e departe de Ionuț… măcar atât, dacă tot e sâmbătă…se face curățenie…am nimerit perfect... mi-ar prinde bine o perie în mână…să mă răzbun pe covoare! și mai povestește de-ale ei…timpul fuge…mă vede botoasă…întreabă de tine…îi spun doar ca mai vorbim pe net rar…nu am chef să vorbesc despre mine…știe că sunt supărată... se vede cică…așa o fi... anyway…aș vrea să ajung la net să vorbesc cu tine…Iți trimit mesaj de pe telefonul ei…te iubesc…apare Bodo și Ana…mai stăm la povești, nu ne-am văzut de mult…le zic de sor-mea …măcar la ei să mă descarc…la Ionuț în familie e ceva obișnuit…oricum nu contează pentru ei nimic…și să stau să vorbesc cu Ionuț… prefer să urlu la lună… chiar… a fost superbă luna câteva nopți…ai văzut-o?…Parcă mă simt mai bine…sună Ionuț …e târziu și cică vine să mă ia… ca și cum singură îmi cad organele dacă mă deplasez…Bodo râde de mine…k…să vină…îl aștept…ne adunăm toți …adică vine și Cătă, prietenul Simonei…eu vreau floricele! asta din cauza ta! corupătorule! …facem floricele…Și încep mesajele de la tine…Ionuț intră în ședință…ce-mi pasă mie? fuck off! …îți dau beep…se enervează! așa, și?…Anyway…băieții vorbesc d-ale lor, despre cum copilul lui Bodo poate fi orice numai armata să facă!…și să țină cu Steaua…se râde în bucătărie și eu plec cu Si la baie să-ți mai dau un beep și să fumăm o țigară…e târziu…vreo 23 cred…plec de la ei…ne pupăcim…în lift începe scandalul, pe care-l așteptam de vreo câteva minute…eu, care sunt o nesimțită…și restul…veșnica mea privire de ființă net superioară chestiei care se rățoia la mine…bine, bine…data viitoare o să-l sun! așa e mai bine? nu-mi dai tu cartelă?…ar fi trebuit să tac, știu... dar nu pot să mă abțin…nu-s chiar în halul ăsta de supusă…și oricum știu cât pot să mă întind…adică multe hectare…mă doare`n cot! pe stradă măcar să mă lase în pace…ajungem în Păcurari, din nefericire…eu, mă deplasez de parcă aș fi regina Angliei…îmi mai lipsește covorul roșu…merg de parcă aș intra în apartamentul regal…scârbită, mă duc la baie…să facă patul singur …Intru în cameră, unde mai primesc complimente colorate… deschid calcul… filme… asta e!… mă holbez la filme până îmi pică ochii în gură…adică până la 5.30, timp în care îți dau beep-uri… mă uit la “lord of the rings III” varianta avi. ce să zic…parcă nu l-aș mai fi văzut …oricum visez la tine…vreau la tine…nici astăzi nu am reușit să vorbim pe net…mi-e dor de tine, iubire! simți?…simți că te iubesc?…cu genunchii în brațe, mă simt înfrântă …plâng…iți mai dau beep… plâng… te iubesc... poate o să adorm totuși... mâine mă voi trezi târziu…mâine îmi scot telefonul…mâine poate vorbim…sweet dreams iubire…pa
Neața! e 15…la mine e dimineață…nici bine nu mă ridic din pat că mă și anunță familia că mergem la teatru…what? cine, eu? fuck! dar trebuia să vorbesc cu tine…fute-m-aș! bine…mă duc măcar să-mi scot telefonul, poate te prind din Tudor…sar în niște haine și plec …iți dau beep amețită…sunt terminată, nici cafeaua nu am băut-o…îmi vine să iau la bătaie pe toată lumea…schimb cartela pe ăla de l-a înzestrat tehnologia cu display…wow! ce fain e! durează trei minute bucuria mea, că se descarcă…k…ajung în cameră și net-ul e picat…logic, la ce puteam să mă aștept? cu riscul de a întârzia la fantastica piesă de teatru îmi fac o cafea pe care o trăiesc !... îmi iau niște haine... să nu merg în geaca galbenă …nu-mi păsa, dar e tatăl lui Ionuț pe care îl respect…mă întorc în Păcurari…pe telefon, 7 apeluri nepreluate de la Ionuț… intrase în panică… cum să pierd bunătate de reprezentație…k…mă schimb și ne aruncăm într-un taxi… primesc beep de la tine… nu pot să răspund …rulează piesa…îmi dau telul pe silent și mai aștept beep-uri… ăia pe scena se agită…k…eu vreau la tine… fiecare din sală cred că își dorește altceva…anyway…te iubesc…simți ?…iar nu pot vorbi cu tine…mă supăr din nou…am pierdut încă o zi…mesaje de pe net nu reușesc să-ți trimit…îmi imaginez cum ar fi dacă aș ajunge mâine la tine…cum ?... asta îmi imaginez în fiecare zi…în fiecare dimineață…cum ar fi dacă mâine m-aș trezi lângă tine? cum ar fi dacă…aș fi fericită…până atunci… Miss you so very much……mă trezesc din vis pentru că țipă o descreierată pe scenă și în câteva clipe se termină și piesa…plecăm…cică ar trebui să ne plimbam…mi-e frig și vreau acasă…nu am chef de plimbări, nu vreau nimic…si-așa mi-ați bușit ziua……vreau acasă! acasă, adică în brațe la tine…n-o să se poată…mâine, pot veni și îngerii să-mi ierte păcatele că tot ajung la net… nu mai rezist!…adorm supărată…ca și cum am adormit și fericită în ultimele două săptămâni…te iubesc…Somnic ușor iubire…

Am fost azi la bibliotecă. De când nu am mai fost la biblioteca din Buzău, s-au schimbat destul de multe. Au introdus și ei acum sistemul informatizat și net gratis pentru utilizatori. M-am dus să văd și eu ce și cum. Evident, nu era cine știe ce. Te lasă să navighezi pe net, “citire universală”, așa cum spun ei, dar nu poți downloada sau copia nimic de acolo. E pueril. Ai acces la net și trebuie să vii cu foi de hârtie și pix ca să poți copia ceva. Oare așa de tare ne sperie tehnologia încât trebuie să încercăm să o combinăm cât mai mult cu mijloacele rustice de comunicare? E ciudat… chiar spunea un prieten de-al meu acum câteva zile că Buzăul e în urmă cu 7 ani față de celelalte orașe. Tind să cred că așa e… poate că locuim încă la țară.
Un lucru bun, și nu e singurul, este că avem acces la mail. Putem verifica și citi mesajele electronice. Dar doar atât. Evident, căsuța mea era goală, nici un mesaj nou. Așteptam un mail de la Ada. Voiam să aflu ce a mai făcut. Poate că se gândește la mailul pe care i l-am trimis acum câteva zile? Sau poate că nu are timp să scrie? Sau poate pur și simplu nu consideră adecvat să îmi scrie atât de des? Nu știu. Oare de ce vrea să mai țină legătura cu mine? Oare de ce vrea să îi citesc mailurile, având în vedere faptul că ea a fost cea care m-a alungat din viața ei? Mă vrea oare înapoi? Îi pare oare rău? Sau simte că e greu fără mine și de-abia acum îmi simte lipsa cu adevărat? Cam multe întrebări pentru o bază de cunoștințe atât de mică.

Sunt lacrimi așa de grele și de fierbinți, încât ochii nu le pot plânge. Ele zac în inimă, arzând-o.

Acum câteva zile am încercat să îmi caut de lucru. Am umblat toată ziua prin oraș dar nu am găsit nimic. Trebuind să apar într-un bar mai pe seară, să vorbesc cu patronul pentru un post de barman, m-am instalat într-un net pentru o oră. Am rămas ca trăznit când am văzut că am două mailuri de la Ada în căsuța mea electronica. Îl citesc cu interes pe primul.

Neața Brașov! ce faci? mâine plec la Timișoara, va fi o călătorie lungă de vreo 18 ore... o să mor de plictiseală cred... nici măcar nu știu dacă vei citi mail-ul... whatever... mersi că mi-ai dat undă verde la mail... contează. Nu trebuie să-mi trimiți mail, nu asta era ideea. Vreau doar să citești mail-urile de la mine ca pe o știre dintr-un ziar, așa să știi dacă mai trăiesc sau nu... fără să fie necesar să le reții mai mult de 20 minute... Poate că multe din ele vor suna ca un monolog... dar nu acum... mai târziu...
Ce să mai zic să sune a informație seacă? sâmbătă plec din Timișoara la Tg. Mureș, apoi nu mai știu pe unde voi fi... poate la Oradea sau Satu Mare... Urează-mi călătorie plăcută și mai puțin plictisitoare... tot voiam eu să mă plimb... K ... am plecat să arunc niște haine într-un rucsac și să-mi iau bilete... ca totdeauna ... Keep în touch! Pa

Așteptările mi-au fost în oarecare privință înșelate. Așteptam să îmi spună că îi e dor de mine sau măcar să îmi inducă asta prin ceva. Mă durea, dar în același timp mă bucuram că nu vrea să mă uite de tot. Mă bucuram că se apăra în felul ei și că găsea o justificare de a-mi scrie. Mă iubește? Îi e dor de mine? Nu o voi ști poate niciodată…

Neața Brașov! Am luat una bucată țeapă cu Timișoara... de fapt Gino mă aștepta acolo dar nu văd logica unui drum doar de dragul de a vizita o fabrica... lol... O să plec luni la Tg. Mureș... e așa cum am vrut până la urmă... știi că îți arătasem un pix cu ``Alpina`` și spuneam că acolo vreau să lucrez... se pare că unele vise devin totuși realitate... Wish me good luck! O să fiu eu cu Murake, Mureșul... și munții. Sună bine zic eu... Cam asta e tot... Keep în touch! Pa

Mailul asta era datat la o zi după precedentul. Se pare că nu mai plecase la Timișoara. Poate își dădu seama că intențiile acelui Gino erau totuși altele. Oricum, era alegerea ei, și e destul de matură să aleagă. Am discutat o dată situația ipotetica dacă s-ar vinde pentru a câștiga un loc important într-o firmă sau ca să promoveze pe o poziție mai bună. Mi-a răspuns cu un “Nu!” categoric. Îmi spunea că e destul de bună să promoveze pe propriile puteri. Mă bucur să văd că și-a păstrat încă integritatea. Poate că s-a săturat să facă sacrificii pentru a obține siguranța materială. Știu doar că e destul de bună să reușească în viață prin puterile ei. În fond, a terminat prima pe facultate. Am de ce să mă mândresc cu asta. Dacă ar fi fost lângă mine, poate că mi-ar fi dat și mie un avânt să fiu altfel decât un elev mediocru, care să se mulțumească cu “sfântul 5”. La fel cum am învățat engleză: aveam un coleg de bancă care era cel mai bun din clasa în generală. Și m-am ambiționat să învăț și eu și am ajuns până la punctul de a fi o luptă strânsă între noi pentru favorurile profesorului. Dacă am un motiv, lupt pentru ceva cu toate resursele și nu mă dau în lături de la nimic. Măcar asta să mă facă puțin mai bun decât mă simt…
Nu voiam să creadă despre mine că sunt un cititor pasiv al mailurilor ei… nu voiam să creadă că am reușit să o uit, ceea ce voia ca eu să fac. Voia să o urăsc, voia să o uit, pentru că îi era frică ca la un moment dat va pleca de lângă mine, și că mă va durea mai mult atunci. Voia să uit tot ce a însemnat relația noastră în aceste 5 luni de zile? Voia să uit că ceea ce mă ține lângă ea este faptul că știe să îmi arate că ține la mine, indiferent de cuvintele pe care mi le aruncă pentru a mă face să mă îndepărtez de ea. Știe să mă facă să citesc printre rânduri, așa cum îmi spunea odată. Să citesc printre rânduri și acum? Să citesc și acum faptul că îi e dor de mine și că îmi simte lipsa? Să citesc că nu știe ce vrea și să o aștept? Ce să citesc? Ce să citeeeeeeeeeeeeeeeesc? NU MAI REZIST!!! O vreau iar în brațele mele… ACUM!

E pe undeva pe lângă miezul nopții acum... toți din jurul meu se odihnesc sau se uită la televizor... în sfârșit acasă... acum câteva ore fratele meu cel mic a adormit ținându-mă de mână... s-a pus în pat lângă mine, când mă uitam la film, mi-a luat mâna în mâna lui și s-a întins... peste câteva clipe a adormit... a trebuit să îl iau în brațe și să-l duc în patul lui... mi-era dor de asta... mi-era dor să stau în mijlocul lor, să știu că orice s-ar întâmpla rău, va fi acolo cineva să-mi aducă zâmbetul pe buze... e frumos... dar inima mea nu mai este în stare să-l perceapă... Am fost azi pe la net... aveam un mail de la tine... de acum câteva zile... ți-am răspuns în fugă... nu puteam scrie mai mult... trebuia să fac ceva ordine în căsuță, să iau de acolo mailuri de la tine și trimise către tine... voiam să termin romanul... așa că am copiat ultimele mailuri și discuții salvate... mecanic... rutină... cyberspace... Stau și îmi rod degetele... a trebuit să lipesc ceva cu superglue, și bineînțeles că mi l-am vărsat tot pe degete, și a trebuit să le "șlefuiesc" cu piatra ponce... dar tot mă indispune... anyways... mi-am făcut ordine în hârtii azi... am dat peste un plic rămas din alea multe cumpărate pentru a-ți trimite scrisori... restul nu știu pe unde s-au pierdut... oricum, sper că încă mai păstrezi scrisorile pe care ți le-am trimis... sper că nu le-ai dus în mijlocul curții și le-ai dat foc... nu că ar avea vreo importanță faptul ăsta... am dat peste scrisoarea ta... și peste niște mailuri printate... am citit o pagină din ea și n-am mai rezistat... răni vechi se deschideau și fiecare cuvânt scris acolo rupea din mine violent bucăți mari de suflet... le-am împăturit la loc și am pus plicul în agendă... alături de poze, de sms-uri, poezii și alte chestii... am în față niște poezii și o povestioară pe care am vrut să-ți o trimit de mult... dar având în vedere cum au evoluat lucrurile între noi, nu am mai avut voința necesară de a ți le trimite... poate cândva în noaptea asta or să ajungă și ele șiruri logice de 1 și 0. Oricum, o să ai ocazia să afli tot ce a fost în sufletul meu în ultimele 3 luni citind romanul... asta dacă voi avea puterea și voința necesară să-l termin... mă uitam acum peste discuții și peste mailuri, și mi se împăinjeneau ochii... poate că ceea ce ai făcut tu, de a șterge tot ce aveai de la mine, mailuri și alte chestii, era chiar înțelept... poate că așa durea mai puțin... dar ce să-i faci?! Cred că sunt masochist... chiar dacă voi scrie romanul cu lacrimi în ochi și cu privirea tristă, tot îmi voi ține promisiunea. O să-l termin și o să-l public, și ediția princeps o să ți-o dedic ție... deja i-am schimbat numele, cu toate că trecuse până acum prin mai multe nume dar, am ales un nume care să se potrivescă cu tot ce e în roman... numele îl vei afla când îl vei citi... anyways, i shall move on... o să încerc să răspund la mailul tău... nu mă pot abține... poate e un defect...
nu am rămas același Ada... nu am putut rămâne același băiețel naiv și visător pe care l-ai întâlnit într-o noapte de iarna în gară la Brașov. Nu am rămas același chip dulce și feciorelnic pe care îl țineai între palmele tale în primele zile petrecute împreună... nu mai am aceeași privire visătoare și optimistă care te fixa întrebător atunci când gândurile tale încercau să definească realitatea... același nu mai sunt... ceva în mine s-a schimbat... și numai eu pot să știu care e diferența... da... e adevărat... în mare parte sunt același... am încă aceleași vise... iubesc aceeași persoană... aceleași relații cu semenii... numai că acum știu cum e să dai cu capul de pragul de sus, știu cum e să te trezești într-o dimineață, să duci mâna lângă tine și să pipăi perna de alături și să afli că e goală... știu cum e să te întrebi seara, când rămâi singur, oare ce face EA la ora asta... acum știu lucrurile astea... și din moment ce au fost simțite de sufletul meu, nu puteau să mă lase la fel, neschimbat. După cum spunea Camil Petrescu, cel ce a văzut jocul ielelor, rămâne smintit pentru o viață, ori moare, ori e fără un picior, sau un ochi, sau fără de suflet... eu am rămas fără el... a rămas undeva suspendat pe o raza de lună, încercând să demonstreze o teorie, ceva de genul că indicii refractari ai lunii sunt de așa natură încât... și că dacă te uiți la ea, printr-un unghi de ... ajungi ca de partea cealaltă să fie exact imaginea transmisă... ceva de genul ăsta... ora înaintată nu îmi lasă dispoziția necesară să explic toată teoria cap-coadă, dar, oricum, tu știi despre ce este vorba... anyways... cam atât despre mine... și eu mă bucur că schimbările nu au fost atât de mari încât să-mi fie iar rușine să mă uit în oglindă... greșelile pe care le-am făcut până acum nu sunt ireparabile...
felicitări pentru Timișoara... știam de la început că ești ambițioasă și că întotdeauna obții ceea ce îți dorești... niciodată nu m-am îndoit de asta... numai că în viziunea mea am stabilit greșit prioritățile... oricum, mă bucur pentru tine, așa cum inima mea saltă de bucurie la propriu când am citit mesajul că ai luat prima pe facultate... păcat că nu am fost acolo... dar nu m-ai chemat... și nu știi cât de mult așteptam chemarea aceea... strânsesem deja banii... dar nu a fost să fie... referitor la plecarea mea... da... am decis să o amân... vreau întâi să-mi rezolv problemele pe care le am aici... și dacă se poate să-mi termin facultatea ... dacă plecam acum, în dispoziția în care eram, poate că atunci când veneam, dacă mă uitam în oglindă, aș fi recunoscut pe cineva pe care îl urâsem toată viața... și nu voiam să ajung așa... am decis că e mai bine să îmi împlinesc câte un vis deodată... am învățat pe pielea mea că nu e bine să visezi prea mult... oricum, o să treacă vacanța și sper să reușesc să-mi iau restanța de pe anul 2... dacă nu, am plecat definitiv din România... și voi lăsa totul în voia sorții... mersi de mail... nu vreau să te uit... nu vreau să uit tot ce a fost între noi... de aceea orice mail al tău e binevenit... ți-am spus că voi fi mereu aici... ți-am spus că oricând vei avea un culcuș cald lângă mine... și că oricând vei avea nevoie de mine, să mă chemi... am încercat să te fac să înțelegi asta... nu știu cât de mult am reușit... nu vreau să mă întreb iar de ce nu a mers... nu vreau să mă întreb de ce îmi spuneai că mă iubești și de mi-ai trimis atâtea mailuri și scrisoarea, ca peste câteva săptămâni să-mi spui că totul a fost minciună, că ai încetat să mă iubești de ultima oară când ai plecat... nu vreau să mă întreb... m-am împăcat cu ideea că life is short and love is always over in the morning... m-am împăcat cu ideea că există rațiuni mult mai puternice decât mine și că nu pot avea totul... sper doar că vreodată, când vei vedea doi tineri îndrăgostiți pe o bancă, sau când îți vei tine nepoții pe genunchi sau poate atunci când te vei simți pentru câteva clipe că ești singură, să-ți aduci aminte că a existat odată NOI, că am făcut parte, măcar pentru câteva clipe, din viața ta, că te-am strâns câteva nopți în brațe, la pieptul meu și că îți șopteam că te iubesc..... Să îți aduci aminte că întotdeauna va exista un Marius care la fiecare răsărit de lună îți urează un "noapte bună" și în fiecare dimineață te caută lângă el... și să-ți mai aduci aminte că am existat... că am fost acolo... aproape uneori... alteori atât de departe încât nu mai rezistai. Și că va fi întotdeauna acolo... ÎNTOTDEAUNA... că alta veșnicie nu mai are să promită... să o simtă... să o creadă...
să fii fericită Ada... și pe patul de moarte să ridici fruntea sus și să spui: "nu are de ce să-mi fie frică... nu are de ce să-mi pară rău... nu am regrete... pot să mor liniștită..." ... asta înseamnă fericire... și ce înseamnă veșnicie? Atunci o să-ți dai seama... dacă în acel moment îți vei aduce aminte de mine, de noi, atunci o să-ți dai seama ce a însemnat cu adevărat veșnicia și ce minunat lucru este... să trăiești străine astfel încât să nu zică nimeni după ce ai murit: "ce bine îmi pare..." ... să trăiești ca după moarte să îți iei locul în inima și mintea celor ce sunt după tine... asta e veșnicia... nimic nu moare dacă e păstrat în inimă și în minte... cum e iubirea veșnică? Ce o face veșnică? Am încercat să ți-o explic în mailul ăsta. Þi-o explic din momentul în care am trimis primul mail... și am încercat cu propriul meu suflet să te fac să crezi... să crezi în veșnicie... să crezi în noi... să fii fericită Ada... nu există ideal mai mare... și ți-o doresc din toată inima...
veșnica ta plantă, Marius.
PS: poate că da... unele vise devin totuși realitate. Pleci luni în Tg. Mureș... și cu Ionuț cum rămâne? Îl lași și pe el? nu că m-ar interesa ce se întâmplă cu el... dar nu cred că poți să faci greșeala să rămâi cu cineva la care nu ții deloc... nu ești Ada aceea... am început să lucrez la roman... mailul de mai sus e scris de acum 2 zile... am mai adăugat 4 pagini la roman. Tind să cred că îl pot termina... cu toate că nu vreau să se termine... azi mi-am căutat de lucru. am găsit ceva ca barman... acum sunt în drum spre el, să vorbesc cu șeful, sper să iasă ceva...
îți dai seama că am rămas aproape același? îți dai seama că încă sunt naiv și visător? îți dai seama că EU ÎNCÃ MAI CRED CÃ SE POATE REZOLVA TOTUL INTRE NOI? nu știu de ce mă agăț... nu știu de ce încă mai sper și încă mai cred... dar pur și simplu o fac... pentru că simt... sau poate pentru că așa trebuie să fie... sau poate pentru că încă mai cred în puterea unui vis... keep în touch străine...

Cu greu m-am abținut să nu îi spun că o iubesc, cu greu m-am abținut să nu cad în genunchi și să nu îmi cerșesc întoarcerea în inima ei. Dar mi-a zis odată că nu îi plac târâtorii. Așa că a trebuit să maschez totul în cuvinte pline de înțelesuri. Nu suport să stau aici și să mă gândesc că am pierdut-o. Nu suport să stau aici și să nu vorbesc cu ea, când vorbeam aproape în fiecare zi pe net sau la telefon, sau măcar trimiteam un mesaj. Mă uit acum la telefon și îl văd gol… nu mai are sens… de câteva zile stă pe șifonier, singur, așteptând să îl bage cineva în seamă. Eu unul nu o să o fac. Nu am de ce…

Capitolul 15

Sentimentul trebuie să devină tot mai străin, altfel nu ne putem ridica la înălțimea realității. Poate era o noapte rotundă când nu ne mai cunoșteam, când tot ce s–a scris s-a uitat, când plecând dintr-un punct ajungi de unde ai plecat. O noapte ce întârzie, punând pe figură fixitatea uitată, uitând frumosul posibil, cum poate l-au uitat mulți.

