Page: 2 : 1
Writing a poem...
:
Personals 2024-03-20 (502 hits)
UPSIDE-DOWN, ABANDONED HEARTSTRINGS
: Poetry from The Dark Side of Asperger's Autism Vol. 2, Ed. 1 -With Original Images & Artwork-
Article 2023-11-06 (945 hits)
DEFIANT HOPELESSNESS: The Dark Side of Asperger's Autism Reflected in My Poetry - Vol1 -2nd, Revised, Updated & Upgraded Edition
:
Article 2023-05-17 (1251 hits)
Suicide from death to life…
:
Poetry 2022-11-25 (1642 hits)
Failed Transubstantiations…
:
Poetry 2022-11-17 (1578 hits)
Abandoned child to Zeus and Leda...
 :
Poetry 2022-11-09 (1186 hits)
DEFIANT HOPELESSNESS
 : The Dark Side of Asperger's Autism Reflected in My Poetry
Article 2022-01-26 (3697 hits)
Desperado...
:
Poetry 2016-05-29 (4435 hits)
The night before...
:
Poetry 2015-07-08 (4177 hits)
Of smaller seagulls...
:
Poetry 2015-05-31 (4346 hits)
(...)reason
:
Poetry 2014-11-09 (7439 hits)
Flower, alone...
:
Poetry 2014-04-15 (7445 hits)
Scavenging gods...
:
Poetry 2014-03-23 (4470 hits)
5th of April 4th, 1984..
: "what does the LORD require of you but to do justice..."
Article 2014-03-17 (23684 hits)
Imagine trees...
:
Poetry 2014-03-12 (4936 hits)
4th of April 4th, 1984..
: Self-Inflicted hope, against inflicted hopelessness...
Article 2014-03-06 (9455 hits)
3rd of April 4th, 1984...
: “There come a time, kemosabe, when good man must wear mask.” The Lone Ranger's Tonto
Article 2014-03-02 (8737 hits)
2nd of April 4th, 1984..
:
Article 2014-02-22 (18763 hits)
(In)justice for all...
:
Poetry 2014-02-15 (4370 hits)
One day...
:
Poetry 2014-02-08 (5436 hits)
1st of April 4th, 1984..
: -on "defiant hopelessness"...-
Personals 2014-02-03 (6878 hits)
Democracy's twerking corridors of power (2)...
:
Article 2013-09-04 (8468 hits)
Page: 2 : 1 |
|
Page: 8 : 7 : 6 : 5 : 4 : 3 : 2 : 1
Page: 8 : 7 : 6 : 5 : 4 : 3 : 2 : 1
|
|
|
|
Biography Romulus Câmpan Maramureșanu
M-am născut acum șase decenii astăzi, în Maramureșul băimărean al Transilvaniei, fără să-mi fi cerut cineva opinia, într-o duminecă tristă de mai, a anilor ’60, întâi prunc al unei femei care de-abia împlinise în aceeași lună 18 ani, și al un tată căruia i-am dedicat acum câțiva ani, poemul ”Tați orci”.
Tempus fugit.
La 8 noiembrie 2012, în singurătatea sumbră de „asistent personal”, de fapt „asistent casnic” 24/7 al unui (binevoitor de altfel) cetățean britanic nevoit să trăiască urmările catastrofale ale unui accident vascular cerebral, scriam în lacrimi, în poemul „Țării mele...”:
„[…] Să nu te mai văd niciodată.
Măcar până-n ziua când culcați pe eșafodul istoriei,
te-oi mai ruga să mă mai ierți, încă o dată...” (fragment).
Pentru a complica intențiile unor eventuali „judecători de fotoliu”, fiți reamintiți că după ruperea în iunie 1990, din reale motive politice, de Țară, și stabilirea până în 2010 în Ungaria celeilalte jumătății(?) a unei triste moșteniri genetice, a trebuit să-mi sfâșii din nou puțina piele crescută pe noile rădăcini, rupându-mă și de familia primită între timp, pentru ca pâinea cea de toate zilele câștigată din munca unui profesor titular de liceu, de asemenea pedagog și traducător/translator guvernamental, să nu ajungă numai „mai toate” zilele.
Da, pruncii mei și mama lor, au început a mânca și trăi mai bine, eu însă, cu căprioara lui Labiș încă zvâcnind înlăuntru de câte ori ridicam lingura, mâncam plângând.
Aș fi putut să-mi fac această poezie a unei nenorocite iubiri de țară și neam, inexistentă; am decis însă să-mi târîi rușinea impusă, în sperata veșnicie a acestei poem, frântură de frământare a unor vremuri vitrege.
Se pare însă, că după mai bine de două decenii, și după publicarea a două ediții ale primului meu volum de poezie în limba engleză, „Defiant Hopelessness”, și a volumului următor ”Upside-down, Abandoned Heartstrings, din „confortul” puțin al unui cărucior de invalizi, scriu Țării plaiurilor mele, cerând cea de-a „încă o dată” iertare, după ce furtuni literare spirituale și sufletești, mi-au deschis din nou inima și gândul, cuvântului, versului românesc.
Închei cu un poem al luminarului artistic care mi-a devenit în poate cel mai tulbur val al vieții mele, părinte și maestru literar, căruia veșnicia nu-mi va fi de ajuns să-i mulțumesc rădăcinile-mi de om de litere și artă, Domnului Profesor Griguță Augustin Botiș, hodinească-se-n pacea poeziei:
”Amintirea nu uită
Tu poți fi trădat
amintirea nu,
tu dormi, tu uiți, tu mori,
amintirea nu uită, nu moare,
amintirea cântă
și cântecul bate la uși...
Nepăsarea poate răbda,
cântecul însă veghează -
Augustin Botiș”
|
Recommended Reading