C
lipe:
Iubire, îmi pare rău că am spus aseară că mă plâng tot timpul. Și în seara asta de infecție. Scuze, nu am vrut să înțelegi greșit. Mă ierți? Dau un pup. Ce zici? Când am spus pup, sper că ai simțit pe fiecare bucățică din corpul tău. Mai mulți pupici nu încăpeau în mesaj și am vrut să fie unul complet. Te iubesc urâtule. Să nu mă uiți pe traseu, bine? Te pupăcesc tot, bubex. Ești bubexul meu, știi? Să nu uiți că sunt lângă tine și nu cumva să mă molipsești de bubițe. Somn ușor iubire. Vise plăcute… cu mine. Te bubesc.

Sfârșitul lui martie se anunța promițător. Ada îmi spunea că o să ajungă în curând la mine și eram fericit. Dar totul nu a fost așa cum am vrut să iasă. M-am trezit într-o dimineață plin de bube pe tot corpul. Mă duc la dispensarul studențesc și îmi dau confirmarea. Am varicelă. Asta mai trebuia acum. Trebuia să ajung acasă. În cămin nu puteam sta, că eram un focar de infecție. Deja dădusem lui Redman varicela, de a trebuit să petreacă ziua lui și Paștele în pat, în carantină. Evident, nu pot să nu menționez faptul că în acele câteva zile, dacă eram cu el, cred că auzeam toată gama de înjurături pe care el era capabil să o reproducă. Dar nu a fost vina mea. Fac și eu ca Pilat: mă spăl pe mâini și trec mai departe.
Ada voia să îmi pregătească o surpriză, să vină weekendul viitor la Brașov. Dar a venit problema mea. I-am spus de asta și evident nu i-a picat bine. Îi dădusem toate planurile peste cap. I-am cerut să rămân în Brașov, dar nu a vrut să mai vină. Așa că am plecat acasă. Mai erau două săptămâni și începea minivacanța de Paște. Dar asta e, s-a întâmplat.
Câteva zile totul a fost bine și frumos. Þineam legătura și ne iubeam. Dar câteva zile nu a mai dat nici un semn de viață. Primeam mesaje de genul: Încep să mă plictisesc de proiect. Începe să mă plictisească tot. Astăzi o să-mi duc o parte din lucruri în Tudor. O să mă plimb pe Copou. Nu știu. Am nevoie de aer. Something is wrong. Nu știu ce anume, dar așa simt. Nu prea mai duce Ep. Cred că ajung acasă și depun cerere de calc. Nu știu. Vreau libertate. Te iubesc. M-a întrebat Ionuț dacă plec la Brașov de sărbători. O să plec de aici după sărbători. Plec în Tudor. Acolo e locul meu. Acolo sau niciunde. E una din zilele ALEA.
După aproape două zile în care nu a dat nici un semn de viață și am tot încercat să dau de ea, îmi trimite niște mesaje spre seară.
Salut. Scuze că nu am dat nici un semn de viață dar am vrut să analizez la rece situația. În ultimele două zile mi-am dat seama că locul meu e aici, lângă oameni pe care-i cunosc. Nu am puterea să lupt, Marius. Nu am motive. E bine așa cum e acum. Îmi pare rău, sincer. Nu pot să încep din nou o relație. E bine așa. A fost temporary insanity. Chiar nu știu ce a fost. Scurte clipe furate realității și transformate în bucăți de fericire. Nu știu. Acum mă simt bine, așa sunt fericită. Lângă oameni pe care îi cunosc. Să ai grijă de tine. Nu mai suna, te rog. Pa, Marius. Chiar nu mai avem nimic de discutat. La revedere Brașov.

Simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Simțeam că se năruie iar totul în mine. Nu am avut lacrimi. Nu am mai avut nimic. Nici puterea să trimit mesaj. Am scris un E alegerea ta. La revedere străine!… și m-am cufundat cu nasul în pernă. A fost îngrozitor. Mi se desfășurau în față atâtea amintiri, pe care până și acum îmi e greu să le reiau. Mi se desfășurau în față cuvinte și credințe. Atunci, pentru prima oară în relația asta am decis să renunț. Am vrut să îngrop totul și să o iau de la capăt. Nu puteam să plâng toată viața. E mult prea scumpă. Atunci am început să scriu romanul acesta. Am scris în seara aceea cred că zece pagini. Cu lacrimi în ochi scriam cuvânt cu cuvânt, încercând să îmi aduc aminte începuturile relației noastre. Parcă le vedeam în fața ochilor: prima noapte împreună pe net, primele cuvinte, primul contact cu vocea ta, prima noapte de dragoste. Toate erau în mintea mea învălmășite și nu știau cum să iasă la lumină. Fiecare din ele voia să fie prima și în același timp, cea mai importantă. Dar pe măsura ce scriam, îmi dădeam seama că nu aveam cum să o uit, că nu aveam cum să las deoparte ceea ce a însemnat cel mai important lucru care s-a întâmplat în viața mea. Nu aveam cum să renunț. Punând pe hârtie gândurile și amintirile, mi-am dat seama că o iubeam poate mai mult ca în ziua precedentă. Nu mai era a mea și mă durea asta. Mă respingea cu toate că mă iubea încă. Simțeam asta. Așa că nu puteam să las să pierd ce avea, trebuia să lupt pentru fericirea mea… pentru fericirea noastră…

“Dacă iubești pe cineva atât de mult, lasă-l să plece... și dacă se va întoarce la tine, înseamnă că te-a iubit..." știi mult prea bine asta... nu e nevoie să-ți explic eu... mailul ăsta nu vreau să fie plin de subînțelesuri sau fraze pompoase sau alte chestii pe care le face un literat... mi-ai reproșat chestia asta... într-un mail... nu... o să spun exact ce simt în momentul ăsta... a doua zi dimineață după ce mi-ai trimis mesajele... le știu pe de rost...
ce vreau să-ți spun e că... nu știu... nu o să fie o declarație de dragoste... ai ales să fii singură... sau cu Ionuț... sau cu cei pe care îi cunoști... nu vrei să fii cu "străinul" care ți-a furat inima... nu ai motive pentru care să lupți, nu? nu știi cât m-a durut fraza asta... nu ai motive? eu nu eram un motiv destul de puternic să te facă să lupți? după cum spuneai și tu... trăim ca să cuprindem totul și să ne pierdem într-o zi... ai avut totul... erai conștientă că ai totul... și nu ai vrut să lupți să îl menții... eu nu mai lupt... nu mai pot lupta singur... sufletul meu a ajuns undeva jos de unde cu greu se mai poate ridica... m-ai amăgit mereu că lupți… și că crezi… și că vrei... când de fapt tot ce făceai era să nu-ți pese... sau poate m-am amăgit singur... că te-am crezut...
știu că mă iubești... și nu poți nega asta... și eu te iubesc... și nu pot eu nega asta... am crezut că vei lupta, că le vei spune alor tăi să-ți ia calc... dar se pare că și asta a fost o amăgeală... nu știi ce vrei, Ada... nu știi ce vrei și eu nu-ți pot impune să cauți... tot ce sper e că atunci când ne vom întâlni iar... să fie pentru totdeauna... nu te mai caut... o să te caut doar o singură data, să vorbesc cu tine să înțeleg motivele pentru care ai făcut asta... când cu o zi în urmă îmi spuneai că vrei la mine și apoi a doua zi îmi spui că te simți bine acolo, că ești fericita... fericită pe naiba... dacă erai fericită, îmi răspundeai la telefon... și mă lăsai să-mi dau seama că trebuie să te las în pace... dacă erai fericită nu-mi trimiteai azi noapte mesajul ca să îmi amintesc de tine... ceva s-a întâmplat și vreau să știu ce... dacă a contat ceva din tot ce am avut... dacă măcar mai ai puțin respect pentru ființa mea, pentru iubirea mea... iubire pentru tot ce a fost... poate nu pentru mine... poate nu m-ai iubit pe mine... poate ai iubit ceva ce am avut eu... îmi aduc aminte de un mail... le-am citit pe toate și toate discuțiile... era ceva de genul: "străine, mă îndrăgostesc de visele tale, de gândurile tale și în final de tine pentru că nu te pot separa de ele..."... poate de asta te-ai îndrăgostit, poate asta ai iubit la mine... mulțumesc mult pentru că m-ai ajutat să înțeleg asta... ce să înțeleg? am avut un vis... să iubesc și să fiu iubit... să fiu sincer... visul asta a ținut doar cele 7 zile cât ai stat la mine... adunate... atât dau Ada... 7 zile... știi că la evrei șapte însemna infinitul... am avut tot Ada... am trăit tot în aceste zile... și aceste zile puteau înseamnă infinitul nu numai în numerologie... nebunie temporară, asta o numești? o scurtă nebunie cum zicea Minulescu? mersi și pentru asta... negi în continuare... crezi că treci mai ușor peste asta? nu se poate... că am simțit... te-am simțit... ții minte mesajele pe care mi le trimiteai? ții minte tot? nu ți le aduc aminte... ar însemna să mă chinui tot mai mult...
citind discuțiile cu tine... am notat câteva fraze... "singura dorință care depășește limita posibilă a intensității e aceea de a fi cu tine..." asta ce voia să însemne? că totul va fi bine? că crezi? visai Ada... visai și nu ai vrut ca visul să țină mai mult decât cele 3 zile pe care le-am petrecut împreună... și apoi încă vreo 4... ai zis de la început că asta vrei... vrei să vezi cum e... cum e să fii fericită... dar nu ai vrut să întinzi mâna să o iei... nu mai lupt... nu mai am puterea să mă ridic... ai spus tu că nu ne definește ceea ce suntem, ci modul în care ne ridicăm după ce am căzut... știi că te voi iubi mereu, nu? știi că nu te pot uita... ai spus ca să îmi aduc aminte de tine doar când voi sta în ploaie... nu am vărsat o lacrimă Ada... de ieri nu am vărsat o lacrimă... nu am vrut să se vadă... am plâns prea mult... mult prea mult... și nu mai pot duce... nu mai pot lupta... singur nu mai pot duce...nu mai pooooooooooot... prima lacrimă a căzut acum... pe tastatură... ai auzit cum cade? mie mi-a frânt inima... plouă de două zile în sufletul meu Ada... și va ploua mult timp de acum încolo... poate până când moartea ne va despărți... ții minte ce înseamnă, nu? ții minte ce însemna ALWAYS AND FOREVER TOGETHER? nu cred Ada... pentru că nu ai crezut niciodată... niciodată...
cât timp o să plouă în sufletul meu o să fii mereu prezentă acolo... cât timp o să fie soare afară o să-mi aduc aminte de cum ne plimbam... de cum ne-am fi plimbat... de tot ce ar fi fost... îți dai seama că m-aș fi căsătorit cu tine? atât de mult te iubeam... ți-am trimis o ultimă scrisoare când am plecat din Brașov... sper să o citești... sper să nu o arunci într-un colț... sper să nu MÃ arunci într-un colț... cred că am însemnat mai mult decât atât... pe vremea aia nu credeam că e ultima... nu mai ții minte nimic Ada... sau poate tot ce ai scris în scrisori și în mailuri și în mesaje erau doar frânturi de vise... frânturi de fericire pe care mi le aruncai ca să fiu mereu aici și să te aștept... mă simt amețit? trădat? înșelat? mințit? Spune-mi tu Ada... eu nu mai simt nimic, decât o dragoste profundă și o suferință la fel de mare...
nu mai lupt... m-am repetat, da... sunt un om de cuvânt... vreau să vorbesc cu tine... nu o să mai încerc să te conving că totul va fi bine... vreau doar să vorbesc vreo 2/3 ore cu tine... să mă faci să înțeleg... PROMIT că nu voi mai trage de tine... că nu voi mai lupta... că nu-ți voi mai spune că te iubesc... dacă iubești pe cineva, lasă-l să plece..... aștept să te întorci Ada... aștept să-ți dai seama ce vrei cu adevărat... și asta nu poți face decât când vei fi departe de Ionuț... în singurătate și îți vei da seama de cine ți-e dor... de mine, de Ionuț... de cunoscuți... de familie... de cățel... de floare... de Brașov... de visele mele... și atunci te voi primi cu brațele deschise... dacă va fi cazul... până atunci... ești liberă... să faci ce vrei... să simți ce vrei... ai 24 de ani... credeam că știi ce vrei până la vârsta asta... m-am înșelat... m-ai întrebat ce iubesc la tine... iubeam asta... că eu credeam că știi ce vrei și te vedeam "determined" și că știi ce vrei de la viață... dar au fost promisiuni deșarte, și nu ți-ai respectat niciuna... adu-și aminte dacă ți-ai respectat vreo promisiune din cele pe care mi le-ai făcut... am mesajul Ada... în care spuneai că mă suni a doua zi când ajung în Buzău... și ai spus că promiți... și apoi spui că ai promis că mă suni când poți... asta e... cu atât am rămas... nu cred că-ți dai seama Ada cât am luptat... dacă știai... luptai alături de mine... măcar știind cât lupt eu...
să-ți mai aduc aminte... tot din discuții... "în fiecare dimineață mă amăgesc că pur și simplu am pierdut trenul"... "dacă ceva mă face să renunț la tot, aia e iubirea"... tu ai zis... nu ai renunțat, egal, nu ai iubit... e logic, nu? încă mai sunt logic... se simte bine creierul că a avut dreptate și inima suferă și mai mult... " visul în care eu sunt fericită, cu toată așteptarea și suferința, pentru că nimeni nu mă poate răni..." dar ai ales să rănești tu... poate de teamă să nu fii tu rănită... da Ada... da ... poate că "nu te-am învățat să-mi suporți absența..." poate că "niciodată nu ai uitat că iubirea în doi nu e veșnică..." și asta pentru că eu nu am reușit să te fac să crezi asta... poate că "ai vrut să mă ajuți să cred și în altceva decât în vise..."... ai reușit Ada... FII MANDRÃ... nu mai cred în vise... m-ai schimbat total... ai omorât în mine tot ceea ce însemna vis... mulțumesc că m-ai ajutat să îl împlinesc... dar te urăsc pentru că nu m-ai ajutat să-l mențin... nu o să mai fac vise... de asta nici nu mai lupt... și nu știu dacă voi mai lupta vreodată... sper să fii mulțumită Ada... AI REALIZAT TOT CEEA CE TI-AI PROPUS...
știi, îmi aduc aminte cum a început totul... sms cum că dragostea nu e veșnică și că te ajut să crezi că e... cred că a fost invers, Ada... cred că ceea ce ai vrut să faci e să mă faci să cred EU că dragostea NU e veșnică... mulțumesc pentru asta... poate că de asta aveam nevoie...
vreau să vorbesc cu tine... nu te simți jenată sau amenințată... nu o să te fac să te întorci la mine... nu vreau să se mai întâmple iar ca și până acum... de trei ori îmi ajunge... mai mult nu pot duce... te-am iubit... știi asta... te iubesc încă... și asta o știi... dar ce vei afla, și sper asta... e că...TE VOI IUBI MEREU... acum e rândul meu să zic... LASÃ-MÃ SÃ TE IUBESC FÃRÃ SÃ CER NIMIC IN SCHIMB...
ai grijă de tine străine... și ai grijă de inima mea... de visele mele... sunt acolo... la tine... și nu le mai pot primi înapoi... dacă nu le vrei... aruncă-le... a doua lacrimă a căzut... a durut ceva mai mult... până încep să amorțesc... vreau să vorbesc cu tine... adică să-mi vorbești tu... de atât am nevoie... ajută-mă... nu mă lăsa așa... poate că am greșit eu că eram atât de sufocant... dacă nu-ți plăcea, trebuia să-mi spui... dar ai spus că asta vrei... și asta ți-am dat... nu știai ce vrei.....
o să trimit mesaje când ajung în Brașov... pe vineri cred... trebuie să vorbesc cu tine... sper că-mi vei îndeplini dorința... ca pe o ultimă dorință a unui condamnat la moarte... așa mă simt cel puțin... ai grijă de tine străine... te rog... vineri, dă-mi mesaj după amiază când poți ajunge pe net... nu-ți spun că te iubesc... că știi... ai doar grijă de tine... dacă nu am reușit eu să te fac fericită... caută-ți tu fericirea... poate o vei găsi... pe a mea am pierdut-o...
la revedere... cu frântura de vis ce mi-a mai rămas... îți spun că sper să ne revedem într-o bună zi... ca iubirea ta din trecut... măcar să mă fi iubit pe mine cum l-ai iubit pe el... ai grijă de tine... și dacă ai nevoie de ceva... sunt aici... nu uita asta... și dacă poți... trimite te rog mesaje... asta dacă încă mai crezi în mine... pa străine...
e marți azi. astăzi am plâns pentru prima oară cu adevărat, lacrimile nu se mai opreau. am prins la tv "ploaia" de la Cargo... nu mai puteam să mă opresc... am spus primele două versuri și nu am mai putut... stăteam și mă uitam la videoclip și mi te imaginam... ne imaginam pe noi... pe mine așteptând în ploaie ca tu să cobori din tren... nu pot să mă opresc... nu vrei să răspunzi la telefon ca să îți aud glasul. mă chinui mai tare dacă nu pot să te aud. acum se revarsă tot ce am acumulat în mine în aceste zile de calvar... te rog răspunde când vreau să vorbesc cu tine... vreau să vorbesc cu tine pe net. am nevoie de niște răspunsuri... și singur nu mi le pot da... te iubesc. zi și mie ce să fac ca să nu mai plâng, ca să nu mai sufăr... nu se poate face nimic... pentru o altă oară în viața mea inima mă doare... mi se rupe tot în suflet... mă duc pe geam și privesc în depărtare..... doare Ada... vreau să vb cu tine... nu mai suport...

Reproș… iubire… disperare… agonie… durere… lacrimi… tot e acolo… tot am pus în mailul ăla. Trebuia să vorbesc cu ea, trebuia să o fac să mă asculte, trebuia să o ascult eu, ca să înțeleg de ce a decis să plece iar. De ce? De ce? De ce?…

Nu ne vom mai întâlni niciodată…
Vei cânta, vei dansa cu alți băieți, nu cu mine,
Nu ne vom mai întâlni niciodată…
Și alte iubiri îți vor sfâșia inima cu ale lor suspine.

In ultimele două seri, înainte să trimit mailul, îmi spusese “noapte bună” prin sms:
Sweet dreams dream catcher… dacă vreodată vei sta în ploaie, să-ți amintești de mine. Numai atunci.
Somn ușor străine. Sweet dreams for tonight.

De asta mă agățam. Acestea erau ultimele mele speranțe că iubirea din inima ei nu e moartă. Erau ultimele licăriri de stele pe cerul negru al inimii mele. Și eu mă agățam de ele…

De ce vrei să îți trimit mesaje? Ce crezi că aș mai putea spune? Nu am reușit niciodată să te sufoc. Acum cu atât mai puțin. O să-ți spun sweet dreams, dacă va fi posibil, în fiecare seară. Poate nu ți-am prăbușit toată lumea viselor. Încerc să trimit mail în seara asta. Noapte bună.
Ai promis că nu mă suni până ce nu ajungi la Brașov. O să-mi reproșezi că te-am transformat în omul care nu se mai ține de promisiuni. La fel cum mi-ai reproșat că te-am făcut să nu mai crezi în iubire veșnică. La fel cum mi-ai reproșat că ți-am furat lumea viselor sau că ți-am distrus-o. Să-ți amintești însă că nu-ți regreți deciziile. Ești suficient de matur să alegi ceea ce e bine pentru tine. Nu mă afectează reproșurile. Ti-am spus că pot suporta orice, aproape orice, dar ai un dar aparte de a mă provoca.
Nu ți-am reproșat niciodată că scrii mailuri cu subînțelesuri și chestii pe care le face un literat. Am spus că eu nu pot scrie așa cum faci tu. Trebuia să înțelegi că îți sunt inferioară în direcția asta, nu că nu îți apreciez calitățile. Crezi că sunt atât de afurisită și rea? Oricum crezi ce vrei.

Îmi trimite la scurt timp un mail în care încerca să explice care a fost cauza rupturii atât de violente dintre noi. În sfârșit, rugămințile mi-au fost ascultate și nu mai trebuia să întreb cei patru pereți care deja deveniseră obsedant de ironici cu mine. Mă simțeam ca prins în cușca și ca fiecare perete îmi șoptea: “ce bine îmi pare că ai luat țeapă…!”

Au trecut câteva minute de când m-ai sunat..... ți-am trimis mail cu log-ul - din obișnuință cred - ... am citit mesajele, pentru că atunci când le-ai trimis, alergam după un net... nu reușisem să le ``rumeg``... am citit mail-ul tău... să fie clipa explicațiilor? oare vreau să mă înțelegi? nu... nu vreau să înțelegi, nu vreau să înțelegi că mă plâng... nu am nevoie de mila sau compasiunea nimănui străine!... aha, am promis că te sun... așa e, numai că am uitat! dă-mă în judecată! nu am uitat că trebuie să te sun, ci că trebuia în acea seara... ai idee cât de supărată am fost când mi-ai spus că ai varicelă sau ce bubecși mai erau și ăia? ai măcar o vagă idee? nu prea cred! îți place la nebunie să mă judeci... să-mi arunci în față chestii legate de caracterul meu! că nu mă țin de promisiuni..... ai dreptate străine! știi cum e să lucrezi la cinci proiecte simultan? îmi place să fac asta ... mă perfecționez, lucrez pentru că reușesc să găsesc soluții mult mai repede la problemele cu care mă voi confrunta ulterior... singurul neajuns e că-mi răpește tot timpul! I`m running out of time... și, dacă aș reuși să găsesc o metodă de a nu avea nevoie de somn, crede-mă că aș mai face ceva... știi cum e să fii agitat pentru că ai o soră super idioată? știi cum e să nu poți ajunge în locul din care te-aș fi putut suna... să vorbesc cu tine? știi cum mă simt când mi se aruncă în față fraze de genul ``ăla e obsedat sau ce?``... cumpărai cartelă să mă suni și eram la Bubu..... știi cât de greu e să stai în poziție verticală de fiecare dată când simți că ajungi la capătul puterilor? ..... când îți spuneam că am nevoie de tine era un strigăt disperat străine! era real... voiam să mă ții în brațe, atunci simțeam că sunt cumplit de singură și că nu aparțin nimănui... but, then again... niciodată nu am aparținut cuiva! cel puțin nu am simțit asta! ... ce a mai rămas?... aha... calculatorul... e puțin mai complicat aici... să vedem... Ada vrea calculator! wow. ar fi simplu dacă aș bate din palme! fuck! nici de data asta nu a mers! poate pică din cer..... tata e băgat în două bănci, are două job-uri; mama doar unul... Ada mai are și o soră care știe să toace banii... de asemenea Ada se simte prost că la 24 de ani nu se întreține singură, cu toate că tata a spus că mă susține în facultate cinci ani!... am și bursă, și oricum reușesc să produc bani și din proiecte... să vedem... ce dracu o să fac? nu pot să le spun alor mei că am nevoie de bani nici dacă aș muri de foame în Iași... cum aș putea să le spun că vreau calculator? mai ales că Oana face ce face?... încă ceva... sunt obișnuită să nu cer nimic... nu vreau... nici apă și nici țigări... niciodată! am învățat să mă descurc singură... doar sunt a nimănui de la 14 ani. să nu crezi cumva că viața a fost roz pentru mine, dar m-am descurcat fără să-i implic pe ai mei sau pe altcineva..... mi-a plăcut să cred despre mine că pot face față oricărei situații... crede-mă că nu sunt genul care să mă plâng decât în situații limită!... k, am lămurit și faza cu calcul... de aia nu pot să merg acasă să le spun că vreau calc! o să mai suport! nu o să mor din asta!... străine, totdeauna mi-am călcat pe suflet! totdeauna... așa am ales să fiu ... cu riscul de a mă repeta: nu îți spun toate astea ca să mă înțelegi!.....vreau doar să-ți explic unele lucruri... simți doar o dragoste profundă și o durere la fel de mare? îți las impresia că eu sunt intactă? asta crezi? să vedem... nici nu știu din care colț al făpturii mele să-mi adun bucățile de suflet... nici nu mai știu dacă m-am oprit din plâns vreodată... nu am vrut să-ți fur lumea viselor străine... am vrut să fac parte din ea dar nu am puterea de a lupta!... ți-am spus că mă sperii! nu știu de ce... am clacat! gata, ajunge! nu pot să te sufoc cum aș fi vrut... nu pot să-ți scriu des... nu pot să mă țin de promisiuni... sper ca măcar cd-urile să fi ajuns... în concluzie nu am făcut nimic din ce am crezut că voi face... te-am iubit... te-am iubit fără să-ți cer ceva în schimb... dacă ar fi trebuit să aleg atunci între a pleca sau a muri, aș fi ales moartea!... se pare că știu să aduc suferință! am crezut în noi! poate ți-am demonstrat contrariul... ce mai contează ce a fost... în tine a rămas doar amintirea a ceea ce nu am făcut! ți-am spus de la început că e vina mea!... mai vorbim vineri, în principiu... legat de ploaie... să-ți amintești de mine când plouă afară... nu când plouă în suflete...

A fost cel mai trist mail pe care l-am citit vreodată. Am înțeles cât de mult suferea. Am căutat mereu să fiu lângă ea, să o sun cât mai des posibil, dar nu mi-a spus niciodată că cei din jurul ei nu sunt de acord cu relația asta. O sfătuiau să se căsătorească cu Ionuț, că oricum dragostea nu există, că totul se bazează pe interes. Și auzind asta din toate părțile, și eu nefiind acolo ca să îi demonstrez contrariul, a clacat. Nu mai putea duce. Nu se mai putea împărți între atâția: colegi care trăgeau de ea pentru proiecte și planuri, Ionuț care o voia pentru el, eu care voiam să mă iubească și să dea semne de viața. Am greșit și eu, și am suportat consecințele, care dureau pe zi ce trecea tot mai mult.

E ca și cum s-ar desprinde mereu, prima oară,
Fiecare bătaie a inimii de trupul tău îndrăgostit,
E ca și cum s-ar desprinde mereu, prima oară,
Clipa, mirându-te că nu s-a oprit.

Într-o zi, găsesc printre foi ce le păstram de ani, un text. Mă hotărăsc să i-l trimit. Mi-a plăcut atât de mult încât voiam să simtă și ea ce am simțit eu. I-am trimis mesajul: Am fost întrebat de o stea trimisă de un înger: De ce nu îl lași dacă te face să plângi? Iar eu i-am răspuns: Stea, tu ți-ai părăsi cerul?
Răspunsul veni prompt: Universul e perfect. Universul există de mii de ani. But there are fallin stars. Există perfecțiune? Dar veșnicia? … e cel mai trist mesaj pe care mi l-ai trimis. Cândva o să-ți explic de ce te rog să privești luna. E o teorie stupidă de tot, dar în dragoste și război totul e permis.

La vreo lună după aceea, îmi explică teoria ei despre lună și stele.

Retina percepe imaginea invers. Înseamnă că o transmite răsturnată. Dacă ar fi să fie din interior? Atunci?… Ochii sunt fereastra sufletului… Dacă proiectez imaginea pe lună, o reflectă. Tu o percepi răsturnată. Ce vezi? Exact ce e în sufletul meu. E stupid. Þi-am zis…

De-abia atunci am înțeles de ce îmi spunea în multe seri să privesc luna și stelele… încerca să mă facă să văd ce era în sufletul ei. Nu putea să comunice direct, așa că era nevoită să recurgă la subtilități. Mi-a plăcut teoria ei. Era fenomenală. Ceva la care nu m-aș fi gândit. Evident, în planul teoretic mergea. Deseori, când mă uitam la lună, o simțeam aproape, că îmi închipuiam că și ea este de cealaltă parte și că privirile ni se vor intersecta în același punct. Visam… iubeam… eram fericiți…

Căutând teoria ei despre lună și stele printre discuțiile noastre, mi-am amintit de planurile pe care aveam de gând să le împlinim. Să mergem la Lacul Roșu, doar noi doi, câteva zile, fără să ne știe nimeni. Să evadăm departe de lumea dezlănțuită și să fim doi protagoniști ai unei povești de dragoste interzise. Dar circumstanțele au făcut în așa fel încât să nu se poată nici lucrul ăsta. Poate că nu am vrut destul de mult să fie posibil.

Plouă. E pentru prima oară când ploaia mă întristează. Mă simt cumplit de singură. O să treacă. Dacă ai fi aici… dacă… te iubesc. Sweet dreams.

Începând cu momentele acestea, nu am mai avut liniște. Am reușit să fim iar împreună, după câteva zile, cu toate că ne despărțeau aceiași 500 km. Dar de fiecare dată mi-era frică să nu primesc un mail sau un mesaj care să îmi spună “Adio!”. Mi-era frică să o pierd. Așa că stăteam în expectativă și încercam să spun că, atunci când nu putea să dea un semn de viața mai mult timp, era ocupată și chiar nu are timp.
Ne-am mai despărțit de câteva ori de atunci. De fiecare dată o căutam și vorbeam cu ea, o făceam să își dea seama că mă vrea pe mine. Dar asta ținea numai pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că ea era acolo în Iași, cu Ionuț, cu rudele ei, cu prietenii care erau toți împotriva iubirii noastre. Cel mai mare dezavantaj al meu era depărtarea. Dacă eram aproape de ea, poate că acum aș fi ținut-o de mână scriind acest roman. Ãsta era visul meu: să reușesc să transpun în proză povestea noastră de dragoste, să reușim să dăm iubirii noastre un nume și să o facem un exemplu. Să strigăm în gura mare: NOI AM REUȘIT! PUTEÞI ȘI VOI!!! Mă uit în dreapta mea… e fratele cel mic ce se joacă cu mașinuțele. Așteaptă să eliberez calculatorul să se poată juca Pinball. Nu e Ada… nu e chipul atât de drag mie, nu e mâna ei pe după gâtul meu, nu e vocea critică care să-mi spună: “Aici uiți ceva. Asta s-a întâmplat așa și pe dincolo”. Nu e aici. Oare unde e acum? Oare ce face acum? A rămas în Iași sau s-a dus totuși în Timișoara? Peste câteva zile e în Târgu Mureș. Oare se mai gândește la mine? Oare mai însemn ceva? Oare nopțile ei sunt la fel de albe și triste sau o ține altcineva în brațe? Poate că nu îmi simte lipsa… poate că vremurile când voia să o țin în brațe și să nu-i mai dau drumul au trecut. Dar încă sper că își va da seama de ce a văzut în mine. Copilul din mine începe să prindă viață…

Un cântec de lebădă… ultimul…
Ai văzut vreodată o lebădă murind? îmi aduc aminte că am fost cu ai mei când eram mai mic și am auzit un cântec de lebădă... știi, lebăda nu cântă decât înainte să moară, și e cel mai frumos cântec posibil... sper să vezi mailul ăsta ca un cântec de lebădă. ți-am trimis un mail pe care l-am scris în scurta vacanță pe care am avut-o... sper să-l citești și sper să-l citești și pe ăsta... și pe cele care poate vor urma...
să-ți spun o poveste Ada... un bărbat vrea să între pe Poarta Legii, să vadă lumina ce se ascundea dincolo... dar avea un paznic. și se roagă de paznic să îl lase, iar el îi zice că dacă îl va lăsa pe el să intre, la poarta care urmează va fi un paznic și mai rău și nu crede că va putea să treacă mai departe. așa a stat o mulțime de ani acolo... înainte să moară, bărbatul a cerut să știe de ce nu l-a lăsat să intre. paznicul a zis că niciodată nu a zis nu, ci că îl lăsa, dar mai erau alți paznici la porțile ce urmau. cu ultima suflare, îl vede pe paznic cum închide poarta și vrea să plece. îl întreabă de ce pleacă, nu mai sunt oameni care vor să intre? paznicul a zis că era doar poarta omului aceluia și doar el putea să intre prin ea, dacă voia și dacă era destul de motivat să înfrunte ce e dincolo de poartă. povestea e din "Procesul" de Kafka. dacă vei avea timp, citește de acolo dialogul cu preotul închisorii, e cea mai tare parte din roman.
Altă poveste... un băiat a găsit o stea... și a ascuns-o de lume și se uita la ea seara sub plapumă... și băiatul era fericit... până când într-o seară l-a văzut mama sa. el a fugit, și de frică să nu i-o ia mama lui, a înghițit-o... și din băiat, a devenit o stea ca toate celelalte... nu o să comentez povestirile... ce trebuie să știi e că le-am scris cu un scop, și scopul nu-l voi scrie eu... dacă îl vei afla vreodată, bine... dacă nu, atunci le-am scris degeaba...
Ada, știi... am vrut ca romanul meu să îl termin atunci când vom muri, să fie o poveste de dragoste care să țină toată viața... îmi imaginam cum stăteam amândoi la calculator și ne aminteam cum a fost totul și încercam să facem o operă de artă. Îmi imaginam că finalul l-ar fi scris unul dintre noi, când celălalt ar fi murit. dar se pare că sunt totuși un visător, și că trebuie să înțeleg că dacă un vis depinde de două persoane și luptă doar o singură parte pentru el, nu are șanse de reușită. am avut atâtea vise, Ada. am avut atâtea vise și credeam în fiecare zi că totul va fi bine. de fiecare dată când mă alungai de lângă tine, inima mi se sfărâma în mii și mii de bucățele... și de fiecare dată când mă primeai înapoi, încercam să o repar... dar câte o bucățică nu o mai găseam... așa a fost de fiecare dată... și am încercat de fiecare dată să te iubesc mai mult și să mă gândesc că a doua oară nu se mai întâmplă... când se întâmpla iar, mă gândeam că data viitoare nu o să mai sufăr... și așa mai departe... până ieri Ada... până ieri... nu suport ca de fiecare dată când îți vine ție greu sau de fiecare dată când stai și te gândești că îți este mai bine între cunoscuți și în lumea ta reală și banală, că de fiecare dată când îți calci pe suflet să sufăr eu. nu mai vreau Ada... inima mea nu mai suportă... nu mai suportă deloc... am încercat mereu să te fac fericită... am încercat să fac totul pentru a nu te vedea deloc plângând... am încercat să nu suferi niciodată... și credeam că am reușit... când simțeam că ești tristă, te căutam și îți spuneam să te țin de mână... unde e mâna acum Ada? unde e mâna ta acum când sufletul meu e risipit în cele patru vânturi ca iubirea ta? unde e? poți spune asta?
știi că am cerut 24 de ore? nu le mai vreau Ada, nu vreau să te văd și să știu că peste câteva ore o să pleci iar... la Ionuț... ai spus odată că fie ce-o fi nu te mai întorci la el... ai spus odată că să nu te uit vreodată... și că nu mă vei uita tu vreodată... ai spus multe... și ai făcut și multe... nu vreau să fac reproșuri, ci vreau doar să îți amintesc Ada... se pare că tu ai uitat... știu că îl urăști pe Ionuț... știu asta... și știu că mă iubești oricât încerci să negi... nu ai avut puterea să îmi spui că nu mă iubești, nu ai avut puterea să spui: nu te iubesc!!! și simt Ada... așa că nu mai minți... nu mai minți... îți dau libertatea de care ai nevoie... îți dau libertatea de a fi fericită... nu știi ce e aia Ada... sau poate îți vei face fericirea ta, încercând mereu să ții perna în brațe și să îți amintești de clipe fericite în compania cuiva... când te vei sătura de banalitate, vei avea câte o aventură, care să îți arate că trăiești cu adevărat și că ești femeie... așa cum a fost până acum Ada... așa cum a fost cu mine... ai vrut la început 3 zile... atât ai vrut... ai vrut să vezi că exist, că există cineva care te poate face fericită, care te poate face să te simți împlinită... așa cum poate au fost mulți înaintea mea... așa cum poate vor fi mulți după mine.
ține minte că am zis odată că atunci când te vei uita în urmă vei vedea bărbați așteptând pe peron trenul care să te aducă... poate de asta ai ales distanța, să poți renunța mai ușor. da, singurul avantaj pe care l-a avut a fost ca era acolo, aproape de tine... îmi cer scuze că ai cărat cărțile, îmi cer scuze că nu m-am ținut de promisiune și nu am apucat să te duc la Pietrele lui Solomon și să facem dragoste în ploaie cum ți-am promis... îmi cer scuze de asta..... și îmi cer scuze pentru toate promisiunile pe care nu le-am putut împlini dintr-un motiv sau altul... ultimul sms de la tine a fost ceva de genul "... să te aștept în următorii 200 de ani?" poate că are vreo însemnătate... știi că iubirea mea e veșnică, știi că poți simți asta... așa că oricând va fi nevoie, îmi voi aminti poate de ce a fost... până ce se va șterge amintirea ta, așa cum în mintea mea se șterg toate... pentru mine contează ce am acum și ce am în viitor... ce fac acum, fac cu gândul la viitor... am acceptat relația cu tine știind că vrei să lupți... m-am înșelat... așa cum m-am înșelat de multe ori... poate că ai dreptate Ada... poate că trebuia să se rezume la cele 3 zile... dar a ținut exact 3 luni. mai mult nu am putut să trag de ea, Ada. sufletul meu nu ar mai fi îndurat și aș fi devenit ceea ce nu vreau să fiu în viața mea... un insensibil...
o să încerc să o iau de la capăt, să încerc să visez din nou... poate voi reuși... și poate voi întâlni pe cineva care să mă merite... dar nu o pot iubi mai mult ca tine... pentru că ție ți-am promis veșnicia... altceva mai mult nu pot promite... am promis că nu te mai caut pe telefon... poate îmi dai voie să mai arunc câteva vorbe pe messenger sau într-un mail... și poate vei avea bunăvoința să îmi dai o explicație... că sunt multe enigme… da... și știi asta... știi asta foarte bine... și poate vei putea să-mi scrii un mail în care să-mi explici tot... să-mi explici tot... de ce a început... de ce a continuat... de ce ai lăsat totul baltă... tot Ada... vreau să îmi explici tot... dacă vrei și dacă merit... odată... singurul regret pe care îl am este că nu te-am putut convinge să îmi spui față în față... și că m-am îmbolnăvit atunci de varicelă... e ceea ce mă va chinui pentru multă, multă vreme... acum câteva zile sora mea spunea că e curioasa cum se va termina totul: ca o telenovelă sau ca o dramă... am zâmbit amar... nu știam nici eu cum se va termina... se pare că acum am aflat... nu știam ce final să-i dau romanului și am decis să-l scriu odată cu tine... să-l scriu până moartea ne va despărți... ții minte cuvinte ca : te voi iubi veșnic? sau ca "together, forever and for always"? nu... nu cred... ți-aș fi cerut să îți amintești de mine când ploua, când ninge, când vei săruta pe cineva vreodată... când vei vedea ținându-se de mână vreodată doi îndrăgostiți, când te vei plimba prin parc, când vei respira, când vei dormi... să îți amintești de mine și de tot ce am avut noi atunci când vei râde vreodată sau vei zâmbi. dar nu o să îți cer asta... Dacă nu a meritat îndeajuns de mult încât să vrei să lupți pentru asta, ce rost are să îți mai amintești de mine? am fost o aventură și atât am rămas... să nu-ți amintești niciodată de mine... poate doar atunci când plouă... că a însemnat mult pentru noi asta...
"îmi aduc aminte de o carte: cea mai frumoasă poveste de dragoste. fiecare poveste de dragoste aduce cu sine ceva nou și devine, la rândul ei, cea mai frumoasă. măcar pentru eternitate, această poveste să devină pentru mine și Ada cea mai frumoasă poveste de dragoste a vieții noastre..." așa se termină partea de roman ce am scris până acum Ada... așa se termină... înainte să aflu că nu vrei să mai auzi de mine... să fii fericită Ada... în modul în care concepi tu fericirea... contează cel mai mult în viață... poate până la urmă, pe primul loc te afli tu... așa cum îmi spuneai în primele discuții ale noastre... și că nu vei face nici un compromis pentru asta. am simțit pe pielea mea asta..... poate dacă ploaia s-ar opri... și din cer n-or să mai cadă lacrimi... și atunci când nu va mai ploua deloc, atunci te voi uita Ada... până atunci... să fii fericită..... e ceea ce îți doresc și de aceea nu mai insist să fie totul la fel. nu mai merge... și poate că nu mai merită..... un surâs nostalgic îmi vine în minte... a merita nu e verb reflexiv, așa că e incorect să zici că "nu se merită". că tot îți făcea plăcere să te corectez... toate cele bune Ada... și mulțumesc pentru toate clipele frumoase... și pentru cele mai puțin frumoase… a meritat totul... chiar totul... încă ceva... dacă vei vrea vreodată să vorbim, ca doi străini, sunt aici... oricând Ada... ca înainte să vii la Brașov... ca înainte de noaptea aia... dacă vei vrea să vorbești cu un străin, cu străinul la care odată te mai ținea noaptea și vorbeai cu el... cu ăla... nu cu Marius... că Marius nu mai e așa cum l-ai cunoscut... s-au schimbat multe în el... și în cei din jurul lui... o să fie acolo… o viață plină de împliniri Ada... și nu e nevoie să îți ții telu închis, dacă încă îl mai ai închis... sau ți-ai schimbat cartela... da, la asta nu m-am gândit... da... acum mi-a picat fisa... te-ai gândit la tot... oricum... nu te mai caut... ai grijă de tine... și de tot ce înseamnă fericirea ta..... adio Ada, adio îți spune cel pe care l-ai cunoscut odată... și poate odată îți va spune "bună" cel care am ajuns să fiu acum... asta dacă vei vrea vreodată... și poate odată ne vom întâlni în ploaie... eu cu părul puțin lung și în blugi... tu o doamnă cu par lung și palton... ca în videoclip... adio Ada... și în același timp... Bine ai venit în lumea mea... dacă vrei să intri, știi unde mă găsești... la revedere.....

Luând din iarbă o păpădie, a spulberat puful zâmbind. Gata! S-a terminat cu eternitatea. Ce urmează după eternitate? Am luat-o în brațe și i-am șoptit la ureche: altă eternitate! – Octavian Paler –

Iți voi trimite cărțile... pentru tine le-am adus, o să dau mesaj cu numărul coletului... poate voi ajunge și la "7 trepte"... și la pietrele lui Solomon... la turnuri... poate... tu însă nu vei ști asta... mi-am schimbat numărul pe 16, poate așa am vrut sau poate așa mi s-a spus și eu am executat, dar nici asta nu o vei ști vreodată... mi-a citit Simona mesajele de la tine, după care le-a șters... nu-mi mulțumi pentru nimic... nu e cazul… poate i-ai trimis mesaje și lui Ionuț, asta nu pot s-o știu cu exactitate, eu nu am citit nimic... presupun că mi-ai trimis mail... poate ai mai lucrat la roman... poate parola e tot "dreamerboy"... o să-l citesc când voi uita tot ce a fost între noi, cândva, poate niciodată... îl am salvat în calc dar nu am citit nimic... o să-l printez și o să-l păstrez... nu știu dacă ai scris de întreruperea de sarcină... nu știu... îți impun să scoți asta din carte dacă va fi să o publici cândva... nu pentru tot ce a fost între noi, nu îți cer asta în numele iubirii noastre sau în numele la orice altceva..... îți impun asta! da, am "privilegiul" asta...
''nu putem fi prieteni / nu putem fi nici dușmani / într-o lume foarte tristă suntem doar contemporani /...ne rămâne doar să pierdem iar / fără lacrimi, dar zâmbind mai rar / într-o lume doar în roz sau gri... noapte trista nu veni''... e o piesa veche... nu pot vorbi cu tine... nu am să pot vreodată... o să mai intru pe messenger, poate vei fi on line... voi ieși... și atât.
acum ar trebui să-ți spun să fii fericit și iubit și alte alea... nu sunt genul, dacă nu am putut fi fericiți noi, dacă iubirea noastră nu a învins teama și banalitatea... nu vreau să știu ce vei avea... am vrut să fim fericiți, chiar am vrut... dar... poate o să-ți trimit mail din când în când să-ți spun că sunt bine... poate îl vei citi sau poate că nu... poate în cărți voi pune și ciornele în care încercam să `elaborez' "teoria apropierii sufletelor prin nemărginirea universului''... poate voi primi coletul înapoi... poate îți voi trimite mesaj în fiecare seară, nu-mi pasă că îl vei citi sau nu, sau că-ți convine chestia asta... poate într-o zi voi trece pe lângă tine și-ți voi atinge umbra...
poate acum voi citi mail-urile de la tine... te-am iubit mai mult decât vei înțelege și simți tu vreodată... pa

Lumea nu e făcută pentru visători, mai ales pentru visătorii care se mulțumesc să-și viseze viața. În principiu civilizația nu suprimă gorila din noi, ci copilul. Aș putea găsi dovezi că după ce ne civilizăm și ne educăm instinctele ne pomenim într-o zi obosiți și bântuiți de îndoieli. În fond de ce anume mai pot fi sigur azi?! – Octavian Paler –

Să nu mulțumesc? Știi Ada cu ce impresie am ieșit din relația asta? Ai idee măcar? Ai idee câte nopți stau și cutreier căi neumblate și întreb singurătatea de ce? Ai idee că încerc să mă gândesc dacă m-ai iubit cu adevărat? Stau și mă gândesc atunci când ai zis că pleci că începe școala, când trebuia să stai cu mine 2 săptămâni... mi-a fost frică să-l întreb pe Murake, Ada... mi-a fost frică... că am avut șansa... dar nu am putut... era ciudat... era ciudat să nu știi că peste câteva zile trebuia să te prezinți la școală...
M-am interesat, și doar Bucureștiul nu a avut vacanță... să lăsam la o parte minciuna și masca după care te ascunzi... nu mai vreau asta Ada... nu mai vreau... pentru că am suferit destul... vreau doar să știu adevărul... fără minciuni că m-ai iubit dar în câteva minute ai lăsat totul în urmă... să fim serioși Ada... așa ceva nu se poate... să iubești și să urăști la comandă... spui că mă iubești și că îmi vei atinge umbra... spui ce vrei să aud, să cred că încă mă mai iubești și să sufăr și să-mi păstrez iubirea aprinsă... nu Ada... nu fac așa... să lăsam la o parte nevoia de tandrețe și de iubire pe care o ai... ai ales ce ai acolo... ai ales cunoscuții... ai ales banalitatea... TU AI ALES... EU NU MAI AM NICI O VINÃ... sunt cu inima împăcată că am făcut totul, dar absolut totul ca să fie bine... dacă voiai... se putea... am găsit acum serviciu pentru tine... puteai să iei calc... dar nu mă interesa... pe mine mă interesa să fii doar a mea după licență... ți-am spus odată că o să ajungi o sălbatică și eu o să fiu în locul lui Ionuț... ai zis că nu voi ajunge niciodată... poate te refereai la locul lui de lângă tine... păcat că nu am înțeles nuanța atunci... păcat... păcat de multe chestii care nu au ieșit cum aș fi vrut... dar nu regret nimic... viața merge mai departe, așa șchiopătat cum sunt... nu e nevoie să printezi romanul... când o să-l termin, o să-l trimit... dacă mai pot da de tine atunci... nu ai privilegiul să-mi impui nimic... nu ai dreptul Ada... nu știu dacă o să scot sau măcar dacă am pus pasajul despre întreruperea de sarcină... nu am puterea să recitesc... poate dacă o să-l recitesc... o să scot dacă am băgat... mă mai gândesc... în numele iubirii Ada? care iubire Ada? a noastră? a mea, da... dar a ta niciodată... că nu ai demonstrat niciodată... sau poate atunci când mă priveai dormind... dar și asta îmi da dubii... ai vrut să fim fericiți... da Ada... da... te cred... dacă nu eu, atunci cine? păcat că nu te cred... Ada... fii fericită... e ceea ce îți doresc... cum am zis... dacă nu am putut eu, poate te face altcineva... tot ce sper e să nu fie cum am zis eu... să te uiți în urmă și să vezi bărbați așteptând pe peron să te întorci...

Romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-și viseze viața în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge ușor jucăria susceptibilităților sale. Cam așa arată ce e sub mască. – Octavian Paler –

A fost o vreme în care îi reproșam toate lucrurile și îi spuneam tot ce îmi spuneau prietenii mei pentru a o face să îmi dea o replică. Încerca să mă uite. Încerca să mă ignore, să nu mai ia legătura cu mine. Și eu făceam tot ce îmi stătea în putere pentru a o aduce față în față cu mine. Acum îmi pare rău de asta. Mi-am dat seama că am jignit-o și am contribuit la deprecierea sentimentelor ei față de mine.

Care e mai atroce? nevoia de a fi cu cineva anume sau nevoia de a nu fi singur...? nu o să fie un eseu de câteva pagini... nu sunt în dispoziția necesară...
încă de la începuturi oamenii nu au suportat să fie singuri... Eva a fost creată pentru Adam... și apoi oamenii s-au adunat în grupuri și cete tocmai de teama de singurătate... de asta oamenii fac copii, pentru a nu fi singuri când mor... un om singur nu e om, devine animal și e un outcast... un om singur nu se simte împlinit și este răzvrătit împotriva tuturor...
Nevoia de a fi cu cineva anume... aici intervine dragostea... aici acel cineva înseamnă totul și viitorul se clădește în funcție de acea persoană... "cineva" înseamnă "eu+tu"... nu mai există eu sau tu... există doar noi... și asta contează...
dacă nevoia de a nu fi singur e mai mare ca nevoia de a fi cu cineva, atunci acel cineva care suplinește rolul de "celălalt" nu importă... nu înseamnă nimic... e ceva ce poate fi înlocuit oricând... e ceva ce nu are importanță decât în momentul în care se simte nevoia de a nu fi singur... în restul timpului este doar un nimeni... și apoi o unealtă...
ai spus la un moment dat că 60% știi răspunsul... să fiu sincer, orice răspuns ai alege, este un procentaj ce nu mă mulțumește... nu mă mulțumește deloc... sper că înțelegi că oricând poți trece de partea cealaltă... te desparte câteva procente... și asta nu poate decât să doară...
aș fi vrut să te întreb asta on line, când puteam să vorbim... dar se pare că nu mai ai timp ... sau poate ți s-a dictat să faci astfel... nu știu... nu știu nimic... întrebarea era: ai spus la un moment dat că ai avut cu mine ce nu ai putut avea cu Ionuț... nu ți-am spus, dar au durut îngrozitor cuvintele astea... e ca și cum m-aș fi simțit un obiect care suplinea nevoi ce nu ți le oferea cel de lângă tine... nu spun mai mult... aștept să-mi spui tu ce ai vrut să spui prin asta... și apoi o să-ți spun eu cum mă simt de atunci...
aștept răspuns la mail... asta dacă va veni vreodată... oricum... indiferent dacă mă iubești sau nu, peste două săptămâni ajung în Iași... nu mai suport...
te iubesc străine... mult de tot... sper să putem vorbi cândva... depărtarea doare... mai ales când vorbim atât de rar... te iubesc...
mă gândesc dacă să trimit mailul ăsta... mă gândesc dacă să îl trimit că mi-e frica să nu mă trezesc cu un mail sau un mesaj că vrei să mă uiți... dar trebuie să îți spun... am promis asta... am promis amândoi că ne vom spune tot, că ne vom zice toate stările și că vom face totul să fie bine... acum e rândul meu să am nevoie de tine... și am mare nevoie de cuvintele tale... să te aud... să te văd... să vorbesc cu tine...
te iubesc... mai mult decât îți voi putea demonstra vreodată... și mult mai mult decât vei putea tu simți vreodată...
aștept răspuns de la tine... poate putem vorbi azi... dacă nu... sper ca în zilele următoare să ne auzim... îmi cer scuze că sunt așa de pesimist, dar am nevoie de cuvintele tale... te iubesc mult... mult de tot... te rog, fă timp să vorbim...

Vorbim astăzi de la 17 începând... k? atunci am timp… te iubesc urâtule! și nu mai fi supi, plsss… o să vorbim… k? poate e mai bine... e un pupic pe nas... să nu mă uiți până ajung on line...

Îmi aduc aminte de ziua în care am crezut că o voi pierde pentru totdeauna. Trebuia să vorbim pe net, împlineam 3 luni de când eram împreună. Am așteptat-o o oră să intre pe net. În tot acest timp încercam să o sun, dar avea telefonul închis. Eram în Buzău. În ziua următoare am plecat la Brașov. Nu dăduse nici un semn de viață. Mă întâlnesc cu Mafi și ieșim la o plimbare. Intrăm într-un net să îmi verific mailul, în speranța că găsesc un mail de la Ada. Era un mail acolo. Mi-era frică să îl deschid. Era mic. Scria doar: “Sunt cu Ionuț pentru totdeauna. Adio Marius!”. Ies furios din net și mă așez pe o bancă în parc. Voiam să mă duc în cămin să o sun, să vorbesc cu ea. Mafi îmi spune să dau telefon de la el. Îi iau mobilul și formez numărul. Nu știam ce să spun. Oare o să răspundă? Oare ce o să-i zic? A intrat mesageria, avea telefonul închis. Formez numărul lui Ionuț. Intr-un târziu răspunde.
- Alo, vreau să vorbesc cu Ada.
- Cine o caută?
- Marius din Brașov. Dă-mi-o să vorbesc cu ea.
- Nu vrea să vorbească cu tine.
Aud niște voci pe fundal…
- Nu vrea ea sau nu vrei tu? E o diferență, știi…
- Nu vrea nimeni.
- Dă-mi-o să vorbesc cu ea două minute, să îmi spună că nu mă iubește și că nu vrea să mai fie cu mine și nu o să o mai caut. Ada știe că sunt un om de cuvânt.
- Măi căcat cu ochi, ți-am zis eu ție să nu te bagi că o să te frigi…
- Dă-mi-o pe Ada.
- … ți-am spus să o lași în pace că pot să vin să ți-o încasezi…
- Dă-mi-o pe Ada…
- Nu vrea să vorbească cu tine…
Se aud iar voci în fundal…
- Dă-mi-o pe Ada. Două minute și apoi o să-ți urez “poftă bună”.
- Cum adică “poftă bună”?
- Îmi pare rău, nu mă complic cu explicațiile. Dă-mi-o pe Ada.
După un moment, apare Ada la telefon.
- Da…
- Alo, Ada?
Mă pierdusem.
- Da.
- De ce ai făcut asta? De ce m-ai lăsat aici? De ce ai plecat iar?
- S-a terminat Marius. S-a terminat.
Vocea ei părea ca ieșind din cel mai adânc mormânt săpat vreodată. Cuvintele se articulau atât de greoi și vorbea atât de încet că de-abia înțelegeam.
- Nu s-a terminat. Spune-mi că nu mă iubești.
- Nu…
- Spune-mi că mă iubești, atunci.
- Nu…
- Nu vezi ce voce ai? Mă iubești Ada?
Un moment de respiro.
- Nu…
- Deci nu mă iubești, nu?
- Nu…
- Nu te cred până nu-mi spui “Marius, nu te iubesc!”. Spune-le…
- Nu…
Acum interveni Ionuț.
- Băi șmechere, ți-am zis să ai grijă. Cele două minute au expirat. Nu o mai căuta, că noi trebuie să ne întâlnim. Și nu știu cum o să scapi.
- Tu nu mă lua pe mine cu vrăjeală de-asta…
Îmi pierdusem controlul…
- … Nu mă lua cu vrăjeală de-asta. Oi fi tu mare și tare în Iași, dar în Brașov nu mi-e frică de nimeni. Automat că nu o să calc în Iași. S-ar putea să dau de tine pe acolo, dar nu cred că pe tine te ține să vii în Brașov să îmi faci felul. Dacă vrei cu adevărat, te aștept. O să fiu aici. Dă-mi-o pe Ada la telefon.
- Băi puștiule, nu fi cu gura mare. Că ți-o închid. Þi-am spus să ai grijă... atât îți spun…
În momentul ăsta apare Ada la telefon. Se pare că îi luase telefonul din mână.
- Marius, du-te și te odihnește. S-a terminat.
- Nu Ada. Ascultă…
- Nu mai e nimic de ascultat Marius…
- Ada, am scris romanul ca o declarație de dragoste. Am vrut să îl scriem împreună, să fim împreună și să îl termin abia când unul dintre noi va muri. Am vrut ca să fie povestea vieții noastre…
Tăcea… nu se auzea decât respirația ei… și pe Ionuț bombănind în fundal.
- … nu a iubirii noastre, ci a întregii noastre vieți. Să le spunem nepoților pe genunchi istoria lui… asta am vrut. Nu l-am scris ca să îl public. Am vrut doar să fie o… o declarație de dragoste…
- Adio Marius… și îmi închise telefonul în nas.
Mă simțeam cât de cât bine. Reușisem să vorbesc cu ea. Dar îmi spuse că s-a terminat. Mă durea tare… dar s-a rezolvat și asta în câteva zile… am reușit să învingem și piedica asta.
Tocmai mi-a sunat telefonul. Am primit un mesaj. Mă duc să văd cine e. De vreo câteva zile nu a mai fost folosit telefonul. Deschid mesajul și văd că era de la… de la Ada.

Cum se face că de fiecare dată când îmi trimiți mesaj telefonul e la Ionuț? Era o întrebare retorică. Nu mai trimite mesaj, că rămân și fără cartela asta. Pa străine…

Am șters mesajul… poate din obișnuință, poate pentru că iar m-a dat peste cap. Începusem să uit că e acolo, cu Ionuț. Credeam că e pe undeva pe la Timișoara. Iar mă doare inima. Off, ce crudă e realitatea… de ce nu mai pleacă odată? De ce nu poate să plece de lângă el? Ce o ține acolo? Ce o ține acolo mai puternic decât ceea ce o ținea lângă mine? Nu înțeleg, nu pot să înțeleg. Mă doare… mă doare în așa fel încât sunt nevoit să întrerup firul povestirii mele pentru azi. O noapte magică pe măsura viselor tale, iubire.

Capitolul 16

Amintirile, copii bastarzi ai clipelor moarte. Rătăcesc în gol și bat noaptea la fereastra noastră. Așa mor visele, pe rând… și noi zâmbim și ne uităm departe. Și nu știe nimeni că venim de la îngropăciune.

O
col.
Strigătul meu astăzi a făcut ocolul pământului... l-ai auzit? ai întins mâna să se așeze pe degetele tale ce odată erau în părul meu? obosit de atâta drum, caută sufletul celei ce-l așteaptă? ai deschis portița cu cheița de aur a iubirii mele? a ajuns strigătul meu la destinație? te iubesc... "te iubesc" era toată ființa strigătului... ba nu... mai era ceva... "te iubesc..... Adaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa..." ... numele tău... urechile tale l-au auzit? și-a pierdut din intensitate pe parcursul a mii de kilometri? l-ai văzut cum se uita pe fereastră să găsească un moment în care să spargă granițele realului și să ajungă la urechile tale... la brațele tale... la buzele tale... la sânul tău... la inima ta... atât de tare am strigat... atât de mult aer în piept am luat, încât am dat tot din mine... și sunt aici, fără suflare, așteptând ca să se întoarcă la mine... același strigăt..... dar cu alte cuvinte... cu alt suflet... cu alte vise... ale tale... și doar ale tale... te iubesc Ada... mi-e dor de tine... îmi pare rău ca nu am putut să vorbim astăzi pe net... te iubesc mult de tot... mult...
sunt puțin botoșit că m-am obișnuit să vorbesc cu tine în fiecare zi... și de aia... dar o să treacă, nu-ti fă griji... da? te iubesc... uite... acum am zâmbetul pe buze... ... te iubesc mult... să nu cumva să vrei să dormi singură sau să nu strângi perna în brațe în fiecare seară sau să nu îți împreunezi mâinile pentru o rugăciune în fiecare seară sau să nu îmbrățișezi absența mea în fiecare clipă...
te iubesc mult... pa iubire... mai e puțin și plec la oră... aș fi vrut să fi apucat să schimb două cuvinte cu tine... să-ți fi spus că te iubesc... ai grijă de tine... și de noi... keep me close to your heart... like always... forever and for always together... pa iubire... – 10 mai 2004 –

Șoapte purtate de gând cu dor
Șoapte trecând pe la marginea visului nostru. Vorbe de alint ce par vise uitate într-un colț fad al inimii noastre. Topiri de cuvinte ce nu-și mai au rostul între trupurile noastre strâns unite de brațe încolăcite. Permis-nepermis, iubire-ură, dezamăgire-bucurie-tristețe. Normele nu-și mai au rostul. Totul dispare atunci când brațele mele îți cuprind trupul flămând de iubire și inima însetată de șoapte pierdute între așternuturi răvășite. Clipe eterne ce au ținut mult prea puțin. Farmec peren ce-și caută eternitatea într-o poveste de demult, cu zâne și Feți-frumoși. Manifest erotic ce-și pierde originea între mâinile încleștate în zăbrele. Gemete adânci, oftaturi, priviri, sentimente amestecate cu clipe. Tensiune, mister, descoperire, neștiință. Azi sunt abstract. Azi sunt departe și te iau cu mine. Azi îmi duc hoitul departe de mirosuri neplăcute, de lumea artificială și cărți insalubre. Azi fug de tot și te iau cu mine. În lumea mea, în vechiul turn unde se ajunge doar trecând de marea verde plină de mucegai. Te iau cu mine să privești de sus tot ce a însemnat până în momentul acela "altul", "alta", "ceilalți". De acum își va pierde sensul. Acum scrii cu mine în manifestul ce ne va pierde pentru totdeauna banalitatea. Azi te iau cu mine și ne vom despărți de lume, ne vom hrăni cu stele și ne vom visa lumină. Vom fi doar noi, în vechiul turn de abanos, ce străluce și absoarbe crepuscula lumină a universului. Azi te iau cu mine și ne vom scrie pe frunte cu stropii de sânge ai strângerii de mână "noi" ... împreună... pentru totdeauna. Azi ne vom îmbrățișa și vom striga în adâncul sufletului și vom scrie cu privirea unul în sufletul celuilalt "together, forever and for always". De azi, TU ești a mea. Ești doar a mea, și-o o mică parte datorezi universului. De azi ești steaua la care mă închin. Și azi a existat dintotdeauna.

CLIPE CU TINE

clipe furate,
denaturate,
și răsfirate,
`n eternitate.

clipe boeme,
mii de poeme,
șoapte solemne,
atingeri perene.

clipe virgine,
zile marine,
nopți mai senine,
lune mai pline.

clipe sărate,
nopți deșănțate,
vorbe curate,
fapte-păcate.

eu și cu tine,
tu pentru mine,
eu pentru tine,
oare mai vine?

clipa furată,
cea deșănțată,
clipa curată,
în veci neuitată.

soarele arde,
luna va cade,
lumea se stinge,
IUBIREA ÎNVINGE.

clipe furate,
clipe sărate,
clipe virgine,
eu și cu tine...

PS: cuvintele mele nu se vor ofili nici măcar când se vor încrucișa întru veșnicie, căci și atunci își vor păstra grația îmbrățișării... eu sunt cel care te obosește cu scrisul, cel care vrea să-ți vadă un zâmbet, cel care îți sărută sufletul cu un cuvânt, cel care ar vrea să te mângâie cu privirea pură, înecată uneori în dezamăgiri, cerând iertare singurătății.
aseară în vis mi-ai cerut să te aștept... am întrebat: cât?... tu ai răspuns: cât poți rezista? eu am zis... până ce inima îmi va sângera de dor... tu m-ai luat în brațe și mi-ai zis că mă iubești... apoi ai spus... mai e puțin... nu-ți face griji... puțin de tot... te iubesc mult... Ada... și mi-e dor de tine... sper să poți veni mâine pe net... să numeri visele... vreau să le știu pe toate... Somnic ușor iubire... papa – 15 mai 2004 –

Când orice întrebare necesită un răspuns…
Dar dacă nu e nimeni să ți le ofere? Știu că nu se poate să vii să vorbim... știu că nu se poate să fii aici când vreau să îți aud glasul... încerc să zâmbesc, să zic că va veni o zi în care te voi strânge în brațe și îți voi zice: " te iubesc... a trecut totul, vom fi fericiți de acum înainte..." știu că va veni o zi în care mă vei lua în brațe și îmi vei demonstra că tot ce a fost până acum a fost un vis urât, dar că a meritat să mă trezesc... că a fost o poveste cu zâne și prinți, și personajele chiar trăiesc... și chiar va fi un happy-end... dar de ce doare așa de tare Ada? de ce iubirea doare când nu te pot vedea? am venit azi le net voind să te văd... să vorbesc cu tine... să te văd obosită cum ești și să te strâng în brațe... dar circumstanțele ne-au fost împotrivă încă o dată... pot să știu de ce? pot să știu de ce trebuie să trecem prin atâtea? de ce trebuie să doară Ada? te vreau în brațe... te vreau... atât... tot ce simt acum... îmi cer scuze... mi-am încălcat promisiunea... am lăcrimat... și mă simt bine... mă simt bine să văd cum ecranul are alură de proiecție hologramică..... mă doare inima în așa hal încât trebuie să te aud... trebuie să te aud cum îmi spui că mă iubești... trebuie să îți aud glasul... trebuie să îmi spui că va fi bine... iubire... te iubesc mult... sper să îmi ierți aceste cuvinte... dar am promis că spun tot... sper să poți suporta... îmi cer scuze că te împovărez și cu aceste gânduri macabre sau poate că sunt gânduri de iubire.....
te iubesc mult... mult de tot... și te voi iubi mereu... trebuie doar să mă suporți... trebuie să îmi ierți din când în când privirea pierdută... trebuie să-mi ierți din când în când câteva lacrimi... depind de tine... în modul cel mai deplin și mai irefutabil... depind de tine... și mă bucur că am găsit pe cineva cu vise la fel de mari ca ale mele... te iubesc... te iubesc mult... mă suporți așa cum sunt? chiar dacă nu sunt mereu un zâmbet? chiar dacă vreau uneori să stau doar în poala ta și să mă mângâi pe cap... chiar dacă uneori vreau să te strâng în brațe câteva zile... și să nu îmi mai pese de nimic... decât de brațele tale în jurul meu... te iubesc urâto... dacă vorbesc cu tine o să mă simt mai bine... te iubesc... pa iubire... – 21 mai 2004 –

Pentru mine moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe “mâine”. Numai acolo poți să iubești, să visezi, să regreți. Brusc tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut. Important e să nu irosești posibilul înainte ca misterul hidos al morții să te închidă și pe tine. Încep să nu mai fiu sigur că singurătatea e oglinda cea mai limpede în care te poți privi. Uneori nu mai am energie decât pentru a nu mai vrea nimic.
– Octavian Paler –

Te iubesc... nu știu ce e cu tine... îmi trimiți doar ":P"... încerc să iau legătura cu tine, niciodată nu poți să vorbești... când vorbesc cu tine, nu știu... ești distantă și rece... s-a întâmplat ceva? s-a schimbat ceva? nu știu ce să cred Ada... nu am mai vorbit de peste două săptămâni... îmi spui că o oră nu e de ajuns pentru mine, cu un ton de ăla care mă sfâșie... 10 minute să te văd pe net, să îți spun că te iubesc... să îmi spui că mă iubești... știi câta nevoie am să îmi spui asta?
mă uit la mailul ăsta... i-ai dat un simplu forward... fără un “te iubesc”, fără nimic? ce e cu tine? spune... am nevoie de răspunsuri... dacă te-ai săturat de mine, dacă nu vrei să mai continui, dacă te sun te deranjează, dacă am ajuns târâtoare, spune-mi... înțeleg că nu ai timp... dar așa cum ai putut să scrii un “:P” puteai să scrii un “te iubesc”... mă alina mai mult...
te sun și tu ești fericită... știu că termini, că trebuie să fii fericită... dar am nevoie să îmi spui că mă iubești... am nevoie să o aud... nu pot să o simt prin nimic... pentru că nu mai dai un semn de viață... nu poți 5 minute să intri pe net să dai un simplu mesaj? 5 minute... e tot ce cer... de fapt cer să îmi spui că mă iubești...
dacă s-a schimbat ceva, spune... dacă nu mai simți nimic pentru mine, te rog frumos să îmi spui... dar nu pe net, sau printr-un mail sau printr-un mesaj... cheamă-mă pe net și să vorbim... nu știu... mi-e dor de tine Ada... și nu vreau să se schimbe nimic... Ionuț a zis că după licența îți dă drumul, că el pleacă peste hotare, definitiv mi se pare... nu știu dacă el va mai fi o stavilă în calea iubirii noastre... nu trebuia să îți spun asta, că mi-a zis să nu îți spun... dar mă doare Ada... ultima oară când am auzit că mă iubești era când ți-ai cumpărat tricoul... a trecut mult de atunci... trebuie să știu ce e cu tine... am nevoie să vorbesc cu tine... ai predat lucrarea... a trecut banchetul și cursul festiv... acum ce te mai împiedică? nu mai vrei să vorbești cu mine? sau ce? TREBUIE SÃ ȘTIU! NU MAI POT ÎNTREBA INIMA MEA... te rog frumos... Ada... te iubesc... eu ți-o spun... și încerc pe cât posibil să ți-o demonstrez... ce să fac? să vin la Iași ca să pot să am șansa să vorbesc cu tine? pot face asta...
am înțeles că erai ocupată cu proiectele... cu banchetul... acum s-au dus... trebuie să mai înțeleg ceva? ce trebuie să înțeleg? că mă iubești? trebuie să aud asta ca să îmi dau seama... trebuie să te privesc în ochi... să mă iau după gesturi... după... nu știu... nu pot să simt că mă iubești când tu nu dai nici un semn de viață... eu cred că ceea ce spun e logic... pune-te în situația mea... dacă mai ai treabă, dacă nu poți veni să vorbim sau dacă te reține altceva, trebuie să aflu... te rog iubire... vorbește cu mine.....
te iubesc mult... îmi cer scuze dacă în ultima vreme am scris mailuri destul de triste, dar trebuie să îți spun lucrurile astea, ca să le știi... că așa am promis... te iubesc... aștept să te vad... pa iubire... – 27 mai 2004 –

Există lucruri pe care le poți avea doar dacă stai departe de ele. Făcând greșeala să le cauți, le pierzi. – Octavian Paler –

Bine Ada... să zicem că nu ai putut... după câte vad, se pare că ți-ai schimbat iar cartela... nu mai înțeleg nimic... nu te mai pot suna... nu mai am bani pentru alte cartele... nu știu dacă mai e numărul ăsta al tău... nu știu dacă vei citi măcar mailul ăsta...
tot ce știu e că am obosit să tot alerg eu... aștept mesajul tău dacă vrei să vorbim... dacă mă mai iubești și dacă vrei să fie ceva între noi... o să te aștept...
încă ceva... dacă până pe 13 iunie, când voiam să fiu cu tine, nu-ți aud vocea... cândva după data aceea o să vin la Iași... să vorbesc cu tine... poate poți veni pe net odată, să vorbim serios... nu mai pot pune întrebări necunoscutului și să mă gândesc mereu dacă ceea ce simți e ceea ce simt eu că simți..... poate poți vreodată... până atunci... o să îmi arunc inima într-un colț.....
la revedere Ada... te iubesc... nu mă crezi? întreabă-te cine te sărută în fiecare seară pe frunte și fuge! poate o să-ți dai seama...
one more thing... JUR CÃ INIMA MEA NU VA MAI ZÂMBI PÂNÃ CE NU TE VOI AVEA FAÞÃ IN FAÞÃ... JUR!!!
te iubesc... e singurul lucru la care mai țin acum și care mă interesează... te iubesc... și nimic nu va putea schimba asta... dacă tu mai crezi în iubirea noastră, eu sunt aici... și te aștept... începând din acest moment, nu te mai deranjez... pasul următor trebuie să-l faci tu... pe mine mă doare de fiecare dată când îmi răspunde mesageria... de fiecare data când o promisiune este încălcată... te aștept... dacă ții la mine, la ceea ce am avut și la ceea ce am visat să avem, vei face pasul ăsta... dacă nu... nu știu... spune-mi doar că nu m-am înșelat când am spus că m-am bucurat că am întâlnit pe cineva care are vise la fel de mari ca ale mele... o să scriu un mail mai lung weekend-ul ăsta... acum nu sunt în stare... nu o să te mai doară cuvintele mele triste, dacă te-au durut vreodată... o să-ți spun o poveste... o poveste al cărei sfârșit va depinde doar de tine... somn ușor iubire... și sunt aici... FOREVER AND FOR ALWAYS... unde e TOGETHER?
îmi este așa de dor de tine... nu știu ce să mai zic... nu știu cum să-ți mai demonstrez cât de dor îmi este de tine, cât vreau să te strâng în brațe pentru toată viața... nu știu cum să mai demonstrez că te iubesc... parcă să ți-o spun nu mai este de ajuns... nu știu ce să mai zic, Ada... decât că te iubesc... și că mi-e dor de tine... e tot ceea ce simt în momentul ăsta..... și tot ceea ce voi simți până când voi avea șansa să te mai strâng iar în brațe...
te-ai schimbat... mi-ai zis ieri la telefon că ți s-au prăbușit toate orizonturile, că nu mai merge nimic bine... că toate sunt pe linie moartă... mă doare să aud asta... mă doare să te văd cum te distrugi... înțeleg că ai ajuns la capătul puterilor... dar mai e puțin Ada... o să încerc să vorbesc azi cu tine despre asta... o să încerc să te fac să te simți mai bine... o să încerc să-ți redau încrederea în tine... nu face nimic că nu ai ajuns la interviu... asta e... nu contează să fii în Brașov... adică m-ar ferici foarte mult, dar nu în măsura în care asta să fie o condiție sine qua non... trebuie doar să pleci de acolo, să pleci din Iași... în orice oraș ai fi, nu contează... eu sunt fericit... să știu că pot vorbi cu tine oricând, că nu te mai seaca Ionuț și alte chestii... să știu că atunci când vreau să vin la tine, mă vei primi cu brațele deschise, că nu te vei gândi că nu ai timp să stai cu mine...
or să se rezolve toate Ada... mai crezi? trebuie să găsești voința în tine... sunt aici... și cred în tine... cred în NOI... că însemnăm mult împreună... însemnăm TOTUL... TE IUBESC... sper să o simți... te iubesc... și te aștept iubire... – 28 mai 2004 –

Vin dintr-o lume care avea un singur cusur. Era prea bună pentru mine. Acolo domneau trei reguli: să știi să suferi, să știi să te abții și să știi să mori. Eu nu eram în stare să îndeplinesc nici una din aceste cerințe. – Octavian Paler –

Nu, Marius, nu mi-am schimbat numărul de telefon... fratele lui Ionuț, Andrei, a avut banchetul la munte și a luat calculatorul cu el... a plecat câteva zile și a trebuit să plec la țară, unde nu am semnal... am fost cu Ionuț acasă... a fost frumos. Acasă am plecat vineri la 6 și nu am putut să te anunț... firește, aș fi putut să te sun de acasă, dar nu am vrut... nici nu aș fi putut... se pare că unele relații nu au final fericit... nu îmi amintesc să-ți fi spus că am predat lucrarea de diplomă... mai am de modificat până la forma finală și aproape perfectă... asta e... caut perfecțiunea! blame me!... mă întrebai dacă s-a schimbat ceva... se pare că așa e... sau poate nu s-a schimbat ci e așa cum trebuie să fie... trebuia să-ți spun că te iubesc când ți-am trimis mail... dacă aș fi simțit asta măcar... o să vorbim pe messenger cândva, firește când voi avea timp... totdeauna am fost prinsă între școală și cei apropiați... acum nu pot să-ți spun decât că îl iubesc pe Ionuț... e bine lângă el, suntem fericiți... nu mă înțelege din nou greșit, chiar îl iubesc... între noi... între mine și Marius au rămas doar clipele furate realității... privește-o ca pe o aventură în care ne-am implicat amândoi... poate că ai greșit crezând că am vise la fel de mari ca ale tale... poate le am, dar nu lângă tine..... te rog să nu mai suni sau să dai mesaje... ți-am spus că vom vorbi pe messenger peste câteva zile, în funcție de timp... îmi pare rău că te-am ținut pe loc atâta vreme...
toate cele bune străine. poate-mi va spune cândva ``bună`` cel care ești acum. – 31 mai 2004 –

Uneori aș vrea ca memoria mea să arate ca o cameră goală. – Octavian Paler –

In loc de “Rămas bun”
Niciodată nu o să o privesc ca pe o aventură... dacă pentru tine asta a fost și asta a însemnat, asta e. Pentru mine nu a fost asta... pentru mine a fost iubire, iubire pe care o credeam veșnică și pe care aveam puterea să o fac veșnică... numai că ... numai că nu puteam să o fac singur... asta e... clipe furate realității... nu o să trimit mailuri triste... că nu merită... mersi mult de tot ce a fost până acum... chiar dacă acum doare, o să-mi aduc aminte mereu de cele 7 zile petrecute împreună...
dacă voiai doar o aventură, nu trebuia să îmi ceri să mai vii a doua oară la Brașov... durea mai puțin... oricum, mersi pentru tot... a fost frumos... atât cât se poate și atât de perfect cât puteam face să fie.....
o să trimit zilele astea, cândva, ceea ce am scris acum câteva zile... povestea despre stejar și stea... asta în cazul în care vei vrea vreodată să o citești...
îl iubești pe Ionuț... bine... să fii fericita Ada... asta mi-am dorit întotdeauna... să te fac fericită... chiar dacă îmi pierd eu fericirea mea, ți-o ofer pe a ta... să fii iubită...
nu o să-ți mai cer să îmi spui în față că nu mă iubești... am sesizat asta foarte bine în cuvintele tale și în ultimele dăți când am vorbit la telefon... o ultimă nedumerire... de ce mi-ai spus că mă iubești atunci când te-am sunat ultima oara? de ce ai mințit?
a fost frumos... păcat că nu mai e... o să răspund mai pe larg la mail poate într-o dată viitoare... acum nu pot... să fii fericită străine... poate că doar tu meriți... poate o să vorbim la un moment dat pe messenger...
un ultim sărut pe frunte și o strângere de mână... La revedere... papa – 1 iunie 2004 –

Singurătatea nu o poate umple lumea, ci o singură ființă. Una care te poate ridica sau nimici. – Octavian Paler –

A meritat fiecare clipă... la revedere străine... – 1 iunie 2004 –

Dar câți dintre noi se pot laudă că au sesizat momentul când au pus bazele regretelor de mai târziu? – Octavian Paler –

Dacă merita fiecare clipă, acum nu îmi spuneai că îl iubești pe el... mă bucur că am fost eu cel care te-a făcut să-ți dai seama că totuși îl iubești pe Ionuț și că vei fi fericită lângă el... poate pentru că îl poți ține sub picioare mai bine... poate că e mai relaxant așa... oricum... mă bucur că a meritat... poate că mă simt mai bine să aflu asta... sau poate că nu... tot ce știu e că ai cedat de fiecare dată... și de fiecare dată îmi dădeai speranțe că mă mai iubești... până acum câteva zile, când iar ai decis pentru noi... și eu, ca întotdeauna, am aflat printr-un mail... asta e... măcar să fi avut curajul să-mi o spui în față și să îmi dai dreptul la replică, sau măcar să mă suni să îmi spui să nu mai aștept ca prostul ore în fața calcului, când tu știai că nu o să vii.....
mă simt bine știind că puteai să mă suni de acasă... dar nu ai vrut să o faci... m-ai lăsat iar să întreb singurătatea... asta e... mersi încă o dată... și încă ceva... tot nu mi-ai răspuns la întrebare... de ce mi-ai spus că mă iubești? sau nici tu nu știi?
ne mai auzim Ada... nici măcar “străine” nu mai are sens acum... sau nu pot să cred că mai are sensul pe care mi-l spuneai tu că-l are... așa că să lăsam la o parte jocul de măști și să îmi spui ce și cum... asta ca să nu cred eu că a fost doar o aventură care să te scoată din monotonia unei relații de 4 ani... și doar mi-a spus Ionuț... dar ca un bou ce sunt, nu am putut să cred... păcat să nu am avut șansa să discutăm toate câte voiam să te întreb... poate că-mi dădeam seama mai devreme...
la revedere străine... cum se face că acum ai timp să-mi răspunzi la mailuri, iar în astea două săptămâni nu ai găsit 5 minute să dai un mesaj sau un mail? întrebări ce încep să limpezească lucrurile... poate că o să vorbim odată într-adevăr despre ce a fost și ce nu... ca să aflu și eu... și poate o să vorbim sincer... fără să te ascunzi în spatele fetei dulci și romantice care suferă într-o relație monotonă și care caută iubirea vieții ei... bullshit... acum chiar că nu mai cred asta... prea ușor ai spus “la revedere”... și asta dă de bănuit... dacă îți păsa de mine sau de noi, măcar puțin, mă căutai... pa – 2 iunie 2004 –

Rămân aceleași toate și somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperișul aceluiași trecut.

Do not fuck with me! k? nu am reușit să citesc mailul în totalitate... remember... sunt parșivă! nu dulcică și cu față romantică... anyway... pentru mine a meritat... în rest nu mă interesează…
Care parte din relația noastră nu ți-a plăcut? faptul că nu am fost supusă?...că ți-am știrbit cumva verticalitatea? că te-am făcut să pierzi timpul pe Tâmpa? CE NU ÞI-A PLÃCUT? că te-am sufocat cele câteva nopți cât am dormit peste tine?...scuze... nu-ți place că ai suferit? că ai vărsat lacrimi? obișnuiește-te cu ideea străine... ai o viață înainte, timp în care vei avea dezamăgiri peste dezamăgiri... scuze că ți-o spun direct... repet... ce nu ți-a plăcut?... să vedem... am timp să plătesc pe lumea ailaltă sau poate în viața asta... nu există veșnicie... uită-te în jur și vezi dacă găsești ceva ce e etern... let me know!... fericirea e și ea relativă... poți fi fericit că ti-ai cumpărat un tricou sau că ai absolvit... e doar o stare generată de circumstanțe... acum nu mai am timp să mai scriu... dar încă o data don`t fuck with me!... nu-mi vorbi despre luptă, iubire și moarte... nu e cazul... mai comunicăm ... pa – 2 iunie 2004 –

Știm noi de nu trăim pe-o lume
Ce pe nesimțite cade?
– Mihai Eminescu –

Nu a sosit vremea reproșurilor
Care parte din relația noastră nu mi-a plăcut? nu mi-a plăcut că te-ai jucat cu mine... nu trebuia să mă lași să mă îndrăgostesc de tine dacă știai că peste câteva luni vei vrea să te întorci la cel care îți conferă stabilitate financiară și confort... ce aveam eu de oferit? un studențaș care stă în cămin... ai reușit să evidențiezi foarte bine lucrul ăsta, când ai zis că nu-ți vei petrece timpul într-un cămin care nu are baie proprie... asta e... eu nu-ți ofeream nici o stabilitate financiară... dacă aveam bani și puteam să mă mut în Iași, poate că mă mai bucuram de câteva luni de fericire... poate că era fericire.....
nu e nevoie să-mi aduci aminte de fiecare clipă petrecută cu tine... le am pe toate foarte bine înrădăcinate în minte... și le văd în fiecare seară pe toate... că, de, eu nu mi-am asigurat un loc în brațele alteia, în caz că ceva nu mergea bine,...
dacă stau și mă gândesc bine, motivul pentru care nu ai plecat de la Ionuț nu erau cele pe care mi le-ai înșirat... poate că ți-am plăcut într-o oarecare măsură... eram diferit... cum ai spus într-o bună zi... eu ți-am dat ceva ce Ionuț nu a putut să-ți dea... ai găsit la mine ceea ce nu a fost Ionuț... dar nu ai vrut asta... ai vrut doar să vezi cum e... și l-ai păstrat pe el lângă tine... dar când el a decis să plece, să te lase, nu ai vrut tu... l-ai ținut acolo... până când te vei plictisi iar și vei căuta altceva... dar măcar știe că te vei întoarce iar la el...
dacă există ceva etern?! :))))))))))) credeam că ți-am demonstrat asta... nu există așa ceva... așa ceva facem noi... și doar noi avem puterea să-l vedem ca etern... ți-am promis că te voi iubi veșnic... asta înseamnă la mine etern... ai vrut ceva etern, ai exemplu. iubirea mea... poate că nu te satisface... poate că nu e un exemplu bun, dacă tu nu crezi în el... dar eu cred în ea...
ai vrut să-mi arăți cum e să suferi? știam... dar nu în măsura asta... mersi... acum știu cum e..... ai vrut să-mi arăți că doare realitatea? că se poate termina? știam și asta... și o simțeam de fiecare dată când spuneai “pa”... mersi iar pentru asta, “mastere!!!”... am fost neofit, visător și ai vrut să mă schimbi, să-mi demonstrezi..... că nu e așa de roz... nu-ți vorbesc despre iubire, luptă și moarte... nu e cazul... da... pentru că nu știi ce înseamnă... ai luptat vreodată Ada? de iubit am simțit că m-ai iubit... sau poate că am simțit prost... moarte... hmmm... nu e cazul... pentru tine moartea însemna fericire... să mori în brațele cuiva... da... uitasem de sensul cuvântului parșiv... mersi că mi l-ai amintit..... și mersi de demonstrații…
încă ceva... regret că m-ai făcut să cred că sunt pe locul întâi alături de tine... chiar am crezut în asta... chiar am crezut în fiecare cuvințel spus de tine... chiar am crezut și am avut încredere în tine... și te-am iubit, da..... dar, încă o data, era prea frumos să fie adevărat... să iubesc de unul singur și de la distanța asta nu se poate...
să fii fericita... așa relativă cum e ea... să fii fericită când te strânge în brațe și când te sărută sau te mângâie pe par... să fii fericită când faceți floricele și când va uitați la filme... să fiți fericiți când va plimbați mână în mână și admirați un apus de soare... și mai presus de toate... să fii fericită când dormi peste el... poate că el era de bumbac...
dacă regret ceva? nu... doar pur și simplul fapt că am crezut în tine... în privirea ta și în buzele tale... atât... restul era doar o iluzorie fericire... care a ținut atât de puțin...
o să mai scriu... și încă aștept răspunsul la întrebare... se pare că o eviți din ce în ce mai mult...
la revedere Ada... nici măcar un străin nu mai ești..... ești undeva adânc îngropată în inima mea... și peste tine am pus tone de clipe fericite și le-am cimentat cu vise sfărâmate și promisiuni pe jumătate ținute..... și nu știu dacă se va mai ridica de acolo vreodată..... dar ce știu e că va trăi acolo veșnic... până ce se va face scrum inima mea... și se va chinui acolo... și nu o voi lasă să zboare...
toate cele bune Ada..... să fii fericită... sau să ai clipe de fericire... whatever... un tricou... absolvire, o strângere de mână, un râs nebunesc... o clipă de nebunie... – 3 iunie 2004 –

Există unele lucruri frumoase care păstrează mai multă strălucire când rămân imperfecte decât când sunt desăvârșite.

Oare?
îmi oferă stabilitate financiara și confort... tu te auzi? măcar conștientizezi ce scrii? sau scrii la nervi?... oricum, dacă asta e părerea ta nu am de gând să o schimb... în fond nici nu trebuie străine... nu vreau să știu ce a rămas în tine... ți-am spus că las în urmă poate durere... cât despre a sta în cămin care nu are baie proprie... dacă-mi amintesc, mi-am cerut scuze pentru remarcă... nu așa voiam să sune, remember că am budă afara... așa că scutește-mă de faze copilărești!... mi-am asigurat pe cineva de bumbac lângă mine... Nice, asta a fost între mine și tine... nu strica tot... k? sau cel puțin nu mi le spune mie... ți-am cerut să mă lași în pace așa cum sunt... dacă nu a mers, e numai vina mea... așa că lăsa-mă în pace. nu-ți voi da răspunsuri... explicații pentru simplul motiv că nu le am... tu ești cel care credea în destin...
``să mori în brațele cuiva... da... uitasem de sensul cuvântului parșiv... mersi că mi l-ai amintit..... și mersi de demonstrații``... vorbeam despre a ucide străine... nu despre acest fel de a muri... se pare că ai înțeles greșit... eu ce trebuie să spun? ``plăcerea a fost de partea mea???????????????????`` asta ar trebui să spun?... nu vreau să știu răspunsul, nu că te-ai chinui să-l dai.
nu pot să spun de ce nu mi-am găsit timp să răspund la mail sau să trimit un mesaj... nu pot să știu de ce ... nu am răspunsuri la multe întrebări... să-ți amintesc clipe din relația noastră? nu asta am vrut... am vrut doar să spui ce nu ți-a plăcut... m-ai acuzat de multe ori că vreau să păstrezi imaginea mea cu mesajele pe care le trimit ... să-ți amintesc că nu ai crezut în mine nici măcar o fracțiune de secundă?... să lăsăm totul așa cum a fost... nu o să mai trimit nici mail... nimic din ce ar putea să-ți amintească de mine... poate într-o zi o să te anunț că lucrez undeva departe de toți... acolo va fi doar un alt început de drum... poate atunci voi reuși să-ți dau explicațiile pe care le ceri, sau le-ai cerut... încă ceva... thanks for reminding me of what I really am... și pentru toate urările tale de fericire ironice... pa străine... poate ne mai auzim prin august la un mail ... până atunci, toate cele bune! cum spuneai pe undeva prin site-ul tău...``iubește ca și cum nu ai fi suferit`` - 3 iunie 2004 –

Sentimentul trebuie să devină tot mai străin, altfel nu ne putem ridica la înălțimea realității.

Nu ai răspunsuri? nu vrei să le găsești... poate că ți-e frică de ceea ce vei găsi... îmi cer scuze de reproșuri... voiam doar să te fac să intri on line și să vorbești cu mine... data trecută a mers... de asta am scris asta... voiam să te fac să-mi explici, dar nu ai răspunsuri... nu o să-ți mai cer răspunsuri...
nu vrei să știi ce a rămas din mine? o să-ți spun totuși... am rămas doar eu cu mine... fumez... mă ajută... mă face să o iau de la început cu lumea viselor... să fiu acolo undeva sus, în al nouălea cer, că celelalte ceruri nu mă primesc... nu m-am schimbat mult... nu am putut... am încercat câteva săptămâni să fiu exact opusul... sunt același pe care l-ai cunoscut... poate cu ceva mai multă durere în suflet... poate cu ceva mai puține vise... și ceva mai mult cu picioarele pe pământ... dar cu aceeași dorință de a fi iubit și de a iubi... și iubesc... te iubesc încă Ada... poate că ai încercat iar să mă faci să te urăsc... dar nu pot... nu pot, pentru că au însemnat mult mai mult cele câteva zile împreuna decât câteva clipe... au însemnat fericire... au însemnat împlinire... au însemnat iubire... pentru că te-am iubit... pentru că ai fost persoana care m-a ajutat să fiu eu însumi, să nu țin cont de defecte și să nu încerc să par altul... să nu ascund chestii pe care alții le consideră banale... cu tine am fost eu... acel pe care l-ai cunoscut în gara aceea, în seara aia friguroasă... cel cu care ți-ai petrecut câteva ore în frig, lângă șine de cale ferată... cel în ale cărui brațe ai stat câteva zile și pe care îl strângeai atât de tare încât credea că nu o să-i mai dai drumul niciodată... sunt același Ada... aceeași privire tristă și melancolică... aceeași privire brună care ascunde sub ea tone de mistere... același suflet pe care l-ai iubit înainte de a-l fi cunoscut... da... știu că ai iubit... și știu că mai iubești încă... știu că iar ți-ai călcat pe inimă... numai că acum nu mai vreau să se întâmple ca multe alte dăți... nu mai vreau să cerșesc de la picioarele tale întoarcerea... acum am ajuns să realizez că dacă vei vrea să mă iubești, și să mă ții lângă tine, doar tu poți asta... eu nu pot face nimic... decât să mă uit în fiecare seară la lună sperând ca teoria ta să fie adevărată... sperând ca fiecare șoaptă și fiecare sărut de “noapte bună” să ajungă pe buzele tale...
nu m-am schimbat... nu am putut... și Dumnezeu știe că am încercat... nu am încercat să stric tot între tine și mine... am încercat doar să te provoc să-mi dai replica, să nu mă uiți... să mai vorbești cu mine, să-mi scrii un mail, să te știu acolo... îmi alină puțin durerea... îmi cer scuze încă o dată de vorbele pe care ți le-am aruncat ca un reproș... nu știu... sper că-ți dai seama că e o luptă în mine care mă epuizează... e o luptă între cel ce am fost și ceea ce rațiunea îmi dictează să fiu... e o luptă între iubire și dezamăgire... între vis și un ceas care sună, anunțându-mă că timpul mi-a expirat... e o luptă și mă doare.....
nu am crezut în tine Ada? am crezut fiecare cuvințel... asta până mi-ai dat papucii a doua oară... atunci încrederea a început să se știrbească... nu știam ce să cred... erau multe pe care nu mi le-ai spus... cum ar fi că erai cu cineva când te-ai combinat cu Ionuț... și nu știu nici dacă ce mi-ai povestit tu era adevărat... motivul pentru care ai ajuns cu Ionuț... ți-am spus că am vorbit cu Ionuț și că voiam să vorbesc cu tine... nu l-am crezut, dar o urmă de îndoială mi-a sădit în suflet... nu sunt perfect, și nici măcar nu tind spre perfecțiune... dacă îmi spuneai că tot ce a zis Ionuț e minciună, te credeam pe loc... trebuia doar să te vad, să-ți văd iubirea în ochi și în glas, și te credeam Ada... Dumnezeu știe că așa e... am crezut mereu în tine... numai că diferă gradul... era de ajuns să te vad, să vorbesc cu tine, și iar se clădea totul la loc... aveam nevoie să te simt, să te aud, să te văd și nu mai interesa nimic... și știi asta... ți-am spus-o de multe ori și ți-am demonstrat de mii de ori... nu știu cum ai putut să crezi că nu am avut încredere în tine... încrederea se destrăma în clipele în care mă alungai de lângă tine, pentru că nu știam ce să cred... pe cine să întreb, pe umărul cui să plâng... și mă întorceam la tine... același, numai că puțin mai trist de fiecare dată... îmi spuneai să nu mai fiu trist... că-ți place imaginea mea cu zâmbetul pe buze... mă durea, că nu puteam zâmbi... încercam să te fac fericită... nu puteam să zâmbesc... că nu știam ce va aduce ziua de mâine, că nu m-ai asigurat niciodată de asta... poate la început... sper că înțelegi Ada... am atâtea de spus, numai că așa nu pot... trebuie să te văd în spatele literelor... așa nu pot...
nu vreau să îmi sistezi legătura cu tine... vreau să aud de tine... vreau să vorbesc cu tine... nu pot să te uit așa dintr-o dată... dacă asta vrei, să te uit... dar nu pot... nu știu dacă voi avea puterea să te uit vreodată... trebuie să vorbesc cu tine, să reușesc să mă împac cu ideea că nu a putut să meargă, fie distanța, fie eu, fie tu, fie circumstanțele... dar pentru asta, trebuie să mă ajuți, să nu mă lași să pun întrebări necunoscutului...
nu pot să iubesc fără să-mi amintesc că odată m-a durut... nu înțelegi... pe tine te iubesc... nu mă înțelegi Ada... și încerc să mi te explic... nu am nevoie de nimic... decât de tine... de ceea ce am însemnat noi... de asta am nevoie... o singură dată iubești cu adevărat în viață... și God knows că te-am iubit... că te iubesc... că doare să scriu cuvintele astea... că doare să te știu acolo, cândva, în spatele calcului, citind mailul ăsta... nu știu dacă pe tine te doare... nu știu dacă pe tine te încălzește perna și mirosul hainelor mele din amintirea ta... mi-e frică să închid ochii... mi-e frică să îmi proiectez iubirea pe o rază de lună... mi-e teamă că se va întoarce înapoi...
nu am vrut să fie trist mailul... nu știu cum a ieșit... nu vreau să-l recitesc... e scris din fluxul conștiinței... ai șters tot din căsuță... de ce? vrei să uiți? de ce vrei să uiți? Să arunci totul la coș sau să le arzi în mijlocul curții? nu suport să te las să faci asta...
am văzut "sweet november"... la terminarea lui am stat câteva clipe și mi-am adus aminte de tine... voia o lună să fie fericită... știa că va muri, știa că nu va putea să suporte să plece de lângă el... dar s-a îndrăgostit... și totuși a plecat... și am înțeles... și-a călcat pe inima... de ce? am încercat să înțeleg... știa că nu va fi lângă el veșnic, știa că doare să o vadă așa... m-a ajutat să te înțeleg Ada... de ce ai plecat, asta am înțeles... dar de ce te-ai întors, asta nu am putut să o înțeleg... nu știu dacă o voi înțelege vreodată...
îmi cer scuze că nu o să îmi pot ține promisiunea de a te felicita în ziua absolvirii... circumstanțele s-au schimbat, și nu vreau să mă vezi acolo și să treci pe lângă mine... îmi imaginam altfel ziua aia... și îmi cer scuze de promisiunile pe care ți le-am făcut și nu le voi putea ține de acum înainte... nu mi le amintesc acum, că nu pot...
îmi cer scuze de toate jignirile pe care ți le-am adus... știu că nu prea contează, dar încerc să mă simt mai bine cerându-mi scuze... vreau doar să vorbesc cu tine... atât... să nu mă ignori și să încerci să îmi scrii mailuri ... sau să ajungi pe messenger... nu încheia orice contact cu mine... te rog...
la revedere Ada... sper să ne întâlnim odată în ploaie... pe o stradă pustie... – 5 iunie 2004 –

Vine o vreme când îți dai seama că nu mai merită să continui un vis… vine o vreme când te uiți înapoi și îți dai seama că toate acțiunile tale nu mai au nici o finalitate și te întrebi unde ai greșit… vine o vreme când te întrebi dacă cel care a greșit ești tu sau poate doar obiectul visului tău… sau poate a fost doar “ghinion de neșansă”…

Capitolul 17

Înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla… va veni ora când nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici zâmbetul, nici brațul drăgăstos, nici răsuflarea prezenței sale. Îți va fi de ajuns doar ca ea să existe. – A. de S. Exupery –

V
ăzând că nu dă nici un mesaj în câteva zile, am decis să îi trimit eu un sms. Mă săturasem să tot plămădesc întrebări în necunoscut. Mă simțeam ca așteptând un tren care nu avea să mai vină niciodată. Și eu îl tot așteptam.
Ultima oară auzisem de ea când îmi trimisese mesaj că a luat prima pe facultate licența. Eram fericit… Eram mândru… știam că poate să o facă. Apoi a fost liniște. Mă duceam în fiecare zi la net să văd dacă mi-a trimis sau nu mail. Îi trimiteam mereu mesaje, dar nimic. Parcă ale mele cuvinte se loveau de zidul dimprejurul inimii ei și cădeau jos.
Mai erau câteva zile și plecam din Brașov pentru 3 luni. Voiam să mă duc la Tg Mureș să vorbesc cu ea. Nu suportam să plec acasă fără să o fi strâns în brațe, măcar pentru o ultimă oară. Voiam să vorbesc cu ea să aflu viitorul nostru, să aflu dacă va vrea să mai fim împreună. Și pentru asta trebuia să o vad…
Obosit și cu moralul la pământ îi trimit un mesaj: Se pare că nu mai ai timp de mine. Când vei vrea să fii cu mine, o să te aștept. Nu mai vreau să fiu ținut pe post de rezervă. Te vreau doar pentru mine. La revedere… sper. În câteva ore primesc niște mesaje de la ea. Dormeam, iar sora mea m-a trezit că îmi sunase telefonul. Îmi spunea că a fost la interviuri și că a fost ocupată, că a luat unul și că la altul așteaptă răspuns. Și îmi mai spunea că îi pare rău că am fost rezervă și că îmi urează o viață plăcută. Mă îmbrac repede și mă duc la net. După lungi insistențe, nevoind să răspundă la telefon, vine pe net.
- Neața Ada. Mă bucur că ai venit.
- Bună Marius.
- Îmi spui și mie ce a fost cu perioada asta de tăcere? Îmi spui și mie ce a fost cu toată amăgeala asta?
- Am fost ocupată străine. Nu am răspunsuri. Și nu ți le pot da.
- Bine, nu ai răspunsuri. Atunci spune de ce te-ai întors de fiecare dată la mine, după ce spuneai că nu vrei să mai fii cu mine?
- Pentru că mă chemai străine. De asta. Pentru că tu continuai să mă chemi. Și eu veneam…
In mintea mea atunci începu o luptă. Ardeam să îi spun: Dacă te chem acum, te vei întoarce? Doream atât de mult să îmi spună că mă iubește. Nu am întrebat-o. Nu suportam un răspuns evaziv, sau unul negativ. Nu suportam, cred, nici să îmi spună că mă iubește. Ar fi durut mai tare. Doream să o chem și acum, să cad tot eu în genunchi să se întoarcă la mine. Dar nu am făcut-o. Învățasem să am puțin respect față de persoana mea și să nu mă mai umilesc. Învățasem că dacă mă iubește, mă va căuta ea. Așa cum a făcut în noaptea când am ținut petrecerea de ziua mea, când m-a sunat să îmi spună “la mulți ani” și că mă iubește. Așa cum a făcut-o atunci. Și eu eram fericit. Dar acum am tăcut. Am tăcut pentru că obosisem. Obosisem să tot cad eu în genunchi. Și am tăcut… pur și simplu am tăcut…
- Să înțeleg că tu veneai doar pentru că te chemam eu, ca o obligație, din milă, și nu pentru că tu simțeai asta? Și nu pentru că mă iubeai?
- Și una și alta…
- Ahamz, am înțeles. Bine Ada.
Am vorbit cam vreo oră. Nu am salvat discuția aceea. Eram atât de nervos și de supărat, încât nu mi-a mai păsat ce se va întâmpla cu discuția. Nu mai conta atunci nimic. Voisem să las totul baltă, și roman și tot. Să mă duc să beau de banii strânși pentru Tg. Mureș. Am vorbit vreo oră și apoi mi-a zis că trebuie să plece. A fost singura dată din relația noastră când am lăsat-o să plece, fără să mai cerșesc măcar două minute din timpul ei. A fost singura dată când a plecat fără să încerc să o mai țin lângă mine. Mai avea rost? Mai conta ceva? Renunțase la tot: la vise, la mine, la iubire. Și-a călcat pe inimă. Îmi aminteam de fraza ce mi-a spus-o la începutul relației noastre: Trăim ca să cuprindem totul și să ne pierdem într-o zi. Ziua aceea a venit pentru mine atunci. Acel moment a rupt din mine tot ce însemna iubire. În secundele acelea am urât-o. Ajunsesem să o urăsc. A plecat, iar ultimele ei cuvinte au fost:
- Să nu mă uiți de tot străine…
Și a plecat. În momentul acela, toata ura care se acumulase în mine a pierit ca prin minune.
- Mă iubeșteeeeeeeeeeee! am strigat în gândul meu. Mă iubește!
Am simțit atunci că încă mai ține la mine, că mai însemn totuși ceva pentru ea. Eram pe același scaun de pe care am citit primul mail în care îmi spunea că nu mai poate să vină la Brașov. Același scaun pe care am stat în prima noapte ce am petrecut-o împreună în lumea virtuală. Același scaun care a asistat la atâtea drame în relația noastră. Și acum asista la ultima. Acum privea cu botul pe labe cum mă ridicam de pe el, la 10 minute după ce a plecat Ada, și mergeam încet spre cămin. Aveam un zâmbet tâmp pe față, dar inima se afunda din ce în ce mai mult în negura din mine.
- Haideți să bem o bere, am zis imediat ce am ajuns în cameră. Fac eu cinste. Nu mai plec la Tg Mureș… nu mai plec, am zis cu vocea din ce în ce mai scăzută.
- De ce? întreabă Redu.
- S-a terminat. S-a terminat totul. Vreau să beau și să fumez. Vreau să nu mai simt.
- Hai să mergem, au zis toți.
Erau acolo Hekel, Azeru, Redu, Sor`mea, Bădicu, Rockeru și Boule. Erau acolo cei care au fost lângă mine anul ce tocmai îl terminasem. Și mă bucur că erau în preajmă, pentru că dacă eram singur, ajungeam să mă îmbăt și apoi să regret. Am stat cu ei la bere și apoi am jucat fotbal. M-au ajutat să trec peste ziua aceea neagră. Au fost lângă mine și le mulțumesc.

Omul se naște pentru a-și trăda destinul. Dumnezeu ne picură în suflet doar visuri imposibile.

Peste câteva zile eram în gară în Brașov, luându-mi rămas bun de la doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. Ziua precedentă, Ada îmi trimise un mesaj: Vacanță plăcută sau poate călătorie plăcută. Să ai grijă de tine străine. Pa. Am luat telefonul, am citit mesajul, și mi-am continuat lectura. Avem examen în ziua aia. Nu voiam să mă mai gândesc. Nu suportam gândul că o știam în brațele lui și că ea acceptă asta. Pentru asta o uram. Mă legam de asta pentru a ucide iubirea din sufletul meu. Mă legam de asta pentru a o face ieftină și lipsită de personalitate. Dar nu mergea… nu puteam. O iubeam atât de mult… o iubesc atât de mult. Și o iubire ca asta nu se uită… și o femeie ca Ada nu se uită… chiar dacă uitarea este o lege a naturii. Unele lucruri trec peste bariera asta și fac o cută pe creierul nostru. Tind să cred că cerebelul meu nu era despărțit în două loburi înainte să apară Ada… prea tare a durut… am șters mesajul imediat.

Capitolul 18

Lângă tine-am aflat ce e setea de vis
Și tristețea unui învins.
Și mai plânși ca două lacrimi
Mai cuminți ca două stele
Ne-am întoarce de pe drumuri
Doar în visurile mele.
Azi rătăcim
Ca două umbre fără nume
Toți căutăm
Și nu mai știm ce vrem anume.
Ca într-un vis
Ce prinde viață-n prag de seară.

A
cum câteva seri mi-a cerut fratele meu să îi spun o poveste. Am rămas cu el câteva ore până venea mama de la serviciu, și nu putea să adoarmă. A scos din bibliotecă două cărți de povestioare și mi-a dat să i le citesc.
- Dar parcă le știi pe astea. Dacă ți le mai citesc de multe ori, o să le înveți pe de rost.
- Pai dacă altele nu-mi plac... Zi-mi tu o poveste…
- Ce poveste să zic?
- Nu știu. O poveste din capul tău.
- Cum să spun povești din capul meu? Tu crezi că eu sunt de-ăla care face povești? De ce nu faci și tu o poveste?
- Eu sunt mic. Dar tu ești mare și trebuie să știi să faci povești. Când voi fi și eu mare, o să spun și eu povești la fratele meu mai mic.
- Care frate mai mic? Crezi că mai aduce barza vreun frățior de acuma?
- Nu știu…
- Te asigur eu că nu.
- Atunci o să spun la copilul meu… hai, te rog, zi o poveste.
- Bine… A fost odată o prințesă care trăia într-o pădure. Și a găsit-o un prinț și apoi s-a căsătorit cu ea. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Gata, acum du-te și te culcă.
- Asta nu e poveste… zi una mai lungă.
- Acum vrei două povești? Ai zis să zic numai una…
- Dar asta nu a fost poveste. Nu era deloc poveste.
- Bine, bine… O să zic o poveste. Pune capul pe pernă și adormi, da?
- Da… zi povestea.
El puse capul pe pernă și eu încep povestioara…

Un stejar s-a îndrăgostit de o stea. S-au cunoscut printr-o raza de lumină ce a venit la stejar într-o noapte senină, trimisă de steaua firavă ce își consuma eternitatea ei banală. Era singură printre mii de alte stele. Rece și nemuritoare, ca un suflet de gheață. În noaptea aceea își luă toată lumina să și o aruncă aiurea. Lumina căzu printre frunzele stejarului. Trezindu-se, stejarul își duse crengile la ochi. Era mult prea puternică lumina. Așa că stejarul se încordă și aruncă lumina la loc. Steaua prinse putere și o aruncă iar, în aceeași direcție, la același stejar, în altă noapte suavă. Cine era el să refuze lumina?! Stejarul o luă și o puse în vârful crengilor sale. De atunci, în fiecare seară, steaua trimitea câte o mică rază de lumină să-i spună “noapte bună” stejarului. Până într-o seară, când sătulă de distanța dintre ei și diferența dintre lumile lor, steaua se hotărî să vină în lumea stejarului. Au petrecut trei zile superbe steaua cu stejarul. Au alergat unul lângă altul, s-au ținut în brațe. Steaua se pierdea printre crengile stejarului. Păreau atât de fericiți împreună. Și erau fericiți. Înainte ca steaua să se suie pe raza de lumină trimisă de emisarii cerului, îi ceru stejarului să-i spună “la mulți ani!”. Stejarul o luă în brațe și o sărută. Află că steaua își sărbătorea ziua de naștere, cu milioane de ani în urmă născându-se din visul de iubire al unei găuri negre și al unui soare. Și așa, în îmbrățișarea strânsă dintre cei doi, steaua se pierdu printre crengile stejarului, purtată de raza de lumină.
In fiecare seară steaua trimitea un sărut și o șoaptă de iubire odată cu toată lumina ei. Stejarul trimitea și el câte o frunză verde în fiecare dimineață când steaua se ducea la culcare. Steaua luă frunza de stejar, o așeză sub capul ei, și își visă iubirea. Așa era fiecare seară: o poveste de iubire dintre un stejar și o stea.
Dar exista un meteorit care își făcea veacul prin preajma stelei, gravita în jurul ei și îi mai fura câte o sărutare. Și meteoritul se lăsa cam greu dat la o parte, așa că cei doi iubăreți au trebuit să treacă prin multe până să se îmbrățișeze pentru eternitate. Acum stejarul își întinde crengile în fiecare seară către cerul înstelat, spre steaua lui. O așteaptă să apară iar în brațele lui, să fugă iar împreună, să se piardă iar printre crengile lui.

Mă opresc din povestit.
- Atât? spuse el jumătate adormit.
- Da. Ar mai trebui să fie ceva?
- Pai nu ai terminat povestea. A venit steaua la stejar? S-au mai strâns în brațe? Au mai alergat prin lume? Ce s-a întâmplat după?
- Asta nu mai știu. Numai steaua poate decide ce se întâmplă mai departe. Stejarul nu mai are nici o putere. Are rădăcinile înfipte adânc în pământ și nu poate pleca din lumea lui. Steaua s-a coborât în lumea lui și știa ce o așteaptă. Știa că stejarul nu are puterea să se urce la ea. Știa că va trebui să treacă prin multe pentru a câștiga dragostea eternă a stejarului.
- Dar steaua îl iubea pe stejar?
- Cândva, steaua i-a spus stejarului că l-a iubit mai mult decât va înțelege și simți el vreodată. Cred că l-a iubit. Cred că a fost sinceră.
- De unde știi? Poate că iubea pe altcineva.
- Am văzut în ochii ei…
- Te-ai întâlnit cu steaua?
- Da… cum să nu mă întâlnesc!? Ea mi-a spus povestea!
- Da? Nu te cred! Mă minți.
- E adevărat! Pe cuvântul meu. Stăteam odată în Brașov în parc și era noapte. Și am văzut o stea cum pica încet – încet. Și am fost să o prind. Voiam să vorbesc cu ea. Și ea mi-a spus povestea. Era supărată în seara aia. Am așteptat până s-a făcut dimineață și apoi am convins-o să se duca la culcare.
- Și te-a ascultat?
- Da. Pentru că a văzut că sunt un tip de treabă și pentru că am ascultat-o atât de bine.
- Și mai vine? Te-ai mai întâlnit cu ea?
- Nu am mai văzut-o de atunci de când a decis să se întoarcă în lumea ei. Hai că am vorbit destul. Acum e timpul să te culci.
- Ba nu…
- Ba da… te culci.
- Bine. Dar îmi promiți că îmi spui cum se termină povestea când te mai întâlnești cu steaua?
- Promit! Acum du-te și te culcă.

Nu știu... e posibil să-ți fi spus că totdeauna te vei întoarce acasă... acolo parcă totul e mai simplu... acolo te așteaptă cineva mereu... cuiva îi este teamă pentru tine... acolo e parcă lumea pe care nimeni nu ți-o poate fura... iubirea nu e condiționată... aproape nimeni nu te judecă...
da... mi-ai spus că nu ai timp... a sunat ironic... știi că eu niciodată nu am avut timp...
hârtii... da, le-am trimis acasă pe toate așa cum le-am nimerit... pur și simplu le-am pus în bagaj fără să vreau să știu ce e acolo... acasă sunt în siguranță... am rămas doar cu bucata de roman... de fapt nu e la mine, i l-am dat Simonei să-l păstreze... o să-l iau de la ea cândva... mai am doar pe cd-uri bucăți de mail-uri și log-uri...
bineînțeles că mergem mai departe... ți-am mai spus... nu ne definește ceea ce suntem ci... știi prea bine... e ceva ce face parte din natura noastră, numai în povești se moare din iubire, remember? în realitate ne retragem într-un colț cu perna în brațe și ne consolăm întrebându-ne de ce nu aparținem cuiva. Acum nu știu dacă vreau să citesc romanul... la fel cum tu nu știi dacă vei avea voința necesara de a-l scrie... acum sunt cumplit de dezamăgită... nimic nu mă încântă, nimic nu mă mai poate răni... m-am schimbat, poate așa e mai bine ... sau poate nu.
nu te-ai schimbat radical... eu, în schimb, exact asta am făcut... spuneai că rezist la efort susținut... se pare că ai avut dreptate... am devenit imuna la tot ce e în jurul meu... așa am ales să fiu... e foarte simplu... nu asculți inima, doar rațiunea... poate că plâng uneori noaptea când nimeni nu mă poate răni, nimeni nu mă întreabă ce gust are singurătatea mea... atunci, numai atunci încerc să mai trag de mine... încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă... se pare că totuși am rămas la vise, că mi-am pierdut speranța e o altă latură... știi cum e: când nu mai ai speranță, inventează! asta e deocamdată... aștept cuminte într-un colț să vină clipa când o să-mi doresc ceva... până atunci e doar rutină.....
Timișoara, Tg. Mureș... astăzi aici, mâine sub un alt cer... atunci aș fi vrut să fii lângă mine și să mă ții în brațe, după licență... God it`s like such a long time ago... a trecut... am învățat să nu mai vreau nimic, să nu cer nimic... crede-mă că nu e nimic la capăt... e doar în mintea noastră acea satisfacție... prostii! până și zâmbetele protocolare și urările mi-au provocat silă... totul m-a dezamăgit...
succes străine! ... avem puterea de a alege... spor la învățat, sper să nu fie necesar să spun călătorie plăcută!
niciodată nu am avut puterea să te chem... aș fi vrut să stau ore cu tine... eu nu puteam veni când tu mă chemai sau mă anunțai că ești pe net... nu puteam atunci să-ți spun `vino, vorbește cu mine! spune-mi că o să fie bine!” nu puteam... înțelegi? Mă simțeam de parcă te chemam numai când aveam nevoie... era selfish (știu că nu am scris bine)... poate o să vorbim pe messenger... sau o să ne limităm la mail-uri semestriale... sau la nimic... nu știu străine...
“veșnica ta plantă, Marius”(a căzut o lacrimă............)
keep în touch..... nu mai sunt nici măcar străine, străine... așa ai spus cândva... așa a rămas în mine... sunt doar o proiecție virtuala… poate o să ne vedem în Tg Mureș să-ți arăt orașul care e superb... seamănă puțin cu Brașov... poate mai frumos…pa

Am trecut prin multe în viață, dar niciodată nu mi-am dat jos mânușile albe.

Am așteptat mailul ăsta poate mai mult ca niciodată... poate că speram să găsesc în el nu vise pierdute... nu informații banale... nu iluzii... nu "cum ar fi fost dacă ar fi fost"... am sperat să găsesc în el... să te găsesc pe tine Ada... doar pe tine...
am primit postul de barman... asta mă mai ajuta să uit de toate. am ajuns cu romanul în prezent. am continuat să lucrez. aveam nevoie de asta, te simțeam lângă mine. când nu îmi mai aduceam aminte, parcă erai lângă mine și îmi spuneai... parcă...
erau nopți ploioase... stăteam cu fereastra deschisă și scriam... cu tastatura în mână și cu ochii pierduți undeva departe... așa a fost să fie...
am vrut totul... m-am ales cu nimic... nu am putut să fac totul singur... ți-am zis... nu ai vrut tu să speri. când te vei hotărî, o să fiu aici. dar pentru asta ar trebui să fii undeva singură, câteva zile. nu cu Ionuț, nu cu prietenii lângă tine... poate că la Tg Mureș vei reuși să vrei din nou... acum plec... nu știu ce să scriu... nu era ironică chestia cu “nu am timp”... ți-am scris în ultimele două minute. știam că dacă mă apuc să scriu nu aș mai fi terminat... ți-aș fi scris iar. și iar... și iar... ca și acum... mai sunt 2 minute și se termină ora... așa că trebuie să scriu... nu vreau să te stresez cu mail-urile mele lungi și plictisitoare... în fond, toate spun același lucru...
nu știu ce am făcut cu restanțele... nu am rezultatele la juma de examene... și nu sunt trecute în catalog încă... disper... îmi bag poola în tot... cred...
ești în Tg Mureș acum? parcă spuneai că pleci azi... nu știu... încearcă te rog să scrii mai des. mailuri banale... nu mă interesează... doar să scrii... cum făceai la un moment dat cu sms-urile...
nu-ți spun că te iubesc... cu toate că aș fi vrut... nu ți spun că mi-e dor de tine... că nu pot să o mai spun... când o vei simți din nou, poate atunci voi avea puterea să nu-mi mai las lacrimile să curgă și să spun din nou: sunt fericit... zâmbesc... sunt iubit... te iubesc... până atunci... ai rămas Ada... Ada cea din fiecare zi petrecută cu tine... nu străine... nu proiecție virtuală... doar Ada... așa cum bine îți plăcea să spui...
toate cele bune... în curând ne-am fi sărbătorit ziua... 6 luni... poate reușesc ca până atunci să termin tot romanul... mai am încheierea... care nu știu cum să o fac... o să văd... telenovelă sau dramă... așa cum spunea sor`mea...
cu bine Ada... poate ne vom vedea la un moment dat în Tg Mureș, în audiență la biroul tău... sper să pot face asta vreodată... papa

Mă uit cum se topesc cele două cuburi de gheață din paharul de pe birou. Paharul e aburit și picături de apă se scurg pe birou. Îmi pasă? Picăturile se zdrobesc de birou și își încep drumul spre nemurire, spre ciclul natural: se vor evapora, se vor transforma iar în picături și vor ajunge altundeva poate. Ca o încercare de metempsihoza. Cred că aș vrea să fiu o picătură de apă…
Þin în mână scrisoarea pe care mi-a trimis-o în martie. Singurul lucru scris de mâna ei, în care îmi spune că mă iubește… și o spune atât de frumos!…

Neața iubire! Astăzi vorbim, în sfârșit. Mi-e dor de tine!
Ca de obicei, prefer să mai lenevesc câteva minute în pat, poate mă lasă Ionuț în pace. Oricum la 11 plec, până atunci o să fac cafea, numărând secundele. Pentru o fracțiune de secundă îmi îndrept privirea spre el întrebându-mă: “Totuși, cine ești tu?”… cât de străin îmi pare. Parcă e prima dată când îl văd. Mă concentrez la cafea… avea dreptate tata când spunea că oamenii care nu se iubesc sunt singuri și triști, în schimb pe el și pe mama îi leagă copiii și o mare dragoste, asta mă duce cu gândul altundeva… anul trecut au împlinit 25 de ani de la căsătorie. Ce frumoși sunt! Aha… sigur tata i-a adus astăzi frezii… ca în fiecare an… mă pierd în gânduri și cafeaua, care dă în foc, mă trezește la realitate. Ionuț mormăie ceva, cred că vrea să vin lângă el. Lasă-mă să mai visez frumos! Lasă-mă să păstrez în minte mereu oamenii care se iubesc! Lasă-mă în pace! Timpul pierde din intensitate, cum să fac să treacă mai repede? Ce privire plictisită trebuie să afișez să plec mai repede din casă? Îi zâmbesc fals și pleacă jos, probabil să cumpere flori… mi-ar plăcea să le arunc la coș sau preferabil ar fi să-mi fac bagajul și să plec la Brașov. Dream on Ep! Mi-e dor de tine iubire!
Fac un duș rapid cu o apă înghețată aproape – mă mir cum mai trăiesc… mă așteptam să fiu deja conservată – nu am chef să intre peste mine în baie… Wow… e deja 10.45… mai sunt câteva minute și plec. Mi-a adus flori… ar trebui să fie frumoase, dar nu sunt. Vrea să mă sărute. Lol! Lasă că îți trece cheful, o să te țin în brațe ca să pot pleca fără să întrebi tu ceva. Mă prefac impresionată de flori și o chestie de pluș dar mintea mea parșivă procesează imaginea mea aruncându-i chestiile alea în cap. De ce nu? I-ar sta bine cu frunze în cap! Zâmbesc și crede că lui i-am dedicat zâmbetul. Ai vrea tu! L-am lăsat câteva minute să se bucure și-l anunț că trebuie să plec la școală… pa! și vede-te-aș cu altcineva! Scârbă ce ești! Doar gândeam asta. Poate într-o zi o să îți și spun… bine că nu reușești să îmi citești privirea… am scăpat!
Plec la net… sunt fericită!… o să vorbim iubire. Sunt conștientă că cele două – trei ore vor trece fulgerător. Cel puțin știu că ești mai aproape de mine… te iubesc Marius!
… Pentru câteva ore am fost doi; mă întorc acasă… pe profă nu am găsit-o, și aș mai fi putut sta cu tine. Te iubesc! Simți? Mă urăsc că nu am puterea de a mă urca în tren să ajung la tine.
In drum spre casă sunt fericită. Știu că voi ajunge acolo și îmi piere cheful de orice. Ionuț era la calc și voia să mergem la o plimbare, apoi m-a întrebat de profă suspicios. “Kiss my ass sucker!” spune mintea mea, eu sunt supărată că am pierdut minutele în care am căutat-o. Puteam sta cu tine! La naiba!… vreau la tine!
Ionuț încă vorbește, fuck off! Să nu te văd în fața mea! Nu ai altă treabă? Nu vezi că mă plictisești? Nu vezi că prefer să mă atingă o colonie de scorpioni decât mâinile tale?… anyway… mă răzbun pentru tot. În fond, e vina lui că nu pot sta pe net ore în șir… e vina lui… sunt obosită și vreau să dorm sau măcar să țin ochii închiși și să cred că sunt la Brașov, și nu aici…
Am terminat de mâncat. Nici nu știu ce a fost. Eu voiam doar să mă lase toți în pace să pot asculta muzică. Ajung la calc și ascult Cargo în căști, altfel vine Ionuț și închide. A venit oricum! Ce mai vrea acum? Vrei să merg la bucătărie? Să beau cafea? Mai bine bea tu acid! Iubire, nu mai rezist, vreau la tine!
Câștig câteva clipe de singurătate în care, întinsă pe pat, visez la noi. Sunt singurele momente când simt că timpul capătă eternitate. Mă gândesc la noi; te am în brațele mele, o să adorm… te iubesc mami! Să nu mă uiți până data viitoare când ne vom auzi, k?
Neața iubi! M-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap! Fuck! Îmi simt fiecare circumvoluțiune. Asta dacă or mai fi… poate s-au aplatizat. Astăzi e baba mea, sper că știi despre ce vorbesc. Plouă… plouă… afară e întuneric. Doamne, cât pot să iubesc vremea asta! Ar trebui să îmi treacă durerea asta sâcâitoare.
Ti-am spus Neața și te-am pupăcit, așa cum fac în fiecare dimineață. Când mă trezesc te pup pe nas, îți spun că te iubesc și uneori te întreb dacă ți-am lipsit noaptea…
Îmi mișc cadavrul spre bucătărie. Me needs a really strong coffee – dacă nu am scris bine, corectează! De aia ești profesor! Poți să mă și înveți cum e corect! –
Beau cafea admirând cerul. Dacă aș pleca la Brașov astăzi? Dacă plouă și acolo? Dacă ne-am întâlni în ploaie? Dacă… cafeaua mă trezește de-a binelea. Shit și o dată fuck! Trebuie să ajung astăzi la Bubu. Dar chiar nu am chef de explicații, nu am chef de nimic! Te iubesc Marius! Simți?
Am terminat cu Bubu… afară plouă infernal… plouă… simt ploaia până în suflet, o fac să se unească cu cea din mine... te iubesc!
Sunt frântă de oboseală și nu mai vreau decât să găsesc o camera cu un pat liber… vreau să dorm… măcar atât!
Dorința mea a devenit realitate. Acasă era liniște și am adormit. M-am trezit la 18.30… telefonul meu… asta voiam să vad… mesaje… sunt fericită. Le citesc, le recitesc. Aș fi vrut să cobor să vorbim pe net, dar nu mai ești, cred că ai plecat… “porția de 10 minute pe net”, așa suna un mesaj… m-am botoșit…
Închid ochii și vreau să dorm până mâine. Te iubesc Marius! Te iubesc atât de mult încât uneori chiar doare. Fizic vorbind, doare inima… nu știu... e ciudat… Somnic ușor iubire… să nu mă uiți, bine? Te iubesc!
Neața urâtule! Să recapitulez: te-am pupăcit? Da… ți-am spus că te iubesc? Da, și asta… aha… în plus, te-am ciupit de fund în dimineață asta! Ai simțit? Acum trebuie să mă trezesc. Te iubesc Marius!
Am primit mesaj de la tine. Ești pe net? Fericirea mea… îl anunț pe Ionuț că trebuie să ajung la Bubu și plec… sper să te prind. Te iubesc. Ești on line! Vorbim puțin de tot dar sunt fericită și așa. Furăm clipe eternității… am să te iubesc și după moarte…
Am ajuns acasă și sunt supărată. Simt nevoia de a te ține în brațe pentru totdeauna fără să te las să pleci… Ep, știi prea bine că tu ești cea care pleacă; tu și nimeni altcineva. Te iubesc… încerc să visez… de fapt, încerc să te visez.
Nu mai am răbdare… nervii mei sunt la pământ… nu știu cât o să mai suport rahatul în care m-am băgat. Nici măcar nu știu în ce mod să îți mai spun că vreau la tine.
A venit Bubu. She`s a life saver. Ionuț voia ținut în brațe. Acum vrei? Du-te dracului! Nu am putut să mă abțin. Simt că mă sufocă. Am momente când mă trezesc noaptea fără să pot respira, găsesc mâna lui peste mine. E o senzație ciudată. O să dorm în balcon sau în canale. Niciodată nu m-am simțit atât de privată de libertate. Sunt rebelă. Nu pot trăi în cușca asta!
O să îmi testez limitele. Oare cât poate duce Ep? Te iubesc și asta mă ține în picioare… visele și faptul că vreau să cred în iubire veșnică. Nu știu dacă sunt suficient de puternică.
Trebuie să ajung la tine iubire. Așa cum în ianuarie am plecat la Brașov să mă conving că exiști, la fel acum trebuie să ajung, să cred în iubire veșnică… o să adorm… te iubesc Marius! Sweet dreams iubi…
… te iubesc Marius! Vreau să mă ții în brațe. Vreau să adorm lângă tine. În noaptea asta nu am cum să dorm, trebuie să stau la calc, pentru că au apărut niște modificări… bla bla bla ... scurt, trebuie să lucrez… o să îmi imaginez că ești lângă mine iubire. O să te sărut atunci când tu vei visa. Somn ușor iubire. Să nu mă uiți până mâine. K? Am nevoie de tine iubire. Sweet dreams.
Sunt tristă și aș vrea să mă sting. Sunt supărată, sau poate e doar oboseala… o să fie bine… Ionuț mă termină psihic. Mi-e teamă că într-o zi o să arunc cu ceva în el, serios vorbind!
Mă uit în scârbă la el de fiecare dată când își începe discursul cu aceleași fraze… îi rânjesc sadic și atât. Vorbește de unul singur… seara, când ajung acasă, îmi doresc doar să închid ochii și să te visez… vreau să ajung la tine… să mă ții în brațe; acolo, în afară de noi, nu contează nimic altceva. Acolo e bine!
De fiecare data când închid ochii sper să te găsesc lângă mine când mă trezesc. Dacă nu ești, îmi spun un simplu și fără viață “poate mâine”…
Te iubesc Marius! O să ajung acasă și să îmi revin. Totdeauna mă simt bine când ajung lângă ai mei…Să nu mă uiți iubire…
Nu știu când trimit scrisoarea... dar o să ajungă… o să îți mai scriu, cu toate că mie prea îmi seamănă a jurnal… :P – trebuia să fie o bulină galbenă – să ți-o imaginezi, bine?
Te iubesc! Pupici peste tot! Dacă vrei să insist într-o zonă anume să-mi scrii, k? Pa iubire!

Nu putem mobila necunoscutul decât prin sentimente, uneori prin presentimente, de cele mai multe ori prin dorințe și mai ales prin speranțe.

“Mă urăsc că nu am puterea de a mă urca în tren să ajung la tine… când mă trezesc te pup pe nas, îți spun că te iubesc și uneori te întreb dacă ți-am lipsit noaptea… Te iubesc atât de mult încât uneori chiar doare… am să te iubesc și după moarte… Simt nevoia de a te ține în brațe pentru totdeauna fără să te las să pleci… Așa cum în ianuarie am plecat la Brașov să mă conving că exiști, la fel acum trebuie să ajung, să cred în iubire veșnică… De fiecare dată când închid ochii sper să te găsesc lângă mine când mă trezesc. Dacă nu ești, îmi spun un simplu și fără viață …” Poate mâine, da… poate când tot ceea ce înseamnă compromis în lumea asta va fi doar istorie și oamenii și-ar da seama că sunt alte lucruri care merită să fie mai presus decât interese meschine și voințe particulare. Pentru un MÂINE când acest AZI va deveni eternul IERI îndepărtat… așa citeam undeva. O amintire din liceu mi se pare. Pentru un mâine… poate că mâine va însemna într-o altă zi un nou început.
Cred că am vrut să recitesc scrisoarea asta pentru o ultimă oară. Nu cred că o voi mai deschide vreodată în viața mea. Așa cum nu voi mai reciti poeziile scrise pentru ea, așa cum nu voi mai citi mail-urile care odată au însemnat viața. Poate că am vrut ca prin citirea fiecărui cuvânt să rememorez, pentru o ultimă oară, ceea ce a fost… Ada… Brașovul atât de frumos și de romantic… cei patru pereți ai camerei de cămin care mi-au fost aproape. Citind scrisoarea îmi dau seama că frazele nu mai șlefuiesc sentimente în inima mea. Acum au rămas doar cuvinte odată spuse de cineva. Au rămas amintiri și file peste vreme. Poate că voi arăta odată nepoților mei cum iubea bunicul lor la 20 de ani…

Epilog, ca o scrisoare

Stăteau amândoi și priveau aceeași stea. Dar nu se cunoșteau. Nici măcar nu erau aproape. Erau așa departe, dar ei priveau aceeași stea. O considerau steaua iubirii lor. Și ei nu se cunoșteau, dar s-au întâlnit acolo sus. Ochii lor s-au întâlnit.... și parcă se cunoșteau de-o viața... și s-au iubit... acolo, steaua le-a fost martor... martor al iubirii lor... si-n fiecare seară se uită la aceeași stea... și se iubesc... până ce dispare... și odată cu ea dispare și iubirea lor... e luată de alții... aceeași stea, alți ochi, alte iubiri. Mereu același lucru. O iubire fără stea, care apune și renaște de fiecare dată... e iubirea mea... a ta... a noastră... sau a nimănui... e steaua mea... și o privesc cu tine, iubita mea...

“N
u te-am văzut de mult. Încerc să mai percep mirosul tău printre așternuturi. Încerc să strâng perna în brațe și să te simt așa mică cum ești și să încerc să te sărut. Închid ochii, și imaginea ta, goală, în brațele mele, cu o mână pe pieptul meu, lângă capul tău, cu cealaltă mână pe pat, cu un picior pe abdomenul meu și cu celălalt pe undeva prin așternuturi. Te văd ca în prima seară, peste mine, un căpșor blond pe pieptul meu. Te mângâi pe cap și pe spate și tu te încolăcești mai tare și mă strângi mai tare în brațe. Te iubesc mult. Am învățat să aștept Ada. Am învățat să aștept…”

Așa scriam câteodată, când plictisit de cursuri și de dicteu automat, luam un pix și o hârtie și îmi puneam sufletul în câteva rânduri. Au fost nenumărate dăți când, într-un colț de bancă, doar eu cu pagina albă în față, cu imaginea ei întipărită în fața ochilor mei, încercam să o aduc mai aproape. Zile în care nu știam cui să pun întrebările mele, zile în care nevoia de a fi aproape de ea mă făcea să străbat în rândurile mele kilometri întregi și să mă bag lângă ea în pat și să o sărut de “bună dimineața”. Ore în care foaia îmi era cel mai bun prieten și pixul îmi ținea loc de “te iubesc”.

Cu fiecare sărutare a mea mori spre a învia și a muri din nou sub o alta.

Acum, când îmi văd aproape terminată povestea, mă gândesc cum să închei. O telenovelă sau o dramă? Avea dreptate sora mea să se întrebe. În interiorul cercului din care făceam parte, nu am avut niciodată îndoiala că va fi un happy-end. Se pare că din afară lucrurile arată cu totul altfel. Am crezut întotdeauna că dacă vrei cu adevărat, poți. Am crezut că dacă speri cu adevărat, nu se poate să nu fie posibil să ai ce îți dorești. Dar am făcut o greșeala enormă: am crezut că e de ajuns să fac eu totul, că e de ajuns să cred și să sper și să lupt eu pentru a fi totul bine. M-am înșelat amarnic, și realitatea nu a pregetat să mă pedepsească. Îmi vin în minte atâtea finaluri… eu în Brașov, întorcându-mă de la cursuri, și o văd pe bancă, în fața căminului, cu gulerul acoperindu-și obrajii, așa cum făcea când vorbeam pe net și încerca să mă simtă aproape, să îmi simtă mângâierea pe pielea ei. Și afară începea să plouă și eu stăteam și o priveam. Se ridica în picioare și făcea un pas spre mine. Eu rămâneam pe loc, iar ea venea și mă lua în brațe, spunându-mi că a ales și că i-a fost dor de mine. Și că îi pare rău. Eu să stau nemișcat iar ea să pună capul pe pieptul meu și să ofteze. Să stăm așa câteva minute, până ce îmi pun mâinile în jurul ei și îi spun: “Te-am așteptat străine și te-am iubit întotdeauna…”.
Momente în care mă văd la Tg. Mureș, în fața firmei, așteptând să iasă. De câteva ore ploua și stau pe trotuarul celălalt. Intr-un târziu iese împreună cu Cip și o pornește în dreapta. Traversez pe partea ei și mă pun în față. Se oprește la un moment dat pe loc, se uită la mine și văd cum picurii de ploaie îi răvășesc părul. E neschimbată. Închid ochii și văd imaginea ei, cu lacrimi în ochi, sau poate cu picături de ploaie ce se preling pe față. O sărut pe frunte și îi zic că am vrut să o văd pentru o ultimă oara. Și apoi să întorc spatele. Să aștept să mă strige, și ea să nu o facă. Să mă duc în câteva ore pe peron și să sper că va fi acolo, așteptându-mă. Să mă urc în tren cu speranța că e în taxi și se grăbește. Să o găsesc în compartiment sau poate să o văd pe peron după ce a plecat trenul, făcându-mi cu mâna și citind pe buzele ei: “te iubesc!”. Sau poate să meargă mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Era o bucurie care a trecut pe lângă mine, cât să întind mâna, dar fără s-o pot opri din loc.

Îmi aduc aminte de fiecare gest care cândva a însemnat mai mult decât o declarație de iubire. Cum stătea cu capul pe pieptul meu și se juca cu mana în părul meu, cum mâncam floricele și ascultam muzica, cum îmi povestea de viața ei și cum stăteam ore întregi la o țigară, făcând din clipă o eternitate. Cum făceam dragoste după perdea și cum mă întreba dimineață dacă i-am lipsit. Cum nu se putea ridica de pe scaun când trebuia să plece atunci când vorbeam pe messenger și cum își ridica genunchii și își îngropa obrajii în pulover ca să îmi simtă mângâierea. Cum îmi spunea că vrea să doarmă peste mine și să fiu gol, cum voia să facem dragoste pe zăpadă. Îmi aduc aminte de ea, de Ada cea pe care am cunoscut-o în urmă cu exact 6 luni. Ada pe care am jurat să o iubesc veșnic, indiferent de drumul pe care îl vom alege. De Ada care îmi cerea să mă iubească pe ascuns, fără să ceară nimic în schimb. De Ada care și-a călcat întotdeauna pe suflet și de Ada care spunea în nopțile în care se simțea singură: “Te iubesc străine!”. De Ada aceea m-am îndrăgostit. Și am învățat să iubesc fiecare Ada care s-a succedat de-a lungul timpului: Ada care mi-a zis “adio”, Ada care a putut să zică ca nu mă iubește, Ada care tăcea la telefon când spuneam că o iubesc. Ada care stătea și trimitea iubirea ei în fiecare seară pe o rază de lună, cu coatele pe calorifer și cu nasul lipit de geam. Ada care spunea: “pupici” și eu întrebam “pe unde?”, Ada care încă mai visează dar nu mai are puterea de a spera. Și, în sfârșit, Ada care încă se mai întreabă: “cum ar fi fost dacă…?”.

Văd, dar ochilor mei le este oprit plânsul. – Artemis către Hipolit –

Mi-aduc aminte de o poezie pe care am scris-o pe la sfârșitul lui mai, încercând să îmi imaginez că i-o recitam la telefon, așa cum am făcut odată, și ea să îmi spună că vrea să fiu acolo, cu ea.

Sunt iar îndrăgostit…

Sunt iar îndrăgostit de ploaie
Și simt cum lacrima îmi curge
Văzând că inima îmi plânge
Că sunt îndrăgostit de ploaie.

Sunt iar îndrăgostit de-o lacrimă
Ce se prelinge-ncet pe trup,
Se contopește c-un sărut
Că sunt îndrăgostit de-o lacrimă.

Sunt tot îndrăgostit de o privire;
Cu trupul tău, cu trupul meu;
Sunt iarăși eu, un semizeu,
Că sunt îndrăgostit de o privire.

Sunt iar îndrăgostit de tine
Și nopțile-s așa de lungi,
Și tu mi-ai zis: “Să nu mai plângi!”
Că sunt îndrăgostit de tine.

Eu sunt îndrăgostit de ploaie,
Și sunt îndrăgostit de tine.
Privirea-ți gri iar mă înmoaie…
Că sunt îndrăgostit de ploaie.

Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei pentru care merită nu te vor face să plângi niciodată.

Să nu mai plâng… I-am promis odată că nu o să mai vărs lacrimi, că mă asigurase că totul o să fie bine. Dar la un moment dat a încetat să îmi mai spună “te iubesc”, a încetat să mai creadă și să mai spere. Poate că în momentul acela tot ce a simțit pentru mine a îngropat adânc în inima ei. S-a schimbat. A recunoscut asta, iar eu am simțit-o. Regret că m-am îmbolnăvit atunci de varicelă, cu toate că nu a depins de mine, că s-ar fi putut ca relația noastră să mai fi avut o șansă. Voia să vină să se convingă că iubirea e veșnică. Așa spunea în scrisoare. Dar șansa a trecut pe lângă noi. Dacă venea, poate că reușeam să stagnez schimbarea din sufletul ei. I-am spus odată că va deveni sălbatecă, că va uita tot ce a fost și va putea călca peste tot ce ține de suflet. Nu am fost acolo să îi arat că cel mai mult contează să ai puterea să visezi, nu să îți împlinești visul neapărat. Nu am fost acolo să îi arat că, indiferent ce, puteam să o țin în brațe și să doarmă cu capul pe pieptul meu. Nu eram acolo să o sufoc cu iubirea mea de la “Neața” la “noapte bună”. Eram mult prea departe. Altcineva era acolo și a ținut-o în brațe când a căzut. Poate de aceea a putut să renunțe așa ușor la ceea ce a fost la Brașov. Poate de aceea a renunțat atât de ușor la ceea ce îi dicta inima: Ionuț era acolo mereu. Mai rămâne întrebarea care a fost pe post de rezervă și cine juca meciul, sau dacă rolurile s-au schimbat măcar pentru o clipa.
Nu am ales eu. Și nici ea. Altcineva, mult peste puterile noastre ne-a dat o șansa. Dar știu că am făcut totul pentru a compensa distanța. Știu că am făcut totul pentru a o face sigură de dragostea mea. Și știa asta, și mi-o repeta de multe ori. Dar pur și simplu nu a găsit puterea de a continua. Și doare… doare mai tare ca “nu te-am iubit niciodată…”. Doare mult mai tare…

Cântecul lebedei


Și am văzut din ape tulburi
Și încercate de atâtea ploi
Cum s-a născut ieșind din volburi
Un înger alb doar pentru noi.

Și l-am văzut cum prinde viață
Și cum, rănit, el încerca să zboare
In două suflete de gheață
Să le ofere o scurtă alinare.

Și am văzut cum îngerul meu moare
Și cum din mine rupe mii de visuri…
C-un strigat mut o lebădă dispare
Și se re-ntoarce-n cele ape tulburi.

La țipătul său marea strigă
Și ne desparte-n două lumea noastră –
Am fost străini – acum suntem și mai departe…
Am fost iubiți și vom fi pan` la moarte…

A fost întocmai ca o lebăda iubirea noastră. Iar atunci când a murit, a rămas cântecul ei. A rămas să vestească lumii întregi, sau poate doar lor doi, că ea încă trăiește, undeva ascunsă de dureri și depravare, de vise și realitate, de obscur și celest. Poate că a rămas cântecul ei ca să arate lor că ceea ce au e într-adevăr un veșnic legământ, care va înmuia sufletele celor ce îl asculta. Nimic nu e mai tragic ca un cântec de lebădă. Nimic nu e mai tragic să vezi o lebădă murind, și mai ales să o lași să moară. Ai de ales: să o faci să trăiască și să ai grijă de ea mai departe sau să o lași să moară ca să poți asculta edenicul cântec de sfârșit al ei? Am încercat să o fac să trăiască. Luni de zile, cât încă era fragedă, o țineam în palme și îi spuneam povești. Dar se pare că altcineva a fost acel care a vrut să îi audă cântecul de moarte.

Simt că am trecut un prag dincolo de care mai există doar amintiri. – Octavian Paler –

Sunt ultimele cuvinte pe care le voi rosti despre ceea ce a însemnat în viața mea povestea asta. Sunt ultimele cuvinte scrise cu lacrimi în ochi și cu stele licărind la fereastra mea. O scrisoare citită și recitită de mii de ori, poze puse într-un album și uitat într-un sertar, mailuri și sms-uri adunate de-a lungul lunilor și mii de pagini de discuții în care ne împărtășeam iluzii, vise, dorințe și iubirea. E tot ce mi-a rămas. Atât. Aveam într-un timp o brățară de piele și o poză tip buletin, de la Ada, pe care le purtam mereu cu mine. Acum nu mai sunt. Au pierit odată cu speranțele mele. În ultima zi înainte să plec din Brașov, am fost pe Tâmpa și am aruncat de acolo brățara și cenușa pozei. Am privit-o cum arde și apoi cum se duce ușor în jos, cum se desprinde în mii de părticele și o spulbera vântul. Așa cum a fost inima mea de atâtea ori. Dar mereu am găsit puterea de a lua parte cu parte și de a o așeza ca într-un chinuitor joc de puzzle, piesă cu piesă, la locul potrivit. Acum nu am mai găsit puterea.
M-am resemnat. Sunt îndeajuns de matur și de inteligent să știu că viața e o curvă. Și că nu voi putea înțelege niciodată femeile. Credeam că ajunsesem la un grad de cunoaștere superior celor din jurul meu. Dar mă înșelasem. Mai aveam multe de învățat. Important e să mă ridic de jos și să merg mai departe. Sunt în picioare. Acum e suficient să găsesc puterea de a continua.

Mă întreb dacă nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu am sfârși prin a obosi să descoperim mereu că nu mai suntem ce am fost. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital. – Octavian Paler –

“Ridic paharul privindu-ti chipul, copilă!”, așa spunea Humphrey Boggart în Casablanca. Așa fac și eu: un ultim toast pentru ceea ce a fost o iubire împlinită, care s-a transformat în veșnicie. Un ultim toast pentru lebăda ale cărei aripi încă le aud fâlfâind în jurul meu. Gheața s-a topit de mult în pahar. Vărs câteva picături în amintirea noastră. Ah, e încă rece. Mi-a mai alungat puțin din somn și mi-a mai clarificat vederea. O să țin puțin ochii închiși, ca o ultimă trecere în revistă a ceea ce a fost, ca un omagiu… Ultimele ei cuvinte ca și iubită a mea au fost: “Să nu mă uiți de tot…!” Nu o să fac asta. De fiecare dată când voi pleca privirea în pământ, îmi voi aduce aminte de ceea ce a însemnat fericire timp de câteva luni. Și întotdeauna se va cutremura ceva în sufletul meu: copilul ce încerc să-l reclădesc din oseminte dispersate.
“Nouă ne-a rămas Parisul”, se spune tot în Casablanca. A venit înapoi pentru a da un sens zilelor de iubire de la Paris. Poate așa a fost și pentru noi. A venit înapoi pentru a putea să dea aceeași magie și intensitate ca în primele trei zile superbe de la Brașov. Dar nu le-a mai simțit, cu toate că pentru mine toate au fost minunate și perfecte. Da, perfecte. Poate pentru că nu am stat îndeajuns împreună să ne descoperim defecte și neajunsuri. Nouă ne-a rămas Brașovul, cu plimbări nocturne și nopți de dragoste și vise împlinite. Nouă ne-a rămas cântecul lebedei, pentru că nu am ascultat îndeajuns de devreme strigătul de disperare al ei. Ne-au rămas doar amintiri plăcute, o față mai tristă și un zâmbet mai acru. Poate de aceea sună atât de singuratici pe stradă pașii mei. It`s a love story cu nașpa end, așa cum spune o amică de-a mea.

Epitaf

Să vrei să fii iubit. Să vrei să visezi și să nu mai ții cont de realitate. Să vrei să vezi într-o privire aruncată pe furiș semnul unei iubiri care se zbate să iasă la suprafață. Să vrei să crezi că nu toți oamenii sunt răi și insensibili. Să vrei să crezi că mai poți încă spera la o iubire care să te țină departe de lumea viselor și să te transporte în realitate. O biată umbră ce se plimbă solitară printre niște figuri. Totul e plin de umbre, de formațiuni obscure, de contururi indescifrabile, iar printre ele, câte-o pereche, două, ținându-se de mână. Și eu vreau să iubesc. M-am saturat să fiu umbră, să nu-mi găsesc nicăieri locul, să fiu alungat de orice străfulgerare de lumină. M-am săturat să tot alerg, să planez așa, obscur, fără țintă și solitar. Vreau să prind contur, vreau să nu mai fiu umbră…

Și dacă mâine va veni
Și eu voi fi-ncetat să sper
E că am fost vis efemer
Și cum am fost nu voi mai fi.

Iar dacă noaptea va veni
Nu voi privi cu drag la lună
Și nu-i voi împleti cunună
Iubitei mele. Voi dormi.

Și dacă razele vor trece
Pe chipul meu ca în trecut
Mă voi gândi că n-am știut
Că am fost cald. Și voi fi rece.

Și de iubita va veni
Cercând să-mi mângâie obrazul
Își va da seama, că-n tot cazul,
Am fost un vis și n-oi mai fi.

Și de-or veni ca să mă plângă
Atâtea vise ce-am visat
Spuneți-le că e păcat
Ca lângă mine să se stingă.

Și le mai spuneți să-și găsească
In lumea asta de păcat
Un suflet dornic să primească
Aceleași vise ce-am visat.

Dar lui să-i spuneți că odată
A fost în lume-un om ca el
Ce-a vrut să facă dintr-o viață
Un cântec pur de menestrel.

Să știe că visarea-i bună
Atunci când n-ai cui spune un cuvânt
Să-și facă viața lui nebună
Și nu ca mine, un mormânt.

Să știe toți ce cred în vise
Că n-are rost să mai dormim,
Să ne visăm pe scena, vii,
Când stăm cu toții în culise.

Să fim doar simțuri și putere
Să luam toate cum ne vin
Să fim o lume de maimuțe
Și poate nu mai suferim.

Iar eu vă spun acum “Cu bine!”
Aud cum Moartea îmi șoptește:
“Tu, visătorule, trezește!
E timpul ca să vii cu mine…”

I
n seara asta am primit un mesaj de la o veche prietenă. Am cunoscut-o cam în aceeași perioada ca pe Ada. Dar am ales să îmi canalizez energia spre Ada, și am lăsat totul în urmă: prieteni, amici, trecut, obișnuință, vis. Am tras aer în piept și am înfruntat realitatea. Nu am acceptat compromisul. Era banal și degradant… cel puțin așa credeam atunci.
Fiecare decizie influiențează universul în care intrăm. Evoluăm sau involuăm în funcție de deciziile noastre. Stau câteodată și mă gândesc prin câte universuri am trecut. Fiecare decizie m-a făcut să cunosc alți oameni, alte caractere. Oare câte am pierdut? Dacă în momentul acela alegeam altceva, cum ar fi fost acum? Aș fi avut în momentul de față aceeași față tristă și plictis existențial? Sau aș fi rămas purul visător ce am fost odată, întemnițat în interiorul propriei libertăți pe care mi-o confereau visele mele? Nu voi ști niciodată, și nu cred că voi vrea vreodată să o știu. Nu mă pot întoarce în momentul acela, nu mă pot întoarce în noaptea aceea unică pe care am petrecut-o cu Ada în noiembrie. Și chiar dacă aș putea, oare aș face-o? Mă gândesc dacă aș schimba ceva în trecutul meu, dacă aș avea puterea. Nu… fiecare întâmplare și-a pus amprenta pe caracterul meu și m-a format așa cum sunt acum. Și mi-ar fi frică să mă gândesc cum aș fi fost dacă… Nu voi putea schimba nimic. Sunt fericit așa cum sunt; suntem pe pământ pentru a experimenta mereu noi și noi senzații, toate pregătindu-ne și învățându-ne, puțin câte puțin, să murim. În fond, fiecare pasiune smulge vieții o suflare.

Uneori un gest aparent minor poate salva o lume plină de orori și dezastre. Din păcate sunt atât de rare. – Octavian Paler –

In mesaj, Lavinia îmi spunea: Cel mai mare mister nu-i faptul că suntem aruncați între profunzimea materiei și cea a aștrilor, ci că în această temniță mai putem năzui, mai putem țese visuri, mai putem construi imagini pentru a uni neantul sufletelor noastre. Indiferent de cât de adâncă e suferința noastră, suntem înzestrați cu cel mai puternic ajutor al fericirii: uitarea. Dacă omul nu ar fi avut uitarea, povara anilor de suferință s-ar răsfrânge mult mai mult pe fețele arse de soare și de nedreptăți. Suntem rasă superioară, înzestrată cu puterea de a visa, de a ne ridica și de a o lua de la capăt, indiferent de greutatea ce ne apasă umerii. Când un burete este îmbibat cu apă, poate să treacă și apa mării peste el, și tot nu va mă intra nici măcar o picătură de apă în el. Inima omului este înzestrată să suporte o anumită cantitate de suferință. Când atingem limita, toate se sparg în noi și nu ne mai afectează. Sper doar să nu îmi fi atins limita… nu vreau să devin animal!!!
Primele raze ale dimineții se răsfrâng pe fereastră… a trecut și ziua în care am fi împlinit 6 luni de zile. Am reușit să termin povestirea. Paharul gol încă mai păstrează puțin din răceala cuburilor de gheață. L-am mai umplut de vreo 3-4 ori. Prin casă începe să se miște lumea: bunicii se trezesc, părinții pleacă la serviciu, eu îmi fac ordine în gânduri. Până la urmă ce a fost totul? Un joc de nenoroc, așa cum spunea poetul? O tristă nebunie? Un vis iscodit de cele mai parșive simțăminte? A fost un mod de gândire… a fost un ultim omagiu adus unor zile de fericire… un ultim tribut jertfit pe masa conștiinței mele, încercând să închid într-un sertar informația ultimele 6 luni. Dar nu voiam să îi dau o formă la întâmplare, nu o combinație de acizi și formule chimice păstrate la nivelul creierului. Am scris-o pe hârtie, i-am dat un titlu și am pus-o între niște coperți.
Trăim ca să cuprindem totul și să ne pierdem într-o zi…odată cu zorii dimineții, edificiul meu își punea ultima cărămidă pe paginile acestea. Mă uit și văd că într-adevăr s-a pierdut. A mai rămas doar urma, care va crește împreună cu mine. Să iubești ca și cum nu ai fi suferit niciodată… cum spunea și Lavinia, trebuie să găsesc puterea să năzuiesc la alte zile de fericire, să mai pot țese alte visuri care să mă apropie de stele, să construiesc o altă imagine la care să mă închin și pe care să o chem în fiecare clipă la pieptul meu, altă strălucire căreia să îi spun “Bună dimineață” sau “Noapte bună”. O altă enigmă care să îmi umple neantul sufletului meu. Și pașii mei nu vor mai suna atât de singuri pe stradă.

Nu voi citi romanul. Ada pe care ai cunoscut-o a murit. Poate că unii au ca scop în viață fericirea. Adio… să fii fericit, Marius. E ultima noapte cu lună plină… e ultima noapte magică străine…Adio…

Dar înainte ca aceste ultime cărămizi să își ia locul binemeritat și înainte ca aceasta carte să fie aruncată în nu știu ce sertar sau bibliotecă, înainte ca ceea ce am povestit să mai reprezinte poate doar un vis pe care să cred că l-am trăit cândva și care aș fi vrut, poate, odată, într-un alt timp, și într-o altă viață, să fie realitate, trebuie să mai fac ceva. Trebuie să mulțumesc stelelor care mi-au ținut companie în fiecare seară ce am scris aceste rânduri, lunii ce mi-a susținut aducerea aminte a acelor zile, greierilor ce mi-au acompaniat câteodată lacrimile, altădată suspinul, altădată surâsul nostalgic, dar întotdeauna zgomotul sfâșietor al fiecărei cărămizi ce se desprindea de pe edificiu. Și nu în ultimul rând, soarelui care răsare atât de superb în această dimineață, dând același farmec de început al poveștii, amintind o nouă zi și impunându-mi o nouă doză de optimism. Și după cum îmi spunea Lavinia odată – ciudat câtă importanță capătă numele ăsta în ultimele pagini ale romanului – vorba poetului: La mine-n suflet este vifor / și alții vin să facă ski…O seara bună străine cititor… a fost un vis… și nu mai este…

Omul e ca o navă: mereu desprinzându-se, mereu chemat de alte tărâmuri. Amintirea suferințelor lui trebuie păstrată bine. E comoara cea mai scump plătită.

Iubirea are lacrimi dar viața nu te lasă să plângi. Într-o zi când lumina va sfâșia întunericul tăcerii din suflete prea pustiite de real; într-o zi când gândurile vor putea trece de bariera trecutului, făcându-și loc pentru a putea fi exprimate; într-o zi când măștile se vor topi sub flăcările pasiunii din vise, când adevărul încătușat în inimi va putea fi rostit, în acea zi iubirea nu va mai avea lacrimi și viața ne va învăța să zâmbim și ne va lăsa să plângem de fericire.
Poate niciodată nu va veni aceea zi, nici pentru mine, nici pentru tine. Poate că acel cineva care a zis că speranța moare ultima, a greșit, și, poate că, noi, oamenii, ne încredem prea mult în aceste cuvinte, pe care uneori le transformăm într-un ideal pentru că avem nevoie să luptam pentru ceva... dar... iarăși... poate că, aceea zi este atât de aproape de noi, încât ne temem să o vedem ascunzându-ne sub pledul gros al neputinței și sub ironica întrebare "de ce?".
De ce să fac eu, când celălalt nu face? De ce să fac mai mult, când îmi este bine așa? De ce să schimb o realitate tangibilă cu una care nu știu dacă va deveni realitatea pe care o vreau?

We all want to fall in love. Why? Because that experience makes us feel completely alive. Where every sense is heightened, every emotion is magnified, our everyday reality is shattered, and we are flying into the heavens. It may only last a moment, an hour, an afternoon. But that does not diminish its value. Because we are left with memories that we treasure for the rest of our lives.

Dar… într-o zi, din cine știe care anotimp, vom descoperi că răspunsurile la aceste întrebări erau atât de simple și atât de ușor de rostit, încât trebuia doar să privim adânc în sufletele prea pustiite de real pentru a le găsi și a face ca fericirea altora să nu ne mai dea prilej să plângem și să ne simțim goi.
Și totuși, ce absurditate, că iubirea are lacrimi, ce absurditate că noi, oamenii, ne îngropăm în munți de fapte inutile și de gesturi grotești pentru a ne minți că iubirea nu are lacrimi și că viața ne permite să plângem de fericire.
Și totuși există iubire... Există de când s-a născut lumea. Poate că suntem doar prea grăbiți să o recunoaștem, să o găsim... Dar ea se află în noi, în fiecare... Ei și ce? Ai suferit, ai plâns până ai crezut că nu mai ai lacrimi. Acum te simți gol? Mai ții minte trandafirul roșu pe care l-ai mirosit în grabă la florăria din colț? Și cum ți-a zâmbit… și atunci, pentru o clipă, te-ai simțit fericit? Ei bine, vezi? Există iubire! Nu contează ce iubim: o floare, cerul, o stea din miile de stele, dar care e numai a noastră, important este să ne deschidem sufletul. Ia gândește-te! Nu simți cum, undeva, inima cuiva vibrează odată cu inima ta? Gândeste-te bine. Poate că e băiatul care ți-a zâmbit azi, fără motiv, când treceai pe lângă el sau fata care îți făcea semne disperată pentru că îți uitasei umbrela. Te las să reflectezi, în speranța că mâine, atunci când, din întâmplare, El sau Ea îți va ieși în cale, o să oprești timpul pentru o clipă și o să mizezi totul pe o ceașcă de cafea. Nu-i așa că e frumoasa iubirea?

- SFÂRȘIT –